ICCJ. Decizia nr. 5430/2005. Penal

Decizii penale ICCJ 2005

Prin sentința penală nr. 34 din 14 octombrie 2002, pronunțată în dosarul nr. 390/2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.;

1) A fost achitată inculpata A.E.L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 248 C. pen. (fapta de la pct. A.1.R).

A fost condamnată aceeași inculpată, la 3 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 248 C. pen. (fapta de la pct. A. 2. R).

A fost condamnată aceeași inculpată, la 2 ani și 6 luni închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) (fapta de la pct. A. 3. R).

în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., inculpata va executa pedeapsa interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)

în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 148 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus arestarea inculpatei.

2) A fost condamnată inculpata L.M., la 3 pedepse a cate un an închisoare, pentru săvârșirea a trei infracțiuni prevăzute de art. 290 C. pen. (faptele de la pct. B, 2, 3, 4 R).

A fost condamnată aceeași inculpată, la 2 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen. (fapta de la pct. B 1 R).

A fost condamnată aceeași inculpată la 2 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen. (fapta de la pct. B. 5 R).

în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., inculpata va executa pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)

3) A fost condamnat inculpatul C.C., la 2 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. (fapta de la pct. C. 1. R).

A fost condamnat același inculpat, la 2 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. (fapta de la pct. C. 2. R).

în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare sporită cu 6 luni, precum și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., în final 2 ani și 6 luni închisoare, 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)

Au fost respinse pretențiile civile formulate de partea civilă municipiul București (pentru fapta de la pct. A. 2. R) și de partea civilă C.F. (pentru fapta de la pct. A. 3. R).

A fost respinsă cererea părții civile C.F. privind luarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor inculpatului C.C.

în baza art. 346 alin. ultim C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată latura civilă în ce privește fapta de la pct. A. 1 R.

în baza art. 348 C. proc. pen., a fost dispusă restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunilor de către inculpata A.E.L. în sensul desființării sentințelor civile nr. 10623 și 10624 din 29 iunie 1999 ale Judecătoriei sectorului 1 București.

în baza art. 348 C. proc. pen., a fost dispusă anularea în totalitate a înscrisurilor sub semnătură privată false, respectiv încheiate între C.C. și M. și B.S. privind terenul din str. Lacul Zănoaga și între C.C. și M. și D.D. și D.C. privind terenul din str. Apusului.

în baza art. 348 C. proc. pen., a fost dispusă anularea în totalitate a cererilor de chemare în judecată din dosarele nr. 7278 și 7280/1999 ale Judecătoriei sector 1.

în baza art. 348 C. proc. pen., a fost dispusă anularea parțială a cererilor de chemare în judecată din dosarele nr. 14822, 22142 și 22141/1998 ale Judecătoriei sector 1 respectiv în ceea ce privește domiciliile pârâților.

în baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la câte 5.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Executorie conform art. 350 alin. (4) C. proc. pen., în ce privește arestarea preventivă a inculpatei A.E.L.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

1. - Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București, la 12 august 1998 sub nr. 14820/1998, reclamanții C.C. și C.M. au chemat în judecată pe pârâții D.I. și C.G.M.B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că reclamanții au devenit proprietari ai terenului în suprafață de 453 m.p., situat în str. Zănoaga prin uzucapiune mai mare de 30 ani, împlinită prin joncțiunea posesiilor, cu obligarea pârâtului C.G.M.B. să lase în liniștită posesie terenul mai sus individualizat.

Prin sentința civilă nr. 16891 din 27 octombrie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, inculpata A.E.L., în calitate de judecător desemnat să soluționeze cauza respectivă, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanți și a constatat că aceștia sunt proprietarii terenului din București, str. Lacul Zănoaga în suprafață de 453 m.p. prin uzucapiune de 30 de ani, împlinită prin joncțiunea posesiilor. S-a luat totodată act de renunțarea la judecarea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului C.G.M.B. să lase în liniștită posesie terenul respectiv.

împotriva acestei sentințe a declarat apel paratul C.G.M.B. la data de 26 noiembrie 1998 pe care l-a înregistrat de la registratura Judecătoriei sectorului 1, iar la 17 martie 1999 același pârât a înregistrat motivele de apel.

Ca urmare a declarării apelului, inculpata A.E.L. a redactat motivarea sentinței din care rezultă că, la data de 30 aprilie 1998, reclamanții ar fi cumpărat cu chitanță sub semnătură privată de la pârâtul D.I. terenul în suprafață de 453 m.p., situat în str. Lacul Zănoaga, cu preț de 10.000.000lei. Paratul este succesorul numiților D.N. și M. care la data de 14 ianuarie 1955 au cumpărat tot cu chitanță de la numita A.P.N. terenul în cauză.

Mai rezultă că în dovedirea acțiunii la termenul din 29 septembrie 1998 reclamanților li s-a încuviințat proba de martori, expertiză topografică, probe care s-au și administrat.

Mai mult, pârâtul D.I. s-a prezentat în instanță la termenul din 29 septembrie 1998 când a învederat că a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu reclamanții la data de 30 aprilie 1998, aspecte confirmate și de declarația dată în prezenta cauză în calitate de martor de numitul D.I.

Totodată, din aceeași hotărâre rezultă că la dosar au fost depuse certificate fiscale datate 24 mai 1972 și 6 februarie 1975 pe numele autorului pârâtului, D.N. din care rezultă că respectivul plătea impozit din 1966, acte de stare civilă, chitanța sub semnătură privată încheiată între autorii paratului și numita A.P.V. privind vânzarea-cumpărarea la 14 ianuarie 1955 a unei suprafețe de teren în str. Jugului - Raion G.G. Dej.

Toate acestea rezultă exclusiv din motivarea sentinței nr. 16891 din 27 octoombrie1998 pronunțată de inculpata A.E.L. în dosarul nr. 14820/1998 căci dosarul în materialitatea lui nu se regăsește în arhivă.

Cu toate că sentința nu a rămas definitivă, fiind declarat apel de către pârâtul C.G.M.B., hotărârea a fost intabulată de reclamanți la biroul de carte funciară al Judecătoriei sector 6 împreună cu alte proprietăți, conform încheierii de intabulare nr. 4352 din 23 aprilie 2001.

Curtea a apreciat că în raport cu situația de fapt expusă anterior, fapta reținută prin rechizitoriu în sarcina inculpatei A.E.L. nu este prevăzut de legea penală.

Astfel, conduita omisivă a inculpatei A.E.L. care nu a verificat situația juridică a imobilului poate constitui o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în procesul civil, încălcarea care poate fi sancționată prin exercitarea căilor de atac.

De asemenea, eventualele nelegalități din hotărâre pot fi constatate și eliminate de către instanțele de control judiciar.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a apreciat că fapta inculpatei A.E.L., reținută în sarcina sa la pct. 1 din rechizitoriu nu este prevăzută de legea penală, motiv pentru care în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a achitat-o pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen.

2. - Prin cererea înregistrată la 26 aprilie 1999 sub nr. 7278 din 1999, reclamanții C.C. și C.M. au chemat în judecată pe pârâtul B.S., citat în București solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că reclamanții sunt proprietari prin uzucapiunea mai mare de 30 ani asupra terenului de 255 m.p., situat în str. Lacul Zănoaga.

în motivarea cererii s-a arătat că reclamanții au cumpărat printr-un înscris sub semnătură privată în luna martie 1969, de la pârâtul B.S. suprafața în litigiu cu prețul de 7.000 lei, teren pe care de la cumpărare și până în prezent reclamanții l-au folosit continuu, neîntrerupt, netulburați, achitând la administrația financiară toate taxele și impozitele.

La dosar s-a depus în copie și în original înscrisul de care s-a făcut vorbire în acțiune.

Cauza a fost repartizată spre soluționare inculpatei A.E.L.

Inculpata a încuviințat la primul termen de judecată proba cu acte, interogatoriul pârâtului, expertiza topografică și o adresă la A.F. sector 6 pentru a se comunica cine a avut rol pentru imobilul în litigiu.

La termenul stabilit, prin preschimbare, pentru soluționarea cauzei, A.F. sector 6 a comunicat că "la adresa din str. Lacul Zănoaga nu figurează impus terenul în suprafață de 253 m.p."

Totodată, deși nu există adresa de desemnare a expertului, la același termen s-a depus la dosar și raportul de expertiză.

Atât din adresa administrației financiare cât și din raportul de expertiză rezultă fără echivoc că terenul respectiv se află în sectorul 6.

De asemenea, deși la termenul la care au fost încuviințate probele instanța nu s-a pronunțat și în sensul admiterii probei cu martori, au fost totuși audiați martorii G.I. și Z.S., ambii făcând declarații în sensul celor precizate în cererea de chemare în judecată, respectiv că știau faptul că terenul a fost cumpărat cu chitanță în 1969 de la B.S. de către reclamanți și că aceștia stăpânesc terenul și îl cultivă.

Pârâtul B.S. citat la adresa din str. Cireșoaia nu s-a prezentat la nici un termen de judecată.

La același termen din 29 iunie 1999 (al doilea termen de judecată), prin sentința civilă nr. 10623 din 29 iunie 1999, inculpata A.E.L. a admis cererea formulată de reclamanți constatând că aceștia sunt proprietarii terenului în suprafață de 252,34 m.p., situat în str. Lacul Zănoaga ca efect al uzucapiunii de 30 ani împlinită prin joncțiunea posesiilor.

Sentința a rămas definitivă prin neapelare, iar reclamanții și-au intabulat această proprietate la B.C.F.J. sector 6.

Curtea apreciază că fapta inculpatei A.E.L. expusă mai sus întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 248 C. pen., urmând a fi condamnată.

în acest sens, față de cele arătate în considerentele referitoare la prima faptă reținută în rechizitoriu în sarcina inculpatei A.E.L., există anumite particularități care situează în opinia Curții conduita inculpatei A.E.L. în sfera ilicitului penal.

în primul rând, chiar din cererea de chemare în judecată rezultă că pârâtul B.S. a fost citat la adresa din str. Cireșoaia adresă la care se aflau în realitate atât sediul cabinetului de avocat al inculpatei L.M., apărătoarea reclamanților în cauză, cât și domiciliul în drept al inculpatei A.E.L.

în declarațiile date în cauză de cele două inculpate, au încercat să acrediteze ideea că este o simplă coincidență între faptul că la aceeași adresă se află și cabinetul de avocat al inculpatei L.M. și domiciliul legal al inculpatei A.E.L., coincidență de care inculpatele ar fi aflat abia după declanșarea cercetărilor.

Astfel, inculpata A.E.L. a susținut că l-a cunoscut prin intermediul altei persoane pe numitul O.D., proprietar al imobilului din str. Cireșoaia care ar fi fost de acord să încheie cu ea formal un contract de închiriere în baza căruia ea și-a stabilit domiciliul legal în București, fără ca inculpata să locuiască efectiv la respectiva adresă. Mai susține că nu a cunoscut legătura dintre O.D. și L.M., respectiv împrejurarea că cei doi au fost (sunt) concubini, având împreună un copil, precum și faptul că încă, din 1997 O.D. a fost de acord ca inculpata L.M. să-și ridice în curtea imobilului respectiv o construcție unde să-și stabilească sediul cabinetului de avocat.

Această coincidență acreditată de cele două inculpate și susținută de martorul O.D. este în opinia Curții neverosimilă.

în cauză, există suficiente indicii că între cele două inculpate au existat relații ce au depășit simplul contact dintre judecător și avocat pe parcursul soluționării unei cauze.

Astfel, dincolo de numărul mare de dosare soluționate de inculpata A.E.L. în care inculpata L.M. era avocat, mărturie a relațiilor speciale dintre cele două inculpate stau declarațiile martorei S.N., grefier stabil al inculpatei A.E.L. pe perioada în care cele două și-au desfășurat activitatea la Judecătoria sector 1. Din declarațiile martorei rezultă cu prisosință relațiile apropiate dintre cele două inculpate, negate de acesta din urmă, care nu numai că au fost văzute de martoră discutând deseori pe holurile instanței și în biroul inculpatei A.E.L., dar și faptul că ele își vorbeau pe nume, iar inculpata L.M. i se adresa inculpatei A.E.L. folosind chiar prenumele acesteia. Mai mult, la efectuarea unei cercetări la fața locului, în deplasarea cu mașina spre locul respectiv, martora a asistat la discuțiile dintre cele două inculpate din care a tras concluzia că cele se cunoșteau cată vreme ele vorbeau "despre copii", despre "cumpărarea unor role".

în plus, din declarațiile aceleiași martore referitoare la același episod, rezultă nu numai că cele două inculpate se cunoșteau între ele și faptul că ele se cunoșteau cu șoferul (soțul) în opinia martorei inculpatei L.M., putându-se prezuma că în fapt, ținând seama de împrejurarea că inculpata L.M. nu este căsătorită, șoferul mașinii era chiar martorul O.D., concubin al inculpatei L.M. și aceeași persoană care printr-o coincidență a ajutat-o pe inculpata A.E.L. să-și stabilească domiciliul la adresa din str. Cireșoaia, împrejurare care ar putea, dacă ar fi dovedită indubitabil, proba nu numai relațiile apropiate dintre inculpate, ci și faptul că inculpata A.E.L. cunoștea că la adresa unde și-a stabilit domiciliul legal se afla și sediul cabinetului de avocat al inculpatei L.M.

Relațiile speciale dintre cele două inculpate se manifestau și în exercitarea atribuțiilor de serviciu de către inculpata A.E.L., câtă vreme aceeași martoră a observat nu doar că "a scris multe citații pentru pârâți pentru o adresă din str. Cireșoaia foarte frecvent în dosare", împrejurare pe care însă, potrivit declarațiilor sale, inculpata A.E.L. nu a sesizat-o, ci și faptul că între termene se întâmpla ca inculpata să-i ceară să scrie cu prioritate adresele sau citațiile în dosarele în care era avocată inculpata L.M. sau să nu ducă la biroul de expediții formularele de comunicare privind sentințe date în dosare în care participa inculpata L.M.

în consecință, Curtea apreciază ca necorespunzătoare adevărului susținerile inculpatei A.E.L. făcute în cursul urmăririi penale în sensul că "pe această avocată am cunoscut-o prin natura profesiei noastre, întrucât pleda pentru părți, nu am legat prietenie sau relații de altă natură cu ea, nu am favorizat-o cu nimic, am tratat-o ca pe ceilalți apărători".

în altă ordine de idei, simplul fapt că domiciliul pârâtului era identic, practic, cu domiciliul său legal, trebuia să reprezinte pentru inculpata A.E.L., dacă era de bună-credință, un semn de întrebare, lucru care nu s-a întâmplat în speță. Nu poate fi primită susținerea inculpatei că nu a remarcat faptul că în mai multe cauze, inclusiv în cea analizată, pârâții aveau domiciliul în str. Cireșoaia. Se prezuma absolut că inculpata în calitate de judecător investit cu soluționarea cauzelor, lectura cererea de chemare în judecată, iar faptul că parații aveau domiciliul la aceeași adresă unde ea la rândul său avea domiciliul legal, ar fi ridicat instinctiv, pentru orice persoană aflată în situația inculpatei, un semn de întrebare.

în al doilea rând, sub aspectul competenței instanței este de observat că din probatoriile administrate în cauză rezultă că terenul în litigiu se afla în sectorul 6 iar nu în sectorul 1.

Astfel, deliberat inculpata L.M. redactând cercetarea de chemare în judecată, pentru a atrage competența Judecătoriei sector 1 a indicat că terenul în litigiu, situat în str. Lacul Zănoaga, s-ar afla în sectorul 1.

în declarațiile date în cauză, inculpata L.M. nu a oferit o explicație pentru acest demers, în condițiile în care în declarațiile inculpatului C.C. date în cursul urmăririi penale acesta a arătat că avocata s-a deplasat la locul unde terenul respectiv era situat, deci a putut să constate că acesta se află în sectorul 6. Mai mult decât atât, aceeași inculpată l-a reprezentat pe socrul său, C.I., în dosare având ca obiect alte terenuri situate în str. Lacul Zănoaga, ocazie cu care acțiunile în justiție le-a introdus la Judecătoria sector 6.

Așadar, inculpata L.M. nu se poate prevala de faptul că nu ar fi cunoscut împrejurarea că terenul respectiv este în sector 6.

în același timp nu poate fi primită susținerea inculpatei A.E.L. în sensul că, necunoscând Bucureștiul, ea a fost de acord ca adresa pentru aflarea rolului fiscal să se facă, la solicitarea inculpatei L.M., la A.F. sector 6 cu motivarea că în trecut trenul se aflase în sectorul 6, după care ca efect al unei reorganizări teritoriale el s-ar afla în prezent în sectorul 1.

Este de observat că în încheierea de ședință din 25 mai 1999 când s-au încuviințat probe în cauză, inclusiv adresa la A.F. sector 6 nu se vorbește nimic despre aceste presupuse susțineri ale inculpatei L.M. care ar fi justificat efectuarea adresei către A.F. sector 6, în ciuda faptului că imobilul s-ar afla în prezent în sectorul 1.

Pe de altă parte, declarațiile celor două inculpate referitoare la acest episod al adresei către A.F. corespund doar în parte, inculpata L.M. afirmă că nu din inițiativa ei s-ar fi făcut la A.F. sector 6 ci datorită unor persoane care fiind în altă sală la termenul respectiv, au susținut că potrivit unei împărțiri teritoriale mai vechi terenul s-ar fi aflat în sectorul 6.

în ce privește faptul că prin însăși cererea de chemare în judecată terenul a fost situat în sectorul 1, inculpata L.M. a încercat să susțină că de fapt inculpatul C.C. a fost cel care i-a indicat acest lucru, lucru imposibil potrivit celor deja expuse în condițiile în care inculpatul C.C. domiciliază în str. Apusului, situat în vecinătatea cu str. Lacul Zănoaga.

Din adresa de răspuns a A.F. sector 6 se deduce implicit că și în prezent terenul se află în acest sector căci în caz contrar, s-ar fi precizat expres acest lucru. De asemenea și raportul de expertiză topografică aflat la dosar situează terenul în sectorul 6, iar nu în sectorul 1.

Din considerațiile ce preced, Curtea apreciază că inculpata L.M. cu bună știință a indicat în mod fals în cererea de chemare în judecată, atât faptul că terenul se află în sectorul 1, cât și faptul că domiciliul pârâtului se află în str. Cireșoaia, iar inculpata A.E.L. deși a avut suficiente date rezultate din probele administrate în cauză, cu știință a trecut peste dispozițiile art. 13 C. proc. civ., continuând judecarea cauzei, deși nu era competentă să o facă.

Referitor la acest aspect, inculpata A.E.L. a oferit explicații puerile și chiar contradictorii în raport de modul în care a procedat în cauză.

Astfel, ea a susținut că "locul situării imobilului este în sectorul 1 și pentru că cererea de chemare în judecată a fost adresată președintelui Judecătoriei sectorului 1 iar taxa de timbru a fost plătită în contul Judecătoriei sectorului 1".

Pe de altă parte, referitor la faptul că nu a observat că pârâții aveau același domiciliu în mai multe dosare, respectiv str. Cireșoaia inculpata A.E.L. a oferit explicație faptul că "în cazul acestor acțiuni atenția judecătorului e concentrată pe locul situării imobilului".

Rezultă, așadar, că inculpata A.E.L. știa care este competența de soluționare a instanței a instanței în această materie, respectiv că ea este dată de locul situării imobilului. Cu toate acestea ea a continuat să judece, iar explicația sa referitoare la presupusa schimbare a sectorului în care e situat terenul (din sectorul 6 în trecut în sectorul 1 în prezent) nu poate fi primită, cată vreme în dispozitivul hotărârii pe care a pronunțat-o terenul respectiv este trecut în sectorul 6 cum este și real, adică exact invers decât inculpata a susținut în declarațiile date în cauză.

în al treilea rând ca o dovadă suplimentară a faptului că s-a urmărit și s-a realizat de către ambele inculpate judecarea cu celeritate a unei cauze pentru care instanța nu avea competență, este și împrejurarea că dosarul a fost soluționat în două termene (cel de-al doilea fiind preschimbat chiar de inculpata A.E.L. la cererea inculpatului C.C. din septembrie în iunie), iar la termenul când cauza s-a judecat în fond, la dosar au fost audiați martori, deși această probă nu fusese încuviințată anterior și s-a depus un raport de expertiză, deși la dosar nu există nici măcar o adresă de desemnare a expertului, în condițiile în care prin încheierea de încuviințare a probei a precizat expres că "instanța urmează să procedeze la numirea unui expert după depunerea dovezii de achitare a onorariului", iar la dosar nu există vreo dovadă în acest sens.

în al patrulea rând însuși modul în care inculpata A.E.L. a soluționat cauza dovedește că aceasta cu bună știință și-a exercitat abuziv atribuțiile de serviciu.

Astfel, în acțiune se arată că de la cumpărare și pană în prezent reclamanții ar fi plătit toate taxele și impozitele pe acest teren, lucru infirmat de răspunsul administrației financiare care a comunicat că terenul nici nu figurează impus.

în acest context, inculpata A.E.L. avea obligația de a manifesta rol activ și de a lămuri această contradicție prin administrarea unor probe suplimentare, lucru care în cauză nu s-a întâmplat.

în același timp, din declarațiile ambilor martori audiați în cauză, G.I. și Z.S., rezultă că știau faptul că din 1969 reclamanții ar fi cumpărat prin chitanță terenul respectiv de la numitul B.S. O minimă diligență din partea instanței ar fi trebuit să o determine pe inculpata A.E.L. să constate că în anul 1969, când se susține că cei doi reclamanți soț și soție ar fi cumpărat terenul, inculpatul C.C. avea 15 ani, neputând nu doar încheia acte de dispoziție, dar nici să fie căsătorit cu soția sa la acea dată. Mai mult, instanța trebuia să aprecieze asupra relevanței mărturiei lui Z.S., având în vedere vârsta acestuia de 36 ani în condițiile în care uzucapiunea chiar prin joncțiunea posesiilor necesită un interval de timp de 30 ani.

Toate aceste elemente dovedesc că prin modul în care a soluționat dosarul nr. 7278/1999 inculpata A.E.L. și-a exercitat cu știință în mod defectuos atribuțiile care îi reveneau potrivit legii, pronunțând o hotărâre nelegală, nesusceptibilă de a fi reformată în căile de atac în condițiile în care pârâtul B.S. a cărui existență este sub semnul întrebării, oricum nu mai trăia la acel moment (aspect cunoscut de inculpatul C.C. și rezultat din declarațiile date în cauză), el fiind citat la o adresă la care de fapt figura cabinetul apărătorului ales al reclamanților, inculpata L.M., încălcându-se principiul contradictorialității specific unei proceduri judiciare, principiul rolului activ al judecătorului și normă de competență teritorială exclusivă.

în urma hotărârii pe care a dat-o inculpata A.E.L. a produs o pagubă patrimoniului municipiului București, câtă vreme terenul respectiv fiind intabulat de către inculpatul C.C., a ieșit din sfera de stăpânire a acestei părți vătămate.

Totodată, în ce o privește pe inculpata L.M., mențiunile necorespunzătoare adevărului pe care aceasta le-a înserat în acțiunea de chemare în judecată, referitoare la domiciliul pârâtului și la situația de fapt, mențiuni făcute de inculpată în deplină cunoștință de cauză întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în condițiile în care cererea de chemare în judecată cuprinzând mențiuni false a fost folosită de inculpată prin sesizarea instanței în vederea producerii unei consecințe juridice, respectiv recunoașterea calității de proprietar asupra terenului în litigiu pentru reclamanți.

în același timp, fapta inculpatului C.C. care a depus la dosarul cauzei în susținerea cererii de chemare în judecată un înscris sub semnătură privată ce atestă, contrar realității, că numitul B.S. ar fi vândut celor doi soți, C.C. și C.M., la 23 martie 1969 terenul în litigiu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen.

în acest sens este fără relevanță faptul că în dovedirea unei cereri de constatare a uzucapiunii proba cu înscrisuri, respectiv chitanță de dobândire a imobilului nu este pertinentă cauzei, câtă vreme depunerea înscrisului la dosar s-a făcut în vederea producerii unor consecințe juridice, iar din declarațiile inculpatei A.E.L. rezultă că acest înscris a fost avut în vedere de către ea la pronunțarea hotărârii analizate.

Inculpatul C.C. a recunoscut, de altfel, că respectiva chitanța a fost întocmită în anul 1999, iar nu în 1969, fiind semnată de către el, însă nu și de către pârâtul B.S. pentru că acesta nici nu mai trăia. Simpla semnătură a inculpatului pe acest înscris, chiar dată plăsmuirea întregului înscris nu i-a aparținut (ca scriere),coroborată cu depunerea sa la dosar conturează elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen.

Tot astfel, susținerile inculpatului C.C., în sensul că în ceea ce privește terenul respectiv el ar fi făcut obiectul, în trecut unei înțelegeri între B.S. și socrii săi (familia C.), potrivit căreia B.S. ar fi garantat cu acest teren un împrumut nerambursat ulterior acordat de familia C., nu sunt dovedite prin nici un mijloc de probă și nu schimbă în nici un fel situația de fapt cată vreme cele susținute în cererea de chemare în judecată nu au nici un corespondent în realitate.

3. - în str. Apusului numitul D.A. a fost proprietarul unui teren în suprafață de 300 m.p. pană la 9 ianuarie 1984 când în baza Decretului nr. 427/1983 s-a expropriat și trecut în proprietatea statului terenul și construcția.

Prin chitanță, la 8 februarie 1997, numiții D.Șt., H.A. și D.C. (ultima reprezentată prin procură de H.A.) au vândut părții civile C.F. 200 m.p. din terenul revendicat pe cale judecătorească de către aceștia în calitate de descendenți ai părinților D.A. și D.F., teren situat în str. Apusului nr. 44, precizându-se că restul de 100 m.p. revine celuilalt frate D.D. care are cunoștință despre vânzare. Totodată, vânzătorii s-au obligat ca în cazul obținerii titlului de proprietate pe cale judecătorească să perfecteze cu cumpărătoarea actul autentic de vânzare cumpărare în 15 zile de la rămânerea definitivă a sentinței.

Prin sentința civilă nr. 621 din 3 septembrie 1998 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în dosarul nr. 1215/1998 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții D.Șt., D.D., D.F., D.C. și H.A. și obligată pârâta C.G.M.B. să restituie reclamanților terenul în suprafață de 300 m.p. în str. Apusului sector 6.

Ulterior, prin contractul încheiat sub forma autentică la 8 ianuarie 199, D.Șt., H.A. și D.C. reprezentantă de H.A., au vândut părții civile cota de 3 din terenul proprietatea lor, dobândit prin sentința Tribunalului București, respectiv 225 m.p. restul cotei indivize de 3, respectiv 75 m.p. rămânând în proprietatea lui D.D.

Actul autentic a fost transcris la grefa judecătoriei sector 6 sub nr. 327 din 11 ianuarie 1999.

Prin cererea înregistrată la 26 aprilie 1999 pe rolul Judecătoriei sector 1 sub nr. 7280/1999, reclamanții C.C. și C.M. au chemat în judecată pe pârâții D.D. și D.C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că reclamanții sunt proprietarii terenului în suprafață de 150 m.p., situat în str. Apusului, sector 1 prin uzucapiunea de 30 ani.

Ca și în situația analizată anterior și în această cauză reclamanții și-au motivat cererea prin aceea că, la 15 ianuarie 1969, au cumpărat de la pârâți pe bază de înscrisuri sub semnătură privată terenul sus-menționat pe care ș-au folosit continuu, netulburați sub nume de proprietar, fiind cultivat de reclamanți care au plătit taxele aferente la stat.

Ca și în precedente, cererea de chemare în judecată a fost redactată de inculpata L.M. care a fost avocatul reclamanților în această cauză.

Dosarul a fost repartizat spre soluționare inculpatei A.E.L.

întreaga desfășurare a procesului de soluționare a acestui dosar a fost identică cu aceea deja analizată în ceea ce privește dosarul nr. 7278/1999 sub aspectul: probelor încuviințate, depunerea la dosar a înscrisului sub semnătură privată, preschimbarea termenului, adresă către A.F. sector 6, martorii audiați (identici în ambele cauze, deși neîncuviințați anterior), depunerea raportului de expertiză topografică (întocmit de același expert în ambele dosare fără a exista dovada de achitare a onorariului și adresa de desemnare a acestuia), lipsa pârâților la judecata cauzei, numărul termenelor de judecată acordat.

Din adresa de răspuns a A.F. sector 6 rezultă că numitul D.A. a figurat înscris la adresa din str. Apusului, cu teren în suprafață de 300 m.p. până la data de 9 ianuarie 1984 când imobilul și terenul au fost scoase din evidențe în baza procesului-verbal de demolare.

Atât din acest răspuns al administrației financiare cât și din raportul de expertiză aflat la dosar rezultă fără echivoc că terenul respectiv se află în sectorul 6.

Prin sentința civilă nr. 10624 din 29 iunie 1999 la al doilea termen de judecată, inculpata A.E.L. a admis acțiunea reclamanților și a constatat că aceștia sunt proprietarii imobilului din str. Apusului în suprafață de 144,41 m.p. ca urmare a uzucapiunii de 30 de ani.

Sentința a rămas definitivă prin neapelare, iar reclamanții și-au întabulat această proprietate.

Partea civilă C.F. a dorit să-și împrejmuiască terenul cumpărat anterior prin contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, însă a fost împiedicată să facă acest lucru de inculpatul C.C. care, prelevându-se de hotărârea judecătorească obținută a arătat că este proprietar pentru 75 m.p. din cei 225 m.p. cumpărați de partea civilă C.F.

Curtea apreciază că pentru aceleași considerente expuse în privința dosarului nr. 7278/1999, și fapta referitoare la modul de soluționare a dosarului nr. 7280/1999 săvârșită de inculpata A.E.L. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), căci prin sentința civilă pronunțată de inculpată prin încălcarea normelor legale, ea a vătămat interesele legale ale părții civile, împiedicând-o să-și exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de teren dobândite printr-un contract autentic de vânzare-cumpărare.

Tot astfel, fapta inculpatei L.M. de a indica în mod fals în cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului analizat, domiciliile pârâților str. Cireșoaia și de a-l înfățișa în mod fals ca situație de fals că respectivul teren ar fi fost dobândit începând cu anul 1969 printr-o chitanță sub semnătură privată de către soții C. de la pârâți, cerere de chemare în judecată folosită de inculpată prin sesizarea Judecătoriei sectorului 1 București în vederea producerii unor consecințe juridice, constând în recunoașterea calității de proprietari a soților C. pe terenul respectiv, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen.

De asemenea, fapta inculpatului C.C. de a depune la dosar în susținerea celor precizate prin cererea de chemare în judecată o chitanță care atestă în mod fals că la 10 ianuarie 1999 a cumpărat de la D.D. și D.C. un teren în suprafață de 150 m.p. în str. Apusului, chitanță întocmită și semnată în anul 1999 de către inculpat, folosită de acesta pentru a produce consecințe juridice întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen.

în ce privește citarea pârâților aceasta s-a făcut la aceeași adresă din str. Cireșoaia unde își aveau sediul, respectiv domiciliul legal inculpatele L.M. și A.E.L. Referitor la această citare, inculpata L.M. a afirmat în declarațiile date în cauză că numitul D.D. i-ar fi solicitat să-l citeze la domiciliul ei pentru că fiind vorba de o moștenire nu vrea ca soția sa să afle despre acest lucru, aspecte pe care martorul D.D. le-a negat în declarația dată la parchet.

în ceea ce privește competența de soluționare a cauzei, inculpata L.M. a oferit o explicație de-a dreptul puerilă, arătând că în urma discuției avută cu D.D. am fost mai mult decât convinsă că terenul se află localizat în sectorul 1,sesizarea instanței făcându-se, așadar, exclusiv datorită intuiției inculpatei L.M.

De asemenea, în ce privește efectuarea adresei la A.F. sector 6 inculpata L.M. a arătat în aceeași declarație că a cerut efectuarea adresei la sectorul 6 "întrucât cineva din sală a spus că e posibil ca după împărțirea administrativă imobilul să se afle în sectorul 6". Așadar, contrar celor susținute constant de către inculpata A.E.L. rezultă că terenul în litigiu se află în prezent în sectorul 6, ceea ce inculpata L.M. a cunoscut, și ar fi trebuit să atragă competența Judecătoriei sector 6.

în legătură cu faptele reținute anterior, referitoare la dosarul nr. 7280/1999, toți cei trei inculpați au încercat prin declarațiile date în cauză și prin înscrisurile depuse la dosar să abată atenția instanței de la situația de fapt reală, punând în discuție contractul prin care partea civilă C.F. a dobândit terenul în litigiu, contract care în opinia inculpaților ar fi lovit de nulitate în condițiile în care una din părți, respectiv D.C. nu și-ar fi exprimat valabil consimțământul la încheierea contractului.

Curtea apreciază că, în raport cu obiectul judecății în prezenta cauză, e lipsită de relevanță situația contractului respectiv. în măsura în care acesta ar fi fost afectat de vreo cauză de nulitate, firesc era ca acest lucru să fie invocat în condițiile legii civile de către persoana interesată, urmându-se, așadar, cursul firesc al justiției, care urma a se pronunța această privință.

în loc să procedeze așa, inculpatul C.C. prin înfățișarea unei situații de fapt false în sprijinul căreia a produs un înscris fals, beneficiind de ajutorul infracțional al inculpatei A.E.L. în calitate de judecător și al inculpatei L.M. în calitate de avocat, a împiedicat-o pe partea civilă C.F. să-și exercite dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren dobândită printr-un contract de vânzare-cumpărare anterior.

Este relevantă în acest sens declarația inculpatului C.C. dată în cursul urmăririi penale. Pretinzând că a avut anterior o înțelegere cu partea civilă pentru a cumpăra fiecare câte 1 din terenul ce aparținuse familiei D. și constatând că o parte din frații D. i-au vândut părții civile o suprafață mai mare decât înțelegerea făcută, inculpatul C.C. arată că "am fost pus în situația de a lupta pentru dreptul meu". Așadar, modalitatea prin care acest inculpat a înțeles să lupte pentru acest drept a fost deliberat una infracțională, prin plăsmuirea unui înscris antedatat prin folosirea lui în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești ce atestă o situație de fapt nereală, constând în posesia continuă, netulburată sub nume de proprietar, în care inculpatul C.C. ar fi exercitat împreună cu soția începând cu anul 1969 asupra terenului respectiv.

împrejurarea că însăși inculpata A.E.L. în declarațiile date în cursul urmăririi penale analizează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al părții civile, precum și înscrisurile întocmite ulterior sentinței pe care a pronunțat-o (declarațiile în forma autentică date de D.D. și D.C., plângerile penale formulate împotriva părții civile), arătând că "C.F. e de rea-credință, întrucât nu a putut cumpăra niciodată suprafața de teren din str. Apusului sector 6 (..), numită D.C. nu a vândut niciodată cota sa succesorală numitei C.F. dovedește o dată în plus că inculpata A.E.L. a cunoscut situația reală a terenului chiar la momentul în care a pronunțat sentința respectivă și exercitându-și abuziv atribuțiile pe care le avea în calitate de judecător a pronunțat o hotărâre nelegală pentru aceeași suprafață de teren în favoarea inculpatului C.C.

Și în această cauză inculpata A.E.L. a încălcat principii elementare ce guvernează desfășurarea procesului civil cum este principiul rolului activ al judecătorului în condițiile în care ca și în precedent, datele rezultate din adresa de răspuns a A.F. sector 6 (care se refereau la D.A. și la anul 1984 până când acesta a deținut terenul), veneau în contradicție cu cele susținute prin cererea de chemare în judecată de către inculpatul C.C., respectiv cu cele arătate de înscrisuri sub semnătură privată (ambele referindu-se la D.D. și D.C., iar nu la D.A., iar presupusa înstrăinare a terenului avusese loc în 1969 în condițiile în care până în 1984 terenul aparținuse altei persoane care era în viață la acea dată).

Aceleași considerații referitoare la administrarea probei cu martori și expertiză topografică în condițiile în care acestea nu au fost încuviințate, iar expertul nu a fost desemnat de instanță, la conținutul depozițiilor martorilor (aceeași în ambele dosare) prin raportare la vârsta martorilor și la vârsta inculpatului C.C. la momentul la care acesta pretinde că ar fi cumpărat terenul, la competența de soluționare a cauzei (existând suficiente date care ar fi trebuit să determine instanța să-și decline competența) își păstrează valabilitatea atât în dosarul 7278/1999, cât și în dosarul nr. 7280/1999 ale Judecătoriei sectorului 1 București.

împrejurarea că întreaga desfășurare a ambelor cauze a fost identică, că situația de fapt pretinsă de inculpatul C.C. și recunoscută de inculpata A.E.L. în hotărârile pronunțate a fost identică, că normele procesuale încălcate au fost aceleași în ambele dosare, conduc Curtea la concluzia caracterului infracțional al activității desfășurate complementar de către cei trei inculpați în soluționarea acestor cauze.

4. - în plus, în sarcina inculpatei L.M., Curtea va reține că pe lângă cele două dosare deja analizate, în alte trei dosare respectiv 14822/1998, 22142/1998 și 22141/1998 ea a indicat ca domicilii ale pârâților adresa din str. Cireșoaia sector 1 unde ea își avea sediul cabinetului de avocatură.

Astfel, în dosarul nr. 14822/1998, pârâții D.A. și P.T. au fost citați în str. Cireșoaia sector 1, deși ei nu au avut niciodată domiciliul la această adresă.

Ei au figurat ca pârâți în acțiunea reclamantului V.G. privind constatarea uzucapiunii imobilului situat în str. Caracal sector 5.

în dosarul nr. 22142/1998 pârâta I.E. a fost citată de asemenea în str. Cireșoaia sector 1, deși aceasta nu numai că nu a locuit niciodată la această adresă, dar ea era și decedată.

în fine, și în dosarul nr. 22141/1998 avându-i ca reclamanți pe S.C. și A., pârâta R.C. a fost citată la aceeași adresă din str. Cireșoaia sector 1, deși ea nu a locuit la această adresă, mai mult din înscrisul sub semnătură privată depus la dosar rezulta că domiciliază în str. Coșoveni sector 6.

în legătură cu toate aceste cereri de chemare în judecată, inculpata L.M. a arătat că a încheiat angajamente cu reclamanții printr-o intermediară cunoscută sub numele de A., la sugestia căreia inculpata L.M. a trecut domiciliile pârâților la sediul ei, bazându-se pe promisiunea ei că îi va aduce pe pârâți la judecată.

Inculpata L.M. oferind această explicație puerilă arată că "nu m-am gândit nici un moment că menționând domiciliile pârâților la sediul meu încalc principiul contradictorialității, afirmație lipsită de credibilitate câtă vreme principiul contradictorialității, fiind de esența desfășurării oricărui proces, este cunoscut chiar și de un proaspăt absolvent al facultății de drept și cu atât mai mult cu un avocat definitiv, cu experiența inculpatei L.M.

în consecință, Curtea apreciază că și în cele trei situații redactând cereri de chemare în judecată în numele reclamanților și indicând drept domicilii ale pârâților adresa unde se afla propriul cabinet de avocatură, inculpata a săvârșit infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată câtă vreme cererile de chemare în judecată cuprinzând în parte mențiuni false, au fost depuse la Judecătoria sectorului 1 pentru a produce consecințe juridice.

Pentru toate aceste considerente Curtea apreciază că în drept faptele inculpatei A.E.L. la pct. 2 și 3 din rechizitoriu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 248 respectiv 246 C. pen., urmând a fi condamnată.

De asemenea, faptele inculpatei L.M. întrunesc elementele constitutive a cinci infracțiuni prevăzute de art. 290 C. pen., urmând a fi condamnată.

Faptele inculpatului C.C. întrunesc elementele constitutive a două infracțiuni prevăzute de art. 290 C. pen., urmând a fi condamnat.

în privința inculpatei A.E.L., apreciind atitudinea acesteia pe parcursul procesului penal, disprețul manifestat față de instanța de judecată și sustragerea ei de la desfășurarea cercetării judecătorești, Curtea consideră că în cauză există date suficiente pentru a se trage concluzia că inculpata A.E.L. urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei ce-i va fi aplicată pentru faptele săvârșite, sens în care în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 148 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., va dispune arestarea preventivă a inculpatei.

în ceea ce privește latura civilă, Curtea de Apel constată că atât municipiul București referitor la faptele expuse la pct. 1 și 2 rechizitoriu cât și partea vătămată C.F. pentru fapta expusă la pct. 3 rechizitoriu au formulat pretenții civile în cauză reprezentată de contravaloarea terenului intrat în mod nelegal în proprietatea inculpatului C.C. (în cazul municipiului București), respectiv lipsa de folosință și daune morale, (în cazul părții civile C.F.).

Deși infracțiunile de fals în înscrisuri sunt infracțiuni pericol, este de observat că în speță consecințele juridice urmărite prin falsificarea și folosirea unor înscrisuri, consecințe la care art. 290 C. pen., se referă ca la o potențialitate, s-au și produs p cauză, căci prin asemenea înscrisuri false, inculpatul C.C. a obținut hotărâri judecătorești care în baza lor, a devenit proprietar asupra unor terenuri care nu-i aparțin.

Aceste considerații ca și împrejurarea că infracțiunile de abuz în serviciu sunt infracțiuni de rezultat, au condus Curtea la concluzia admisibilității pretențiilor civile formulată în cauză și la încuviințarea de probe în dovedirea lor pentru partea civilă C.F.

Principiul general în materia reparării prejudiciului este acela că autorul său e obligat să acopere atât prejudiciul efectiv cât și beneficiul nerealizat ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Ca o condiție pentru a se putea obține repararea prejudiciului privit în integralitatea sa, Curtea de Apel constată că acesta trebuie să aibă caracter cert, atât în privința existenței cât și a posibilității de evaluare.

în speță, în ce privește daunele materiale partea civilă C.F. a solicitat contravaloarea chiriei pe care ar fi putut-o încasa pe terenul a cărui folosință a fost împiedicată. Curtea apreciază însă că această chirie solicitată de partea civilă ca beneficiu nerealizat nu îndeplinește condiția referitoare la caracterul cert al prejudiciului, fiind vorba despre un prejudiciu eventual care nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Din nici un mijloc de probă nu rezultă că partea de teren dobândită prin contractul autentic de vânzare-cumpărare asupra căreia partea civilă își exercită toate atributele dreptului de proprietate, ar forma obiectul în prezent al unei închirieri (pentru depozitare de materiale sau în alt scop), ceea ce ar fi justificat concluzia că partea de teren ocupată de inculpatul C.C. în baza sentinței civile obținută printr-un înscris fals, ar fi avut în mod natural aceeași întrebuințare.

în consecință, neavând caracter cert, ci eventual prejudiciul a cărui acoperire a solicitat-o partea civilă, constând în beneficiul nerealizat, nu poate fi reparat prin acțiunea civilă formulată de partea civilă, pretențiile sale fiind neîntemeiate.

în ce privește daunele morale, încălcarea dreptului patrimonial al părții vătămate are în speță drept rezultat exclusiv un prejudiciu patrimonial, constând în împiedicarea sa de a-și exercita toate atributele dreptului de proprietate cu privire la terenul dobândit prin contract de vânzare cumpărare, neputându-se vorbi și de un prejudiciu moral, pur afectiv, pe care partea vătămată l-ar fi încercat prin activitatea infracțională a inculpaților.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel a apreciat că și cererea aceleiași părți civile privind acordarea daunelor morale nu este întemeiată și în consecință a respins deopotrivă atât daunele materiale cât și din cele morale solicitate de partea civilă.

în ce privește solicitarea ei de luare a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpatului C.C., Curtea a constatat că potrivit art. 163 C. proc. pen., acestea se iau în vederea reparării pagubei produsă de infracțiune. Cum în cauză pretențiile civile au fost considerate neîntemeiate de către Curte, a fost respinsă corespunzător cererea părții civile privind luarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor inculpatului C.C.

Sub aspectul pretențiilor civile formulate de partea civilă municipiul București prin Primarul General, reprezentând contravaloarea terenului al cărui proprietar a devenit inculpatul C.C. prin sentința civilă nr. 10623 din 29 iunie 1999 a Judecătoriei sector 1, Curtea de Apel a constatat că acestei pretenții a reprezentat tocmai contravaloarea prejudiciului efectiv cauzat părții vătămate prin activitatea infracțională a inculpaților.

în cauză, însă, repararea prejudiciului efectiv nu se poate face prin obligarea inculpaților la plata contravalorii acesteia, căci ar însemna că deși deposedarea părții vătămate de un bun ce-i aparținea s-a făcut în mod fraudulos, prin înscrisuri false și printr-o hotărâre judecătorească ce a fost rezultatul exercitării abuzive a atribuțiilor de către judecătorul ce a pronunțat-o, o asemenea situație ar produce efecte și în viitor, lucru inadmisibil. Nu se pot recunoaște efecte unei situații de fapt și de drept inexistente, rezultat al săvârșirii unor infracțiuni.

Acesta este motivul pentru care în opinia Curții de Apel au fost incidente din oficiu dispozițiile art. 348 C. proc. pen., privind restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Cum în cauză a fost vorba despre două hotărâri judecătorești care au avut la bază săvârșirea unor infracțiuni, fiind totodată concretizarea materială a unor infracțiuni săvârșite de judecătorul care le-a pronunțat, Curtea de Apel a apreciat că restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii presupune în ambele cazuri desființarea celor două hotărâri judecătorești.

Ca urmare a desființării celor două hotărâri, prejudiciile efective încercate de cele două părți vătămate vor fi astfel acoperite, căci cele două terenuri ce fac obiectul celor două hotărâri judecătorești vor recăpăta poziția juridică avută anterior activității infracționale a inculpaților, nefiind temeiuri pentru obligarea inculpaților la plata contravalorii terenurilor respective.

Pentru aceste considerente, cu privire la pretențiile civile formulate de partea civilă municipiul București în legătură cu dosarul nr. 7278/1999 al Judecătoriei sector 1, Curtea a respins ca nefondat.

în ce privește pretențiile formulate de aceeași parte civilă însă cu privire la dosarul nr. 14820/1998 al Judecătoriei sector 1, ținând seama de soluția dată acțiunii penale, Curtea, în baza art. 346 alin. ultim C. proc. pen., a lăsat nesoluționată latura civilă.

în același timp, Curtea a făcut aplicarea art. 348 C. proc. pen., în legătură cu înscrisurile sau părțile din înscrisuri care reprezintă obiectul material al infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care inculpații C.C. și L.M. au fost trimiși în judecată și condamnați.

Astfel, va dispune anularea în totalitate a celor două chitanțe sub semnătură privată folosite de inculpatul C.C. în obținerea hotărârilor judecătorești referitoare la terenurile din str. Lacul Zănoaga și str. Apusului sector 6, pretins încheiate cu B.S., respectiv D.D. și D.C.

Totodată, a dispus anularea în totalitate a cererilor de chemare în judecată ce au făcut obiectul dosarele 7278/1999, 7280/1999 ale Judecătoriei sector 1, Curtea constatând astfel că ele conțin mențiuni necorespunzătoare adevărului nu numai în ce privește domiciliile pârâților, ci în redarea situației de fapt constând în presupusa dobândire de către inculpatul C.C. ambelor terenuri în baza unor chitanțe sub semnătură privată încheiat în anul 1969.

în fine, în baza aceluiași articol 348 C. proc. pen., a dispus anularea însă numai în parte în ceea ce privește domiciliile pârâților, a cererilor de chemare în judecată întocmite în numele reclamanților de către inculpata L.M. în dosarele nr. 14822, 22141, 22142/1998 ale Judecătoriei sector 1.

împotriva sentinței penale sus-arătate în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații A.E.L., L.M. și C.C.

în motivele de recurs depuse în scris, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat hotărârea instanței de fond cu privire la:

- greșita achitare a inculpatei A.E.L., pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen. (fapta de la pct. A 1 din rechizitoriu) invocându-se motivul de casare prevăzut de art. 3859, pct. 16 C. proc. pen.;

- nejustificata desființare a sentințelor civile nr. 10623 și nr. 10624 din 29 iunie 1999 ale Judecătoriei sectorului 1 București, motiv de casare prevăzut de art. 3859pct. 171 C. proc. pen.

La termenul din 5 septembrie 2005, reprezentantul Ministerului Public a adăugat un al treilea motiv de casare, susținând oral că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse, respectiv a pedepselor aplicate inculpatei A.E.L. pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 248 C. pen., cât și a pedepselor aplicate inculpaților L.M. și C.C., pentru infracțiunile prevăzute de art. 290 C. pen.

Inculpata A.E.L. a criticat hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând:

- în temeiul art. 3859, pct. 12 C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. a) și d) C. proc. pen., achitarea pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 248 C. pen.;

- în temeiul art. 3859pct. 9 și 10, raportat la art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., rejudecarea cauzei de către o altă instanță similară în grad cu Curtea de Apel București;

- în temeiul art. 1,art. 2 și art. 4 din Legea nr. 543/2002, privind grațierea unor pedepse să se constate că pedeapsa cu închisoarea este grațiată în întregime.

în motivele de recurs depuse de inculpatul C.C., acesta a solicitat în principal, casarea sentinței și în conformitate cu dispozițiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru a proceda la o nouă prezentare a materialului de urmărire penală, întrucât după data de 17 iulie 2001 când s-a desfășurat această activitate, în ceea ce-l privește, în cauză au mai fost administrate probe, fiind astfel incidente dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la sesizarea instanței.

De asemenea, în subsidiar, a solicitat în temeiul art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea, în cauză nefiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de ar.290 C. pen.

La rândul său, inculpata L.M., criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie a solicitat instanței de recurs următoarele:

- în principal, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c), raportat la art. 3859pct. 1 C. proc. pen., combinat cu art. 39 alin. (1) C. proc. pen., admiterea excepției de necompetență materială a Curții de Apel București și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței legal competente, respectiv Judecătoria sectorului 5 București;

- într-un prim subsidiar, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c), raportat la art. 3859pct. 21 C. proc. pen., casarea sentinței penale și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 291 C. proc. pen., referitoare la citarea părților;

- în al doilea subsidiar, în temeiul art. 385 pct. 2 lit. b), raportat la art. 3859pct. 13 C. proc. pen., cu referire la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen.;

- în al treilea subsidiar, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b), raportat la art. 3859pct. 12 C. proc. pen., cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen.

- în al patrulea subsidiar, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d), raportat la art. 3859pct. 14 C. proc. pen., condamnarea la o pedeapsă cu amendă penală, ori în cazul în care se va dispune condamnarea la pedeapsa închisorii, aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen.;

- în al cincilea subsidiar, în temeiul art. 385 pct. 2 lit. d), raportat la art. 3859pct. 17 C. proc. pen., raportat la art. 348 C. proc. pen., având în vedere și dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., desființarea hotărârii recurate și sub aspectul dispozițiilor privind desființarea sentințelor civile nr. 10623 și 10624 din 29 iunie 1999, pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București;

- în al șaselea subsidiar, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c), raportat la art. 3859pct. 171 teza I C. proc. pen., cu aplicarea art. 371din Legea nr. 51/1995 modificată, și art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), având în vedere că față de inculpata avocat L.M. nu s-a solicitat și nici acordat aprobarea Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, să se dispună restituirea dosarului procurorului în vederea completării (refacerii) urmăririi penale, fie încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. f), teza finală C. proc. pen.

înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu hotărârea atacată, conform prevederilor art. 3859alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856alin. (1) și art. 3857alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile sunt fondate doar pentru motivele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Critica parchetului privind greșita achitare a inculpatei A.E.L, pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen. (fapta de la pct. A 1 din rechizitoriu) nu poate fi primită, întrucât activitatea desfășurată de inculpată pentru soluționarea dosarului civil nr. 14820/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București nu se încadrează în sfera ilicitului penal.

Astfel, în mod just, instanța de fond a apreciat că atitudinea omisivă a inculpatei care nu a verificat situația juridică a imobilului poate constitui o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în procesul civil, încălcare care poate fi sancționată prin exercitarea căilor de atac și nu o încălcare, cu știință, a atribuțiilor de serviciu.

Că este așa, o dovedește și faptul că, spre deosebire de celelalte două dosare, pârâții din acest dosar au fost citați la domiciliul real. Mai mult decât atât, pârâtul D.I. a fost prezent în fața instanței civile, ocazie cu care a confirmat situația descrisă de reclamanți în acțiunea de chemare în judecată.

De altfel, probele administrate în cauză cu privire la această faptă nu pot duce la concluzia că există un raport de cauzalitate între hotărârea pronunțată de inculpata A.E.L. și prejudicierea patrimoniului părții vătămate (urmare imediată necesară pentru existența infracțiunii prevăzută de art. 248 C. pen., care este o infracțiune de rezultat) ținând seama că pronunțarea hotărârii respective reprezenta o condiție necesară, însă nu și suficiență care să ducă la paguba cauzată părții vătămate.

Așa fiind, înalta Curte constată că în mod corect, instanța de fond a dispus achitarea inculpatei pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen.

Justificată este însă critica parchetului cu privire la desființarea sentințelor civile nr. 10623 și 10624 din 29 iunie 1999 ale Judecătoriei sectorului 1 București.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 348 C. proc. pen., "instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă se pronunță .. cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii".

Din economia textului de lege sus-arătat rezultă, fără echivoc, faptul că hotărârile judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, nu fac parte din categoria înscrisurilor ce pot fi desființate de instanța penală.

în conformitate cu dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., în situația în care se constată că o hotărâre civilă s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals, nu instanța penală este aceea care poate desființa respectiva hotărâre ci tot instanța civilă pe calea revizuirii.

în atare situație, înalta Curte va înlătura din sentința recurată dispoziția privind desființarea sentințelor civile nr. 10623 din 29 iunie 1999 și nr. 10624 din 29 iunie 1999 ale Judecătoriei sector 1 București, aplicată în baza art. 348 C. proc. pen.

Fondat este și motivul de recurs susținut oral de reprezentantul parchetului, dar numai în cazul inculpatei A.E.L., urmând ca, în baza art. 1 și art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 18/2003, să se constate grațiate integral și condiționat pedepsele principale de 3 ani închisoare și respectiv 2 ani și 6 luni închisoare, aplicate inculpatei, faptele reținute în sarcina sa fiind săvârșite până la data publicării în M. Of. a legii de grațiere.

Având în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. a) pct. 37 din Legea nr. 543/2002 cei care au săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen., nu beneficiază de dispozițiile art. 1 din actul de clemență sus-arătat, grațierea nu poate fi aplicată în cazul inculpaților L.M. și C.C.

Primul motiv de casare invocat de inculpata A.E.L. nu are suport juridic, din probele administrate, atât pe parcursul urmăririi penale cât și în fața instanței, rezultând, fără putință de tăgadă, faptul că maniera în care inculpata a înțeles să judece cele două acțiuni privind uzucapiunea îmbracă aspecte penale, în cauză fiind conturate elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), și art. 248 C. pen.

Ignorarea normelor procedurale privind competența teritorială a celor referitoare la administrarea probelor, precum și modul în care a analizat și interpretat probele în dosarele nr. 7278/1999 și 7280/1999 ale Judecătoriei sectorului 1 București depășesc mult cadrul unei simple încălcări a principiului rolului activ al judecătorului în procesul civil (încălcare ce poate fi sancționată prin exercitarea căilor de atac) ele constituind abuzuri, comise, cu știință, pentru sprijinirea inculpatului C.C., prin intermediul inculpatei L.M., să dobândească proprietatea asupra unor imobile în alte condiții decât cele prevăzute de lege.

Astfel, cu toate că inculpata A.E.L. cunoștea că cele două imobile situate în str. Lacul Zănoaga și respectiv str. Apusului sunt în sectorul 6 București (la cererea inculpatei L.M. a solicitat relații de la A.F. a sectorului 6), fapt confirmat de răspunsurile organelor financiare, în disprețul dispozițiilor art. 13 alin. (1) C. proc. civ., a continuat să judece cele două cauze ce făceau obiectul dosarelor nr. 7278/1999 și 7280/1999 "ascunzându-se" în spatele adreselor indicate în cererile de chemare în judecată, potrivit cărora competența aparținea Judecătoriei sectorului 1 București.

Faptul că inculpata nu a urmărit nici un moment stabilirea adevărului în cele două cauze, rezultă și din modul în care a administrat și interpretat probele.

La primele termene de judecată (25 mai 1999) inculpata a încuviințat în cele două dosare proba cu acte, interogatoriul pârâților, expertiză topografică și efectuarea de adrese la A.F. a sectorului 6.

Deși instanța nu făcuse adresă de desemnare a expertului și nici nu stabilise obiectivele expertizei, la termenul din data de 29 iunie 1999 (stabilit prin preschimbare), inculpata a acceptat la dosar un raport de expertiză din care rezultă că terenurile respective se află pe raza sectorului 6 București.

Mai mult decât atât, cu toate că la termenul la care fuseseră încuviințate probele instanța nu s-a pronunțat în sensul admiterii probei cu martori, au fost totuși ascultați martorii G.I. și Z.S., ambii confirmând situațiile de fapt precizate în cererile de chemare în judecată.

Apărarea inculpatei că omisiunea înserării admiterii probei cu martori în încheierea de ședință cât și lipsa adreselor cu dovada de achitare a onorariului provizoriu pentru expert și de desemnare a expertului se datorează doar neglijenței grave a grefierului de ședință este lipsită de conținut și nu poate fi primită.

Gratuită este și justificarea inculpatei că expertul, fiind unul care a mai efectuat expertize la cererea acestui complet de judecată, cunoștea oricum obiectivele unei astfel de expertize, fiind astfel acoperită lipsa adresei de desemnare a expertului.

Faptul că inculpata nu și-a pus întrebarea cum de a ajuns expertul respectiv să efectueze expertiza topografică în condițiile în care nu fusese desemnat, scoate în evidență că aceasta, cu bună știință, și-a exercitat abuziv atribuțiile de serviciu.

Față de cele arătate mai sus, apare total nejustificată decizia inculpatei de a preschimba termenul de judecată stabilit inițial (7 septembrie 1999), pe baza unei simple cereri, fără nici o dovadă pentru motivul invocat.

însuși modul în care a soluționat inculpata cele două cauze scoate în evidență vinovăția inculpatei pentru infracțiunile reținute de instanța de fond în sarcina sa.

Astfel, în cele două acțiuni, reclamanții au arătat că au plătit toate taxele și impozitele aferente celor două imobile aflate în str. Lacul Zănoaga și respectiv str. Apusului dar din răspunsurile administrației financiare rezultă că primul imobil nici nu figura impus, iar cel de-al doilea, a figurat pe numele numitului D.A. până în anul 1984 când a fost scos din evidențe în baza procesului-verbal de demolare.

Dacă inculpata A.E.L. ar fi fost interesată să stabilească situația de fapt reală ar fi manifestat un rol activ pentru lămurirea acestor contradicții.

Este adevărat că uzucapiunea de 30 de ani invocată de reclamanți (inculpatul C.C. și soția) presupune doar dovada posesiunii, deoarece regularitatea posesiei este prezumată de lege, instanța neputând constata existența vreunui viciu al posesiei reclamanților decât dacă administrează, pe lângă alte probe, și proba cu martori.

în cele două cauze, reclamanții au făcut dovada posesiei cu ajutorul unor chitanțe "sub semnătură privată" (ce s-a dovedit a fi false) și cu depozițiile a doi martori, probe pe care inculpata le-a acceptat ca atare, fără să le coroboreze cu celelalte probe din dosar (adresele de la administrația financiară) și fără să le analizeze critic cu prilejul deliberării.

Astfel, din declarațiile ambilor martori ascultați în cauze, G.I. și Z.S., rezultă că aceștia știau faptul că în 1969 reclamanții ar fi cumpărat prin chitanță cele două terenuri. O minimă diligență din partea instanței, ar fi trebuit să o determine pe inculpata A.E.L. să constate că în anul 1969, inculpatul C.C. avea doar 15 ani, neputând nici să fie căsătorit la acea dată și nici să încheie acte de dispoziție.

De asemenea, inculpata ar fi trebuit să-și pună semne de întrebare și cu privire la depoziția martorului Z.S., care deși avea doar 36 de ani, are cunoștință de evenimente petrecute în urmă cu 30 de ani și că toată această perioadă, reclamanților nu le-a fost tulburată posesia asupra celor două imobile.

Toate cele ce preced, la care se adaugă ușurința cu care inculpata a acceptat încălcarea principiului contradictorialității, citând pârâții din cele două dosare la adresa din str. Cireșoaia, identică cu domiciliul înscris în buletinul de identitate al inculpatei cât și cu adresa cabinetului inculpatei L.M., avocat ales al reclamanților întăresc convingerea înaltei Curți că prin maniera în care a soluționat cauzele și-a exercitat, cu știință, în mod defectuos atribuțiile care îi reveneau potrivit legii.

Singura justificare a atitudinii inculpatei A.E.L. o reprezintă relațiile speciale în care se afla cu inculpata L.M., căreia, așa cum rezultă din declarațiile grefierei S.N., date atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței de fond, i-a făcut numeroase favoruri, încălcându-și cu știință, atribuțiile de serviciu.

în urma hotărârii pe care a dat-o inculpata în dosarul nr. 7278/1999 al Judecătoriei sector 1 București a produs o pagubă patrimoniului municipiului București, câtă vreme terenul respectiv, fiind intabulat de inculpatul C.C., a ieșit din sfera de stăpânire a acestei părți civile.

De asemenea, pronunțând sentința civilă nr. 10624, în dosarul nr. 7280/1999 al Judecătoriei sector 1 București, inculpata a vătămat interesele legale ale părții civile C.F.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat de inculpata A.E.L. nu poate fi primit, instanța de fond făcând o analiză amplă a probelor administrate atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată, inclusiv a declarației martorului O.D., motivând de fiecare dată înlăturarea vreunei probe.

Așa fiind, înalta Curte nu a identificat nici un motiv care să justifice casarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Fondat este însă al treilea motiv de casare invocat de inculpata A.E.L., și așa cum s-a arătat mai sus, în baza art. 1 și art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 18/2003, urmează să se constate grațiate integral și condiționat pedepsele principale de 3 ani închisoare și respectiv 2 ani și 6 luni închisoare aplicate inculpatei.

Solicitarea inculpatului C.C. de a se constata nulitatea absolută referitoare la sesizarea instanței, prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., nu are fundament juridic.

Este adevărat că în conformitate cu dispozițiile art. 253 C. proc. pen., organele de urmărire penală erau obligate să procedeze din nou la prezentarea materialului de urmărire penală, întrucât după data de 12 iulie 2001 au fost efectuate noi acte de urmărire penală, însă această omisiune nu poate fi sancționată cu nulitate absolută, nefăcând parte din categoria celor expres și limitativ prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Fiind vorba de o nulitate relativă, așa cum rezultă din conținutul art. 197 alin. (4) C. proc. pen., ea poate fi invocată numai în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă.

Nefiind invocată nulitatea relativă sus-arătată de inculpatul C.C. până la termenul prevăzut de lege se poate concluziona că ea a fost acoperită și că nu mai poate fi invocată direct la instanța de control judiciar.

în același timp, înalta Curte apreciază că nulitatea relativă nu poate fi invocată nici din oficiu, în cauză nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 197 alin. (4) C. proc. pen.

Nici cel de al doilea motiv de recurs invocat de inculpatul C.C. nu poate fi primit, în cauză fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen.

Din probele administrate în cauză rezultă, fără echivoc, faptul că cele două "chitanțe" sub semnătură privată folosite de inculpatul C.C. pentru dovedirea acțiunilor civile din dosarele nr. 7278/1999 și 7280/1999 ale Judecătoriei sectorului 1 București sunt false, fapt recunoscut și de acesta.

De asemenea, inculpatul a confirmat, atât pe parcursul urmăririi penale cât și în fața instanței de fond împrejurările că deși cele două acte au fost datate cu anul 1969 în realitate ele au fost întocmite și semnate de către el în anul 1999.

Folosind cele două acte în fața instanței civile în vederea constatării unui drept de proprietate dobândit prin uzucapiune, aparte evident faptul că pe plan subiectiv inculpatul C.C. a avut reprezentarea că ele vor produce consecințe juridice.

Retractarea de către inculpat a declarațiilor de recunoaștere a semnăturilor sale de pe cele două acte, cu motivarea că s-a aflat "sub presiunea psihologică în care s-a desfășurat cercetarea judecătorească", nu poate fi luată în seamă, fiind în totală contradicție cu probele din dosar.

Lipsită de conținut este și apărarea inculpatului potrivit căreia el nu a intenționat să folosească în fața instanței acele chitanțe, avocata sa făcând-o fără acceptul său, atâta vreme cât le-a pus la dispoziția acesteia, tocmai pentru a întări susținerile din acțiunile civile, conform cărora timp de 30 de ani (adică de la vârsta de 15 ani) a stăpânit împreună cu soția acele două terenuri.

Verificând din oficiu modul în care au fost individualizate pedepsele aplicate inculpatului C.C., în raport cu prevederile art. 72 și 52 C. pen., înalta Curte constată că recursul formulat de acesta este fondat din acest punct de vedere.

Astfel, în raport de natura și gravitatea faptelor comise, de urmările socialmente periculoase și împrejurările concrete în care și-a desfășurat activitatea infracțională, și având în vedere circumstanțele personale favorabile, înalta Curte constată că suspendarea executării pedepsei în condițiile art. 861și următoarele C. pen., creează premise optime pentru a se preveni săvârșirea de noi infracțiuni cât și integrarea socială a inculpatului.

Conform art. 862C. pen., se va stabili un termen de încercare de 6 ani și 6 luni.

De asemenea, în baza art. 863C. pen., pe durata termenului de încercare menționat mai sus inculpatul C.C. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere.

a) să se prezinte în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru la judecătorul desemnat cu supravegherea sa;

b) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

c) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință, și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență;

Totodată, în baza art. 359 C. proc. pen., se va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, invocată în speță de inculpata L.M., prin apărătorul ales, nu poate fi primită, argumentarea ei fiind lipsită de substanță.

Competența după calitatea persoanei a Curții de Apel București a fost atrasă, în temeiul art. 281pct. 1 lit. b) C. proc. pen., de statutul de magistrat al coinculpatei A.E.L., care la data săvârșirii faptelor exercita funcția de judecător în condițiile legii.

Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 42 din Legea nr. 92/1992, republicată în 1997, "au calitatea de magistrat și fac parte din corpul magistraților - judecătorii de la toate instanțele judecătorești".

Totodată, conform art. 47 din aceeași lege, "judecătorii și procurorii, cu excepția celor stagiari, sunt numiți prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii".

Prin Decretul nr. 598/1997, privind numirea în funcție a unor judecători, emis de Președintele României (M. Of. nr. 322/21.12.1997), A.E.L. a fost numită judecător la Judecătoria Buftea, ulterior depunând și jurământul prevăzut de lege.

Netemeinică este și susținerea că Judecătoria sector 5 București ar fi trebuit să judece cauza în fond, deoarece, după săvârșirea faptei inculpata A.E.L. și-a pierdut calitatea de magistrat, fiind îndepărtată din magistratură pentru vădita incapacitate profesională, prin H.C.S.M. nr. 165/2001, întrucât în speță sunt incidente dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., potrivit cărora "instanța rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii, nu mai are acea calitate în cazul când fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului".

Mai mult decât atât, conform art. 80 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 republicată în 1997, împotriva hotărârilor de îndepărtare din magistratură se poate face contestație în termen de 30 de zile, iar potrivit art. 134 alin. (3) din Constituția României revizuită hotărârile C.S.M. în materie disciplinară pot fi atacate la înalta Curte de Casație și Justiție.

Inculpata A.E.L. a atacat la Completul de 9 judecători al înaltei Curți de Casație și Justiție hotărârea respectivă cauza făcând obiectul dosarului nr. 8/2001, a cărei judecată a fost suspendată la termenul din 8 iunie 2002, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 cu aplicarea art. 244 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nefiind definitivă Hotărârea C.S.M. nu a putut fi comunicată Președintelui României în vederea emiterii decretului de eliberare din funcție.

Nici motivul de casare privind nesolicitarea și neacordarea de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a aprobării de urmărire penală și de trimitere în judecată a inculpatei, avocat L.M., așa cum prevede art. 371din Legea nr. 51/1995, modificată prin Legea nr. 255/2004, nu poate fi primit.

Chiar dacă s-a invocat aplicarea legii penale mai favorabile, solicitându-se restituirea dosarului la procuror în temeiul art. 333 C. proc. pen., în vederea obținerii aprobării, sus-arătatele acest lucru nu este posibil întrucât principiul prevăzut de art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), se referă exclusiv la dreptul penal substanțial.

Legile de procedură penală sunt exclusiv active și niciodată extra active, astfel că în caz de succesiune de legi procedurale, se aplică întotdeauna legea nouă.

Potrivit principiului o anumită procedură reglementată de legea aflată în vigoare nu se aplică actelor procedurale anterior îndeplinite, iar ceea ce s-a îndeplinit în mod legal sub vechea lege rămâne valabil și în condițiile apariției unei alte legi procesual penale.

O altă critică adusă hotărârii instanței de fond de către inculpata L.M. o constituie încălcarea dispozițiilor art. 291 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la citarea părților, dar nici aceasta nu poate fi primită.

Astfel, la termenul de judecată din 15 martie 2002, inculpata A.E.L. și ceilalți doi inculpați au formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor de la Curtea de Apel București, invocând prevederile art. 51 - art. 52, cu referire la art. 48 lit. d) C. proc. pen.

Prin încheierea nr. 1518 din 20 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată, cererea de recuzare.

împotriva acestei încheieri inculpata A.E.L. a declarat recurs la Completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție.

Pe parcursul judecării recursului, a invocat excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (6) și art. 3851alin. (2) C. proc. civ., dosarul fiind trimis Curții Constituționale făcându-se totodată aplicarea art. 23 alin. ultim din Legea nr. 47/1992, privind Organizarea și Funcționarea Curții Constituționale, referitoare la suspendarea judecății.

Prin decizia nr. 236 din 12 septembrie 2002, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate invocată de inculpata A.E.L., iar prin decizia nr. 1 din 13 ianuarie 2003, Completul de 9 judecători a respins recursul declarat de inculpată.

După formularea cererii de recuzare, pe data de 15 martie 2002 inculpata nu s-a mai prezentat în fața instanței de fond și nici nu a mai fost citată, apreciindu-se că are termen în cunoștință.

în opinia inculpatei L.M., formulată prin apărătorul ales, după judecarea cererii de recuzare, inculpata A.E.L. trebuia citată, întrucât suspendarea judecării recursului declarat de aceasta împotriva încheierii Curții Supreme de Justiție prin care s-a respins cererea de recuzare, ar avea ca efect și suspendarea judecării cauzei în fond.

Este evident că acest punct de vedere este eronat, cursul procesului penal putând fi suspendat fie în condițiile art. 303 C. proc. pen., fie în condițiile art. 23 din Legea nr. 47/1992, dar în această ultimă ipoteză numai în măsura în care excepția a fost ridicată în fața instanței respective.

Așa fiind, înalta Curte constată că judecata în fond a avut loc cu citarea legală a inculpatei A.E.L.

Solicitarea inculpatei L.M. de a fi achitată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) și d) C. proc. pen., nu este întemeiată, faptele acesteia fiind prevăzute de legea penală și în toate cele cinci situații fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. art. 290 C. pen.

Așa cum rezultă din textul sus-arătat, săvârșește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată persoana care contraface (plăsmuiește) sau alterează (modifică) un astfel de înscris pentru a obține prin aceasta o probă scrisă neconformă cu realitatea.

Acțiunea de falsificare, ca element material, se realizează prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod a unui înscris existent.

în speța de față, inculpata L.M. a contrafăcut scrierea prin confecționarea unor înscrisuri sub semnătură privată (cereri de chemare în judecată) în care a înserat date aflate în vădită contradicție cu realitatea (adresele părților, locul în care se află, imobilele respective, invocarea unor "chitanțe" false), folosindu-le în instanță cu scopul producerii unor consecințe juridice.

în argumentarea motivelor de recurs arătate mai sus, inculpata L.M. arată că "în cazul falsificării prin contrafacere esențială este contrafacerea subscrierii, adică a semnăturii, deoarece ceea ce dă caracter veridic înscrisului sub semnătură privată constă tocmai în semnătura aflată pe el .." și cum în speța de față acest lucru nu s-a întâmplat este evident că nu ne-am afla în fața unor infracțiuni de fals prevăzute de art. 290 C. pen.

Este adevărat că semnătura este esențială, însăși denumirea infracțiunii o subliniază, dar atâta vreme cât actele respective poartă o semnătură (un act privat nesemnat nu produce consecințe juridice), iar legiuitorul a incriminat și contrafacerea scrierii (confecționării) apărarea inculpatei nu poate fi primită.

Activitatea infracțională a inculpatei L.M. evidențiază foarte clar voința acesteia de a valorifica înscrisurile sub semnătură privată confecționate cu conținut neadevărat ca probe împotriva unor interese ocrotite de lege (proprietatea).

Față de considerentele arătate mai sus, înalta Curte constată că nu se impune achitarea inculpatei L.M. pe nici unul din temeiurile invocate.

Justificată este critica adusă de inculpata L.M. cu privire la individualizarea pedepsei realizată de către instanța de fond.

Având în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cât și conținutul art. 52 C. pen., înalta Curte apreciază că în raport de natura și gravitatea faptelor comise, de urmările socialmente periculoase, de condițiile concrete în care și-a desfășurat activitatea infracțională și ținând cont de circumstanțele personale favorabile, suspendarea executării pedepsei în condițiile art. 861și urm. C. pen., creează premise optime pentru a se preveni săvârșirea de noi infracțiuni cât și integrarea socială a inculpatei.

Conform art. 862C. pen., se va stabili un termen de încercare de 6 ani.

Totodată, în baza art. 863C. pen., pe durata termenului de încercare menționat mai sus inculpata L.M. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru la judecătorul desemnat cu supravegherea sa;

b) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

c) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință, și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existență;

De asemenea, în baza art. 359 C. proc. pen., se va atrage atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 864C. pen., privind revocarea suspendării executării sub supraveghere.

întemeiată este și critica privind greșita desființare de către instanța de fond a sentințelor civile nr. 10623 și 10624 din 29 iunie 1999 ale Judecătoriei sectorului 1 București, urmând ca recursul inculpatei L.M. să fie admis și pentru acest motiv, în baza considerentelor dezvoltate atunci când au fost analizate recursurile parchetului și al inculpatei A.E.L.

Au fost văzute și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

← ICCJ. Decizia nr. 5441/2005. Penal  ICCJ. Decizia nr. 5437/2005. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5430/2005. Penal