ICCJ. Decizia nr. 1699/2004. Penal. Art.20, 174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1699/2004
Dosar nr. 729/2004
Şedinţa publică din 26 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 552 din 9 iunie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în fond după casare, a fost condamnat inculpatul O.N. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare, în baza art. 182 alin. (1), cu aplicarea art. 37 lit. a), art. 75 lit. a) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prin schimbarea încadrării juridice din art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 75 lit. a) C. pen. şi la două pedepse de câte 6 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 85 alin. (1) C. pen., a fost anulată suspendarea executării pedepsei de 8 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 8101 din 1 iulie 1999 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, iar în temeiul art. 36 alin. (1), raportat la art. 34 lit. b) C. pen., a fost contopită această pedeapsă cu pedepsele aplicate în cauză, inculpatul având de executat 6 ani şi 6 luni închisoare.
Conform art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 506 din 1 martie 1999 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, în final inculpatul urmând a executa 8 ani şi 6 luni închisoare.
A fost computată perioada arestării preventive cu începere de la 31 iulie 2000, la zi.
Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit la plângerea prealabilă a părţii vătămate B.R.M., împotriva inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 75 lit. a) C. pen.
Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 50.169.270 lei despăgubiri civile către partea civilă R.N., a respins cererea de despăgubiri formulată de partea civilă B.R.M. şi a luat act că Spitalul Clinic de Urgenţă B., nu s-a constituit parte civilă.
Iniţial, inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 794 din 13 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, la pedeapsa de 10 ani închisoare, în baza art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i), la 6 luni închisoare în baza art. 180 alin. (2) C. pen. şi la două pedepse de câte 5 ani închisoare, în temeiul art. 189 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod, dispunându-se conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea şi a revocat suspendarea condiţionată a executării pentru pedepsele de 2 ani şi respectiv 8 luni închisoare.
Această sentinţă a fost desfiinţată prin Decizia penală nr. 142 din 19 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, cu trimitere spre rejudecare întrucât, s-a apreciat, nu s-a efectuat cercetarea judecătorească şi deci fondul cauzei nu s-a soluţionat.
În fond, după desfiinţare, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
La data de 20 mai 1999, partea vătămată R.N. efectua reparaţii la locuinţa sa, fiind ajutat de partea vătămată B.R.M.
Având nevoie de o cantitate de nisip pentru finalizarea lucrării, cei doi s-au deplasat înspre Şoseaua Vitan, şoseaua Mihai Bravu, ştiind că în această zonă există mai multe societăţi care vând materiale de construcţii.
La intersecţia Splaiul Unirii cu şoseaua Mihai Bravu, părţile vătămate au observat o grămadă de nisip pe trotuar, în apropierea intrării unei societăţi comerciale cu profil tehnic auto.
În aceste împrejurări, au pus într-un sac două găleţi de nisip şi în timp ce încercau să pună sacul în autoturismul cu care s-au deplasat, au fost surprinşi şi imobilizaţi de inculpat şi alte persoane, salariaţi ai societăţii.
Prin violenţă şi ameninţate, cele două părţi vătămate au fost duse în curtea societăţii, unde au fost lovite repetat cu pumnii şi picioarele. Din dispoziţia inculpatului, părţile vătămate au fost aruncate într-o hazna, fiind împiedicate să iasă de inculpat şi de C.D. şi H.C. Totodată, inculpatul a asmuţit câinii de pază asupra celor două victime.
După o jumătate de oră, părţile vătămate au fost scoase din hazna şi spălate cu apă de H.C., dar nu li s-a permis să plece. Cu ocazia discuţiilor ce au avut loc, partea vătămată R.N. a precizat că este militar în cadrul S.R.I. şi că întregul conflict se putea aplana prin achitarea contravalorii nisipului.
În momentul în care R.N. şi-a declinat funcţia, inculpatul a devenit şi mai violent, a exercitat şi alte violenţe, după care le-a ameninţat pe cele două părţi vătămate cu un pistol cu aer comprimat.
Ulterior, au fost chemate organele de poliţie şi după sosirea acestora, părţilor vătămate li s-a permis să părăsească sediul firmei, însă lui R.N. i s-a făcut rău şi a fost internat în spital, până la data de 31 mai 1999.
Conform expertizei medico-legale efectuate, partea vătămată R.N. a necesitat 50-55 zile îngrijiri medicale, considerând-se că între leziunile suferite şi intervenţia neuro chirurgicală efectuată există legătură de cauzalitate direct condiţionată de unele afecţiuni preexistente, situaţie în care leziunile au pus în pericol viaţa victimei, în absenţa acestor afecţiuni partea vătămată ar fi necesitat 35-40 zile îngrijiri medicale.
La rândul său, partea vătămată B.R.M. a suferit leziuni ce au impus 5-6 zile îngrijiri medicale.
Cu privire la încadrarea juridică a faptei, prima instanţă a reţinut că inculpatul a acţionat numai în vederea vătămării corporale a părţii vătămate, fără a urmări sau accepta moartea acesteia, fapta fiind comisă în forma de vinovăţie a praeterintenţiei, deoarece infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile în care părţile nu se cunoşteau, iar violenţele au fost exercitate în vedere obţinerii unor declaraţii ale victimei, cu privire la însuşirea unei cantităţi de nisip. S-a mai reţinut că intensitatea loviturilor aplicate a fost mică şi medie, victima nepierzând cunoştinţa, iar violenţele au produs leziuni care în absenţa afecţiunilor preexistente, ar fi necesitat un număr mai redus de zile de îngrijiri medicale.
Situaţia de fapt expusă a fost stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, raportului de expertiză medico legală, declaraţiilor părţilor vătămate, ale martorilor S.C., D.L., C.O. şi N.M., probe coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 760 din 15 decembrie 2003, a respins apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul O.N., ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul.
Prin recursul formulat de Parchet, se critică hotărârile pronunţate sub următoarele aspecte:
1. Greşita încadrare juridică a faptei comise de inculpat în dispoziţiile art. 182 alin. (1) C. pen., în loc de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen.;
2. Neaplicarea faţă de acelaşi inculpat a dispoziţiilor art. 113 C. pen.
3. Greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului.
Inculpatul a solicitat prin recursul declarat, achitarea pentru infracţiunea de lipsire de libertate, prevăzută de art. 189 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei primei instanţe şi ale instanţei de apel.
Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Instanţa de fond şi de apel au reţinut în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă în ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei, instanţele au considerat eronat că actele de violenţă exercitate asupra părţii vătămate R.N. se regăsesc în dispoziţiile art. 182 alin. (1) C. pen. şi nu în art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i), din acelaşi cod, încadrare reţinută în actul de sesizare.
Sub acest aspect sunt de făcut următoarele precizări.
Pentru existenţa infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., este necesar ca, pe plan subiectiv, în raport cu rezultatul produs, inculpatul să fi acţionat cu praeterintenţie, aşa cum a reţinut şi motivat instanţa de fond, punct de vedere însuşit de instanţa de apel.
În scopul delimitării infracţiunii de vătămare corporală gravă de tentativă de omor, în stabilirea laturii subiective, trebuie să se ţină seama de toate datele de fapt, începând cu modul în care a acţionat agresorul, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, regiunea spre care au fost îndreptate acestea, urmările ce se puteau produce şi terminând cu împrejurarea dacă lipsa unei asistenţe medicale calificate şi de urgenţă punea în primejdie viaţa victimei, aspecte care evidenţiază poziţia psihică a făptuitorului.
În surprinderea poziţiei psihice pe care inculpatul a avut-o în momentul comiterii infracţiunii, trebuie pornit de la premiza, dacă s-au aplicat lovituri repetate, cu o anumită duritate şi la întâmplare, şi în caz afirmativ, acestea fiind de natură să conducă la ideea că făptuitorul a prevăzut şi acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potenţial mortal ridicat (cap, torace, abdomen). Orientarea loviturilor exclusiv către aceste zone reliefează intenţia de a ucide (care este directă) însă în lipsa acestei orientări concretizată în loviri întâmplătoare a altor regiuni, nu poate constitui o prezumţie de înlăturare a intenţiei indirecte.
Ori, din declaraţiile martorilor oculari rezultă că partea vătămată a fost lovită repetat de inculpat cu pumnii şi picioarele, apoi din iniţiativa sa, a fost aruncată într-o hazna aflată în curtea societăţii.
Din aceleaşi probe mai rezultă că actele de violenţă au fost exercitate de inculpat, nu numai înaintea aruncării victimei în hazna ci şi, mai ales, după ce aceasta a precizat că este militar în cadrul S.R.I.
Raportul de expertiză medico-legală a concluzionat că partea vătămată a prezentat leziuni în regiunea fronto-parieto-temporală dreaptă, în regiunea sternală şi para sternală stângă, în regiunea epigastrică şi la nivelul hipocondrului drept, în regiunea supra-ombilicală, pe faţa laterală a hemitoracelui stâng, leziuni traumatice, care au pus în primejdie viaţa victimei.
În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate între activitatea infracţională a inculpatului şi urmarea socialmente periculoasă este de relevat, că fără existenţa acţiunilor violente ale inculpatului nu s-ar fi produs rezultatul menţionat în raportul medico-legal. Sub acest aspect starea patologică preexistentă a victimei nu are relevanţa cauzei unice şi determinante a rezultatului, deoarece suferinţele nu au survenit pe cale naturală, ca urmare a acelei stări, ci în mod violent.
În raport de considerentele expuse nu se poate concluziona că intenţia inculpatului a fost doar de a-l vătăma pe R.N., din moment ce l-a ameninţat cu moartea, a folosit un revolver cu aer comprimat, cu care l-a lovit în zona capului şi pe parcursul activităţii infracţionale, în etape diferite, l-a lovit repetat cu pumnii şi picioarele în diferite zone ale corpului. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât inculpatul nu a încetat din propria iniţiativă săvârşirea actelor de violenţă, iar victima a fost salvată de sosirea organelor de poliţie.
Modul în care a acţionat inculpatul denotă intenţia indirectă de a ucide, în condiţiile în care era uşor de observat că partea vătămată era o persoană în vârstă, iar faptul că nu s-a produs rezultatul letal, s-a datorat operativităţii intervenţiei medicilor.
Toate aceste împrejurări conturează intenţia ce caracterizează tentativa la infracţiunea de omor şi nu a infracţiunii de vătămare corporală gravă, cum au reţinut instanţele.
De altfel, în cauză ceilalţi participanţi la comiterea faptelor (C.C. şi D.E.) au fost condamnaţi, printre altele, la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, în condiţiile reţinerii aceleiaşi situaţii de fapt (a se vedea sentinţa penală nr. 25 din 24 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia penală nr. 762 din 12 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie).
În raport de considerentele expuse, primul motiv de recurs formulat de parchet va fi admis, se vor casa hotărârile atacate şi se va schimba încadrarea juridică a faptei din art. 182 alin. (1) C. pen., în art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 75 lit. a) C. pen., text în baza căruia inculpatul va fi condamnat.
La dozarea pedepsei ce se va aplica inculpatului (context în care va fi avut în vedere şi ultimul motiv de recurs invocat de parchet, ce vizează individualizarea pedepsei) se va ţine seama de criteriile, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv de pericolul social concret al faptelor comise şi de datele ce caracterizează persoana făptuitorului.
Totodată, va fi admis recursul şi pentru motivul de casare, prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., referitor la neaplicarea dispoziţiilor art. 113 C. pen.
Aşa cum rezultă din actele depuse în dosar şi din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, inculpatul suferă de o serie de afecţiuni psihice, în raport de care se impunea aplicarea măsurii de siguranţă, prevăzută de art. 113 C. pen., pe perioada executării pedepsei, în condiţii de tratament după terminarea pedepsei privative de libertate, prin Laboratorul de Sănătate Mintală Teritorial.
Cu privire la recursul declarat de inculpat.
Aşa cum rezultă din toate probele administrate în cauză (mai puţin declaraţiile inculpatului) cel care a avut iniţiativa de a le arunca în hazna pe cele două părţi vătămate (după ce le-a lovit) a fost inculpatul. Blocarea victimelor timp de aproape o oră într-o latrină, asmuţirea câinilor asupra lor pentru a nu putea avea vreo legătură cu exteriorul, constituie o evidentă restricţionare a libertăţii de mişcare a victimelor.
Pentru existenţa infracţiunii înscrise în art. 189 alin. (1) C. pen., legea nu cere o anumită durată de timp în care persoanele să fie private de libertate şi nici ca aceste persoane să fie supuse unui anumit tratament, ori ca victimele să simtă vreo temere. În speţă, inculpatul nu numai că a blocat victimele într-o hazna de unde nu puteau ieşi decât ajutate, dar le-a şi lovit şi a asmuţit câinii asupra lor, pentru a le obliga să rămână într-o zonă infectată, timp relativ îndelungat.
Apărarea formulată de inculpat, în sensul că sub aspectul laturii subiective nu ar fi urmărit „scopul privării de libertate" a celor două persoane, nu poate fi reţinută, deoarece infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) C. pen., nu presupune existenţa exclusivă a intenţiei directe, calificată ca scop, ea putând fi săvârşită şi cu intenţie indirectă. Ori, este evident că aruncând victimele într-un loc de unde nu puteau ieşi, indiferent de scopul urmărit (inculpatul a susţinut că în acest mod le-a imobilizat, până la sosirea organelor de poliţie), inculpatul a prevăzut că privează persoanele respective de libertatea de mişcare şi, fără a urmări neapărat acest rezultat, l-a acceptat, astfel că latura subiectivă a infracţiunii este pe deplin întrunită în cauză.
Ca atare, recursul declarat de inculpat nu este fondat şi va fi respins, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Se va computa perioada arestării preventive, iar în temeiul art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei penale nr. 760 din 15 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 552 din 9 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală gravă şi la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 113 C. pen.
Înlătură dispoziţiile art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 36 şi art. 83 C. pen.
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare în pedepsele componente, astfel:
- 4 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
- 6 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
- 6 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
Conform art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică din infracţiunea, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen., în tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 75 lit. a) C. pen., text de lege în baza căruia condamnă pe inculpatul O.N. la 7 ani şi 6 luni închisoare.
Menţine dispoziţia referitoare la anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 8 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 8101 din 1 iulie 1999 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 847 din 15 noiembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 36 alin. (1) C. pen., contopeşte pedepsele aplicate în cauză, cu pedeapsa de 8 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 8101 din 1 iulie 1999 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 7 ani şi 6 luni închisoare.
Menţine dispoziţiile referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 506 din 31 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 267 din 1 martie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti şi dispune executarea în întregime a acesteia alături de pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare, aplicată în cauză, inculpatul având de executat 9 ani şi 6 luni închisoare.
Aplică dispoziţiile art. 113 C. pen., pe perioada pedepsei rezultante şi apoi până la însănătoşire.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.N. împotriva aceleiaşi decizii.
Deduce din pedeapsă durata arestării preventive de la 31 iulie 2000, până la 26 martie 2004.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.200.000 lei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1698/2004. Penal. Art.174 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1701/2004. Penal. Art.329 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
