CSJ. Decizia nr. 788/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 788/2003
Dosar nr. 3435/2002
Şedinţa publică din 18 februarie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Galaţi, prin sentinţa penală nr. 464 din 27 decembrie 2001, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei comisă de inculpata S.G. din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., texte de lege în baza cărora a condamnat pe inculpată, la 5 ani şi 2 luni închisoare.
A aplicat dispoziţiile art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatei, iar potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată, durata executată de la 22 iunie 2001, la zi, respectiv 27 decembrie 2001.
Prin aceeaşi sentinţă penală, în baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei comisă de inculpatul B.ş. din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), texte de lege în baza cărora a condamnat pe inculpat, la 5 ani şi 2 luni închisoare.
A aplicat dispoziţiile art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului, iar conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsă, durata executată de la 21 iunie 2001, la zi, respectiv 27 decembrie 2001.
A constatat că partea vătămată L.N. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Inculpaţii au fost obligaţi la plata sumei de câte 1.400.000 lei, fiecare, cheltuieli judiciare către stat, suma de 500.000 lei, onorariu apărător din oficiu pentru inculpatul B.Ş. (urmărire + judecată) urmând a fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei către Baroul Galaţi.
Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă următoarele:
În luna noiembrie 2000, inculpata S.G. a încheiat cu un cetăţean italian un contract de împrumut, autentificat la notariat, cu instituirea, drept garanţie, a unei ipoteci pe apartamentul proprietatea ei şi a soţului său.
La data scadentă (27 martie 2001), cetăţeanul italian a demarat procedura executării silite pentru a-şi recupera suma împrumutată, situaţie în care inculpata S.G., ca să evite pierderea apartamentului, s-a hotărât să sustragă exemplarul contractului de împrumut autentificat, din apartamentul unde locuia acesta, ştiind că a plecat din ţară şi a lăsat cheile la partea vătămată L.N.
În acest scop, în ziua de 20 iunie 2001, inculpata S.G. s-a înţeles cu inculpatul B.Ş. să-i plătească suma de 3 milioane lei, pentru a sustrage cheile de la partea vătămată.
A doua zi, cei doi inculpaţi s-au deplasat cu un taxi în Cartierul Ţiglina III Galaţi în apropierea blocului unde locuia partea vătămată.
După ce inculpata a realizat că partea vătămată se află în apartamentul cetăţeanului italian, au mers cu acelaşi taxi până la blocul unde era situat apartamentul, aşteptând până ce aceasta a ieşit din bloc. A urmărit-o până ce a urcat într-un maxi-taxi, după care au ajuns din nou în apropierea blocului unde locuia. Inculpata S.G. a rămas în maşină, iar inculpatul B.Ş. a aşteptat-o în faţa blocului. Când partea vătămată a intrat în scara blocului, inculpatul B.Ş. a lovit-o, i-a smuls geanta şi a fugit spre locul unde a rămas inculpata cu autoturismul, dar a fost prins de către persoanele alertate de ţipetele părţii vătămate.
Asupra sa au fost găsite cheile, ascunse în ciorap.
Partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat 9-10 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi şi inculpaţii S.G. şi B.Ş.
În apelul parchetului, hotărârea primei instanţe a fost criticată ca nelegală, sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, susţinând că tâlhăria fiind săvârşită în scara blocului în care locuia partea vătămată, instanţa trebuia să reţină la încadrarea juridică şi agravanta prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen. şi ca netemeinică, sub aspectul cuantumului pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, pe care-l consideră prea scăzut.
În apelul inculpatei S.G. s-a susţinut că încadrarea juridică a faptei comise de ea este cea de instigare la infracţiunea de lovire sau cel mult, la cea de tâlhărie, dar în forma prevăzută de alin. (1) al art. 211 C. pen., întrucât nu s-a făcut dovada comiterii acesteia în loc public sau împreună cu celălalt inculpat, solicitând totodată, redozarea pedepsei aplicate, pe care o consideră prea severă.
În apelul inculpatului B.Ş. s-a solicitat reducerea pedepsei aplicate pentru fapta reţinută în sarcina sa.
Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia penală nr. 269/ A din 5 iunie 2002, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată, în ceea ce priveşte latura penală şi rejudecând, a reţinut la încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpaţii S.G. şi B.Ş. şi agravanta prevăzută de lit. f) a alin. (2) al art. 211 C. pen., menţinând pedepsele aplicate acestora, de câte 5 ani şi 2 luni închisoare, fiecare.
A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
A respins, ca nefondate, apelurile inculpaţilor.
A dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor, durata arestării preventive de la 22 iunie 2001, la 5 iunie 2002, pentru inculpata S.G., iar pentru inculpatul B.Ş., de la 21 iunie 2001, la 5 iunie 2002.
A obligat pe inculpaţi la plata sumei de câte 1.100.000 lei, cheltuieli judiciare către stat din care, sumele de câte 300.000 lei, reprezentând onorarii apărători oficiu, vor fi suportate din fondul Ministerului Justiţiei.
În motivarea acestei soluţii instanţa de control judiciar a arătat că fapta fiind comisă de cei doi inculpaţi, pe scara blocului în care partea vătămată locuia, deci într-o dependinţă a locuinţei acesteia, în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut la încadrarea juridică şi agravanta prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen.
În privinţa apelului declarat de inculpata S.G. în care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de ea, în instigare la infracţiunea de lovire sau cel mult, la tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., instanţa de control judiciar a reţinut că nu poate fi primită, întrucât din întregul material probator administrat în cauză, rezultă că inculpata S.G. l-a instigat pe coinculpatul B.Ş. la comiterea unei tâlhării de sustragere prin violenţă a cheilor de la partea vătămată.
Iar cu privire la critica referitoare la cuantumul pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, parchetul solicitând majorarea lor, iar inculpaţii, reducerea acestora, instanţa de control judiciar a reţinut că în cauză, instanţa de fond a efectuat o judicioasă operaţiune de individualizare a sancţiunilor penale, în concordanţă cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva deciziei penale pronunţate de instanţa de apel, în termenul legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi inculpaţii S.G. şi B.Ş.
În recursul declarat de parchet hotărârile atacate au fost criticate ca fiind nelegale, în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţi.
În acest sens, s-a arătat că, din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul B.Ş. se afla în scara blocului atunci când a lovit-o pe partea vătămată şi i-a smuls geanta, iar inculpata S.G. a rămas în autoturismul parcat pe o alee laterală.
S-a mai susţinut că scara blocului fiind accesibilă întotdeauna publicului, constituie loc public în accepţiunea art. 152 lit. a) C. pen., astfel că fapta inculpatului B.Ş. trebuie încadrată în art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., iar fapta inculpatei S.G. se încadrează în art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen.
În consecinţă, s-a susţinut de către parchet că în mod greşit, instanţa de fond a dispus înlăturarea prin schimbarea încadrării juridice (potrivit art. 334 C. proc. pen.), a agravantei prevăzută de lit. e) din art. 211 alin. (2) C. pen., pentru fiecare din cei doi inculpaţi.
S-a motivat că şi instanţa de apel a reţinut în mod greşit, agravanta de la lit. f) a art. 211 alin. (2) C. pen., şi că scara blocului ar trebui considerată dependinţă, deoarece folosirea în comun a anumitor spaţii (casa scării, coridoarele, subsolurile, casa liftului etc.) nu le conferă acestora caracterul de dependinţă a locuinţei, în accepţiunea dată de dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen. şi cele ale art. 3 din Legea nr. 112/1995.
Tot sub aspectul greşitei încadrări juridice, s-a mai arătat în recursul parchetului că, avându-se în vedere faptul că inculpata S.G. nu a participat efectiv la săvârşirea faptei de către inculpatul B.Ş., din moment ce a plecat la scurt timp după ce acesta a intrat în scara blocului şi înainte de revenirea lui, în mod greşit s-a reţinut de către ambele instanţe, agravanta prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.
În recursul inculpatului B.Ş. s-a solicitat redozarea pedepsei, în sensul reducerii ei, în raport de circumstanţele reale în care s-a comis fapta.
În recursul inculpatei S.G., soluţiile pronunţate în cauză au fost criticate, întrucât atât la fond, cât şi în apel, inculpaţii au fost apăraţi de acelaşi avocat, deşi aveau interese contrarii, a mai susţinut că, deşi, s-a reţinut în drept calitatea sa de instigator la tâlhărie, această activitate nu a fost dovedită şi nu i-a fost adusă la cunoştinţă în mod corect de instanţele de fond şi apel şi a solicitat, în principal, achitarea, iar în subsidiar, restituirea cauzei la organul de urmărire penală pentru refacerea cercetării.
În recursul său, inculpata a mai solicitat să se reaprecieze pericolul social al faptei comise şi având în vedere şi circumstanţele sale personale, să se dispună redozarea pedepsei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 lit. b) C. pen.
Examinând hotărârile atacate, în raport cu motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17, pct. 171 şi pct. 14 C. proc. pen., Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosar, recursurile declarate în cauză, fondate în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
1. Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi sunt de arătat următoarele:
Deşi instanţa de fond şi de apel au reţinut corect situaţia de fapt şi au administrat toate probele necesare aflării adevărului, printr-o apreciere eronată a acestora au dat o încadrare juridică greşită faptelor reţinute în sarcina celor doi inculpaţi.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 152 lit. a) C. pen., fapta se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă „într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană”.
Pe de altă parte, prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1966, de completare şi modificare a Codului penal, dispoziţiile art. 211 alin. (2) au fost completate cu cele cuprinse la lit. f), în sensul că, tâlhăria este agravată când s-a săvârşit într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia.
De asemenea, potrivit art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., tâlhăria este agravată dacă a fost săvârşită de două sau mai multe persoane.
Revenind la cauză, se constată că inculpatul B.Ş. determinat fiind de inculpata S.G. a sustras prin folosirea de violenţe, poşeta părţii vătămate L.N., în scara blocului unde aceasta locuia.
Or, scara blocului este destinată doar accesului locatarilor din imobilul respectiv şi persoanelor ce au acceptul acestora să pătrundă în interior şi prin urmare, nefiind accesibilă întotdeauna publicului (cum este strada, staţia de autobuz ş.a.) nu constituie loc public în accepţiunea art. 152 lit. a) C. pen., astfel că solicitarea din recursul parchetului de a se încadra fapta comisă de inculpatul B.Ş., în prevederile art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., iar fapta comisă de inculpata S.G., în prevederile art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., nu poate fi primită.
Pe de altă parte, prin „locuinţă” în sensul prevederilor art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen., se înţelege orice loc destinat pentru uzul domestic al unei sau mai multor persoane şi care este efectiv folosit în acest sens, neavând relevanţă dacă este temporar sau permanent, stabil sau mobil.
Prin „dependinţă”, în înţelesul dicţionarului, se înţelege acea „încăpere (baie, bucătărie, etc.)” ori „grup de încăperi sau construcţii (garaj, magazie, etc.) care constituie accesoriile unei clădiri”.
Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului defineşte în art. 3 noţiunea de apartament ca fiind „locuinţa compusă din una sau mai multe camere, cu dependinţe, garajele şi anexele gospodăreşti aferente, inclusiv camere de serviciu, poduri, pivniţe, magazii şi alte asemenea, indiferent dacă sunt situate la acelaşi nivel sau la niveluri diferite.
Prin această lege se dă un înţeles mai larg noţiunii de apartament, în el fiind incluse şi dependinţele indiferent unde sunt situate ele, într-un imobil în unitatea arhitectonică comună locuinţei la acelaşi nivel cu locuinţa, ori la altul.
Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi pe lângă definiţia apartamentului (art. 3) care avea aproape acelaşi conţinut cu cel prevăzut de Legea nr. 112/1995 cuprindea însăşi definiţia expresă a dependinţelor, prin ele înţelegându-se „încăperile care deservesc suprafaţa locuibilă şi anume: vestibulul, antreul, tinda, veranda, culoarul, spălătoria, uscătoria, pivniţa, boxa la subsol, magazia din zid, logia şi terasa acoperită”.
Din economia art. 3 alin. (2) şi (3) şi art. 36 din lege rezultă posibilitatea folosirii în comun a dependinţelor de către mai mulţi locatari. Situaţia este şi astăzi valabilă (potrivit Legii nr. 114/11 octombrie 1996), în cazul persoanelor ce deţin apartamente la bloc şi care folosesc în comun dependinţe precum spălătorii, camere pentru cărucioare şi biciclete, casa scării, holurile de la intrare în bloc, subsoluri, coridoare, etc.
Toate aceste dependinţe sunt folosite de toţi sau o parte din locatarii blocului, ele reprezentând dependinţe chiar dacă art. 28 lit. c) şi d) din Legea nr. 114/1996 nu le numeşte ca atare. Potrivit acestui text din lege sunt considerate spaţii comune din interiorul clădirii, casa scării, casa ascensorului, holuri, coridoare, subsoluri, scări exterioare.
Proprietarul şi chiriaşul având obligaţia ce derivă din folosinţa spaţiilor comune din interiorul clădirii [(art. 28 lit. c) şi art. 29 lit. b) şi c) din Legea nr. 114/1996)] rezultă implicit că aceste spaţii folosite în comun cum este şi casa scării dă un drept propriu locatarului asupra acesteia putând fi considerată fără nici o îndoială drept dependinţă care este accesorie locuinţei ce o deţine.
În concluzie, revenind la speţă, în condiţiile în care victima a fost tâlhărită chiar în blocul în care locuieşte, infracţiunea fiind săvârşită pe scara blocului aceasta este considerată dependinţă în sensul art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen. şi deci, în mod corect, instanţa de apel a încadrat faptele comise de inculpaţi la agravanta prevăzută de lit. f) a art. 211 alin. (2) C. pen.
Analizând hotărârile criticate şi prin prisma cazurilor de casare care se iau în considerare totdeauna din oficiu, astfel cum prevăd dispoziţiile cuprinse în art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că, de la săvârşirea faptelor infracţionale de către inculpaţi, 21 iunie 2001, prevăzute şi pedepsite de art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen. şi respectiv art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen., până la judecarea definitivă a acestora, a intervenit Legea nr. 169/2002, care a modificat şi completat dispoziţiile art. 211 prin introducerea alin. (21), care prevede majorarea limitelor pedepsei, respectiv de la 7 la 20 de ani închisoare, pentru tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia lit. c).
Aşa fiind, inculpaţilor B.Ş. şi S.G., faţă de dispoziţiile exprese ale art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, le sunt aplicabile prevederile art. 211 alin. (2) lit. f) şi respectiv art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. f) anterioare, care prevăd pedepse între 5 şi 20 ani, deci mai favorabile.
Având însă în vedere faptul că inculpata S.G. nu a participat efectiv la săvârşirea faptei de către inculpatul B.Ş., din moment ce a plecat la scurt timp după ce acesta a intrat în scara blocului şi înainte de revenirea lui, se constată că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond şi de apel agravanta prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., respectiv tâlhărie comisă de două sau mai multe persoane.
Faţă de cele mai sus-analizate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 334 C. proc. pen., să procedeze la schimbarea încadrării juridice a faptei comise de inculpatul B.Ş. din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. f), cu aplicarea art. 37 lit. b) şi a) art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), iar a faptei comisă de inculpata S.G. din instigare la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., în instigare la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. f), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
2. Urmare a schimbării încadrării juridice a faptei se va proceda şi la o nouă individualizare a pedepsei ce urmează a se aplica inculpatei S.G., avându-se în vedere criteriile arătate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la fapta şi persoana, dar şi scopul pe care trebuie să-l îndeplinească executarea pedepsei, astfel cum rezultă din prevederile art. 52 C. pen.
Procedându-se la o nouă individualizare a pedepsei se va avea în vedere şi critica formulată de recurenta inculpată S.G. în cadrul prezentului recurs.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului B.Ş., Curtea apreciază că ea corespunde atât criteriilor generale de individualizare prevăzute de a art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cât şi contribuţia pe care acesta a avut-o la desfăşurarea întregii activităţi infracţionale, şi în consecinţă, urmează a o menţine.
3. Cât privesc criticile formulate de inculpata S.G., în sensul că în cadrul procesului penal s-au încălcat dispoziţiile procesual penale, constând în aceea că inculpaţii, care aveau interese contrarii, au fost asistaţi de acelaşi apărător, în faptul că, în faza cercetării penale s-au exercitat presiuni asupra celor doi inculpaţi şi a martorilor audiaţi pentru a face declaraţii în sensul dorit de anchetatori, iar instanţele nu i-au adus la cunoştinţă fapta pentru care a fost trimisă în judecată, motive pentru care solicită achitarea sa, ori restituirea cauzei la organul de urmărire penală pentru refacerea cercetării, se constată că acestea nu sunt fondate.
Astfel, susţinerea referitoare la încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor, prin ignorarea intereselor contrarii ale acestora, nu poate fi reţinută, de vreme ce, în faza de urmărire penală, inculpatul B.Ş. a fost asistat de apărător desemnat din oficiu, avocat S.F. şi inculpata S.G., de apărători aleşi, avocat M.L.C. şi avocat V.A., iar în faza judecăţii, inculpaţii au fost asistaţi fiecare de câte un apărător, inculpatul B.Ş. de avocat T.S., apărător desemnat din oficiu, iar inculpata S.G. de avocat P.G., apărător ales.
Cât priveşte solicitarea inculpatei S.G. de restituire a cauzei la parchet, invocând încălcarea dispoziţiilor procesual penale, se constată că nu este întemeiată, întrucât dispoziţiile art. 333 C. proc. pen., prevăd în mod expres condiţiile în care instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, cerinţe ce nu sunt îndeplinite în cauza de faţă.
Astfel, se constată că, în faţa instanţei au fost reaudiaţi martorii ce au dat declaraţii în cursul urmăririi penale, toate aceste persoane (cu excepţia martorului B.T., faptele inculpatului B.Ş., care şi-a retras declaraţia dată la urmărirea penală, înţelegând să se prevaleze de dispoziţiile art. 80 C. proc. pen.) menţinând dispoziţiile anterioare, cu precizarea că au spus adevărul.
Aceeaşi poziţie de menţinere a plângerii şi a declaraţiilor a avut-o şi partea vătămată L.N. şi inculpatul B.Ş.
Instanţa, coroborând declaraţiile inculpatei S.G. cu celelalte probe administrate în cauză, astfel cum au fost expuse mai sus, plângerile şi declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile coinculpatului B.Ş., procesele-verbale întocmite de organele de poliţie, planşe fotografice, certificatul medico-legal, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, înscrisuri, a stabilit că vinovăţia inculpatei în comiterea faptei este dovedită, confirmându-se situaţia de fapt relevată prin rechizitoriu.
Susţinerile făcute de inculpată în faza cercetării judecătoreşti, în sensul că la urmărirea penală asupra ei s-au exercitat presiuni de către anchetatori, sunt lipsite de suport probator, mai ales că toate declaraţiile sale au fost date, în această fază, în prezenţa apărătorilor săi aleşi şi mai mult, sunt infirmate de întreg probatoriul administrat în cauză, condiţii în care nu au putut fi primite de către instanţă.
Aşa cum se poate observa din materialul probator administrat, în cursul urmăririi penale, declaraţiile părţii vătămate, ale inculpaţilor şi ale martorilor relatează aceeaşi situaţie de fapt, aceeaşi modalitate de derulare a evenimentelor, iar în faza de cercetare judecătorească inculpata S.G. revine asupra depoziţiilor iniţiale şi precizează o altă situaţie de fapt, noile declaraţii fiind contrazise de celelalte probe.
Cum revenirile inculpatei asupra declaraţiilor din cursul urmăririi penale nu sunt temeinice şi justificate, iar primele declaraţii se coroborează cu celelalte probe, în mod corect, instanţa de fond a reţinut, ca exprimând adevărul, aceste declaraţii şi şi-a bazat hotărârea de condamnare pe ele.
Nici susţinerea inculpatei, că nu i-a fost adusă la cunoştinţă de către instanţe fapta pentru care a fost trimisă în judecată, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, aceasta a arătat că îşi menţine prima declaraţie de la urmărirea penală şi în parte, celelalte declaraţii date în această fază, în cuprinsul cărora s-a menţionat învinuirea adusă, iar instanţele au pronunţa condamnarea inculpatei pentru instigarea la tâlhărie adică fapta pentru care aceasta a fost cercetată şi trimisă în judecată prin rechizitoriu.
În concluzie, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie constatând îndeplinite cerinţele cazurilor de recurs invocate, în limitele şi pentru considerentele mai sus-arătate, în baza art. 38515 alin. (1), pct. 2, lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi de inculpaţii B.Ş. şi S.G., va casa Decizia atacată, precum şi sentinţa primei instanţe şi va dispune conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi de inculpaţii B.Ş. şi S.G. împotriva deciziei penale nr. 269/ A din 5 iunie 2002 a Curţii de Apel Galaţi.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 464 din 27 decembrie 2001 a Tribunalului Galaţi cu privire la încadrarea juridică a faptelor şi la neaplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor, după cum urmează:
- privind pe inculpatul B.Ş., din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. f), cu aplicarea art. 37 lit. b) şi a) art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpat la pedeapsa de 5 ani şi 2 luni închisoare;
- privind pe inculpata S.G. din instigare la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., în instigare la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. f), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpată la pedeapsa de 5 ani închisoare.
Deduce din pedepse, timpul arestării preventive a inculpaţilor de la 21 iunie 2001, la 18 februarie 2003, pentru inculpatul B.Ş. şi de la 22 iunie 2001, la 18 februarie 2003, pentru inculpata S.G.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Onorariul în sumă de 300.000 lei cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul B.Ş. se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 786/2003. Penal. Conflict de competenta.... | CSJ. Decizia nr. 789/2003. Penal → |
|---|
