ICCJ. Decizia nr. 2400/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2400/2006
Dosar nr. 38497/3/2005
Şedinţa publică din 12 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin sentinţa penală nr. 1619 din 16 decembrie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală (dosar 38497/3/2005), în baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei comise de inculpatul A.C. din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (e) C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 3 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 83 C. pen., a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1206 din 5 aprilie 2004, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, definitivă prin neapelare la 16 aprilie 2005 şi executarea acesteia alături de pedeapsa aplicată în cauză cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus prevenţia de la 4 februarie 2003 la 8 februarie 2003 şi de la 22 august 2005, la zi.
A luat act că partea vătămată D.I.L. nu s-a constituit parte civilă în cauză, prejudiciul fiind recuperat.
A obligat pe inculpat la 500 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 22 august 2005, partea vătămată D.I.L. se afla pe Calea Moşilor unde parcase autoturismul marca Fiat, aparţinând societăţii unde lucrează.
În timp ce se afla la o distanţă de un m de maşină, inculpatul s-a apropiat şi l-a întrebat dacă autoturismul îi aparţine, iar în momentul în care partea vătămată a răspuns că nu, inculpatul s-a aplecat şi a luat de pe geamul deschis telefonul mobil aflat în autoturism, după care a încercat să plece.
Partea vătămată l-a luat în braţe cu intenţia de a-l imobiliza, moment în care a intervenit un echipaj de poliţie care l-a oprit pe inculpat.
Tribunalul a constatat că situaţia de fapt nu este cea reţinută de Ministerul Public în rechizitoriu, inculpatul declarând în mod constant că a sustras telefonul mobil, dar nu a exercitat violenţe asupra părţii vătămate, declaraţie pe care a susţinut-o atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii.
Pe de altă parte, partea vătămată D.I.L. a declarat în faţa instanţei că nu îşi menţine declaraţiile din cursul urmăririi penale întrucât i-au fost dictate de organele de poliţie şi a precizat că situaţia de fapt este cea prezentată de inculpat, acesta neutilizând violenţa pentru a sustrage telefonul mobil.
De asemenea, la comiterea infracţiunii nu au fost martori oculari, martorul asistent C.I. la care se face referire în procesul verbal fiind de faţă doar la imobilizarea inculpatului, considerente pentru care tribunalul a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (e) C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul A.C.
Parchetul critică soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice a faptei.
Inculpatul a criticat hotărârea în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, pe care a considerat-o prea mare în raport de atitudinea sa sinceră, de faptul că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un copil minor, prejudicial a fost acoperit. A solicitat, pe fond, diminuarea cuantumului pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 91 din 9 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de parchet şi inculpat, apreciind ca legală şi temeinică soluţia pronunţată de instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A.C., solicitând, atât prin apărătorul desemnat din oficiu, cât şi în ultimul său cuvânt, o nouă individualizare a pedepsei în sensul reducerii acesteia.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză, prin prisma motivului de recurs formulat, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, procedând la încadrarea juridică corespunzătoare a faptei săvârşită de inculpat, considerente faţă de care instanţa de control judiciar a pronunţat o hotărâre prin care a respins apelul declarat de inculpat.
De altfel, inculpatul nici nu a contestat săvârşirea faptei, pe care a recunoscut-o în mod constant.
Cu privire la motivul de recurs formulat de inculpat care vizează o nouă individualizare a pedepsei în sensul reducerii acesteia, Înalta Curte apreciază că, în cauză, au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptei, modalitatea şi împrejurările concrete de săvârşire a infracţiunii, limitele de pedeapsă prevăzute de lege (de la 3 ani la 15 ani), precum şi circumstanţele personale (inculpatul a avut o atitudine procesuală sinceră, de recunoaştere a faptei, este tânăr, are antecedente penale), aspecte ce au condus la stabilirea unei pedepse care, atât prin cuantum, cât şi ca modalitate de executare, este în măsură să asigure atingerea scopurilor pedepsei astfel cum prevăd dispoziţiile art. 52 C. pen.
În consecinţă, solicitarea inculpatului de reducere a pedepsei nu este întemeiată, în cauză nefiind motive care să justifice această cerere.
Faţă de aceste considerente, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins recursul declarat de inculpat, ca nefondat.
În baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2), raportat la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.C. împotriva deciziei penale nr. 91 din 9 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 4 februarie 2003 la 8 februarie 2003 şi de la 22 august 2005 la 12 aprilie 2006.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2399/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2402/2006. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
