ICCJ. Decizia nr. 1781/2005. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1781/2005
Dosar nr. 6026/2004
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 135 din 20 mai 2004 a Tribunalului Arad au fost condamnaţi inculpaţii T.V., T.A.C., C.O.P., P.T. şi I.I.M., în baza art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i) şi alin. (3) lit. b), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la câte 4 ani închisoare.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pentru toţi inculpaţii şi s-a dedus din pedepse reţinerea de 24 ore pentru fiecare inculpat.
Potrivit art. 14 C. proc. pen., inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 59.376.240 lei despăgubiri civile.
În fapt, s-a reţinut că, în noaptea de 13 noiembrie 2003, inculpaţii s-au deplasat în zona dintre localităţile Beliu şi Vasile Goldiş, jud. Arad pentru a sustrage cupru de pe stâlpii de telegraf şi folosindu-se de o scară, au tăiat firele de cupru cu ajutorul unui cleşte, sârma sustrasă de pe o distanţă de circa 5 km fiind vândută cumpărătorului de bună credinţă M.I.
Procedând în mod similar, în noaptea de 22 noiembrie 2003, inculpaţii au sustras fire de cupru de pe o distanţă de 4 km, fiind surprinşi în flagrant de către lucrătorii poliţiei.
Ca urmare a acestor fapte, s-a produs un prejudiciu de 59.376.240 lei părţii civile SC R. SA Direcţia de Telecomunicaţii Arad.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor au fost stabilite în baza proceselor verbale de constatare a infracţiunii întocmite de organele de urmărire penală, de cercetare la faţa locului, de depistare a autorilor şi de reconstituire, a declaraţiilor martorilor C.G. şi P.D., probe coroborate cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpaţilor.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 335 din 4 octombrie 2004, a respins apelurile declarate de inculpaţii P.T., T.A.C. şi I.I.M. considerând nefondate criticile formulate în sensul greşitei individualizări a pedepsei.
Astfel, s-a apreciat că sancţiunile aplicate au fost stabilite la minimul prevăzut de lege, şi că nu există temeiuri de coborâre a acestora sub minimul special.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal inculpatul I.I.M. care, invocând dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18, 17 şi 14 C. proc. pen., a susţinut că în cauză s-a comis o eroare gravă de fapt prin restabilirea circumstanţelor reale ale furtului, impunându-se restituirea cauzei la procuror, conform art. 333 din acelaşi cod, că în mod greşit au fost reţinute dispoziţiile agravantei prevăzută de art. 209 alin. (3) lit. h) C. pen., reţeaua telefonică fiind inactivă, că în cauză erau aplicabile, în ce îl priveşte, dispoziţiile art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) şi în subsidiar că pedeapsa aplicată este prea severă, solicitând reducerea ei.
Recursul declarat este neîntemeiat.
1. Din examinarea actelor dosarului se constată că instanţele au stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului I.I.M. ca şi a celorlalţi inculpaţi în săvârşirea la datele de 13 noiembrie 2003 şi 22 noiembrie 2003, pe timp de noapte, în baza aceleiaşi rezoluţiuni, a infracţiunii de furt calificat de cabluri de telecomunicaţii, prevăzută de art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) şi alin. (3) lit. h), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Probele administrate în cauză au confirmat că în baza înţelegerii intervenite, inculpaţii s-au deplasat împreună, cu autoturismul condus de recurent, în zona dintre localităţile Beliu şi Vasile Goldiş, jud. Arad, doi dintre ei, respectiv C.O. şi P.T. au urcat pe mai mulţi stâlpi de telegraf până la nivelul firelor de cupru pe care le-au tăiat cu ajutorul unui patent, iar T.V., T.A. şi inculpatul I.I.M. le adunau sub formă de colac şi le ascundeau într-o vegetaţie de pe marginea drumului.
Astfel, au fost sustrase fire din cupru de pe o distanţă de 5 km în prima noapte, sârma fiind vândută lui M.C. şi în a doua noapte pe o distanţă de 4 km, inculpaţii fiind surprinşi în flagrant.
Întrucât faptele şi vinovăţia făptuitorilor au fost complet dovedite, iar soluţia de condamnare este conformă cu probele de vinovăţie administrate, nu subzistă eroarea gravă de fapt invocată în recurs care să impună reluarea urmăririi penale.
2. Referitor la încadrarea juridică prin reţinerea agravantei ,prevăzută de art. 209 alin. (3) lit. h) C. pen., se constată că aceasta a fost corect reţinută.
Potrivit textului incriminator, constituie furt calificat sustragerea de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de comunicaţii radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii, fiind fără relevanţă dacă reţeaua de comunicaţii era activă sau nu.
Or, în speţă, sârma de cupru sustrasă făcea parte din categoria instalaţiilor de telecomunicaţii, conform comunicării transmise de partea civilă parchetului, astfel că sunt incidente dispoziţiile agravantei arătate, corect reţinută de instanţe.
3. Privitor la pedeapsa aplicată se constată că instanţele au individualizat sancţiunea chiar la minimul prevăzut de lege, având în vedere, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pericolul social al faptei, împrejurările săvârşirii ei, întinderea prejudiciului cauzat precum şi persoana inculpatului care nu posedă antecedente penale, a recunoscut şi regretat infracţiunea săvârşită.
Se mai constată că pedeapsa aplicată este de natură a asigura conform art. 52 C. pen., prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reintegrarea în comunitate a inculpatului.
Deoarece au fost respectate dispoziţiile legale arătate iar din examinarea actelor dosarului nu rezultă temeiuri care să justifice recunoaşterea circumstanţelor atenuante şi coborârea pedepsei sub minimul legal, susţinerea formulată de inculpat în sensul greşitei individualizări a pedepsei nu poate fi primită.
4. Întrucât motivele de casare invocate sunt neîntemeiate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi a art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.I.M. împotriva deciziei penale nr. 335/ A din 4 octombrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.200.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1779/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1782/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
