ICCJ. Decizia nr. 2428/2006. Penal
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2428/2006
Dosar nr. 3312/1/2006
Şedinţa publică din 13 aprilie 2006
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 819 din 11 februarie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2056/2003, au fost admise recursurile declarate de inculpaţii G.V.M. şi D.G. împotriva deciziei penale nr. 179 din 17 aprilie 2003 a Curţii de Apel Craiova.
S-a casat Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 626 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Dolj, cu privire la încadrarea juridică dată faptelor.
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de inculpaţii G.V.M. şi D.G. din infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (2) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 74, 76 şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea de fur calificat, prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 74, 76 şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), texte de lege în baza cărora au fost condamnaţi inculpaţii la câte un an închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 C. pen., pentru ambii inculpaţi.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei pentru apărarea din oficiu a inculpatului G.V.M. s-a plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a constatat că recursurile sunt întemeiate în parte, numai în ceea ce priveşte calificarea juridică a faptelor comise de recurenţi.
Verificând dispozitivul actului de inculpare s-a constatat că prima instanţă a fost investită cu judecarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat în forma prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (2) lit. a), g) şi i) alin. (3) lit. c) C. pen., iar instanţa în raport cu dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), şi având în vedere data săvârşirii faptei şi modificările aduse Codului penal a constatat că faptelor comise nu le sunt aplicabile dispoziţiile alin. (3) lit. c) al art. 209 C. pen., astfel că în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică înlăturând aplicarea dispoziţiilor alin. (3) lit. c) al articolului menţionat.
Sub acest aspect soluţia adoptată de instanţă a fost corectă reţinută, susţinută fiind de argumentele juridice invocate, însă aceeaşi instanţă a omis să observe că în mod greşit s-a reţinut la încadrarea juridică a faptelor, în rechizitoriu, alin. 2 lit. a), g) şi i) al art. 209 C. pen., când în realitate, în cauză sunt incidente prevederile alin. (1) lit. a), g) şi i) al acestui text.
Instanţa de fond a preluat greşeala actului de inculpare dispunând condamnarea inculpaţilor în temeiul art. 208 – art. 209 alin. (2) lit. a), g) şi i) C. pen., iar instanţa de apel, sesizată, de altfel cu privire la acest motiv de casare, a considerat în mod nelegal că este vorba de o eroare materială, astfel că nu a casat hotărârea primei instanţe sub acest aspect.
În realitate critica invocată în apel şi reiterată în recurs este întemeiată, vizează motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., astfel încât curtea a admis recursurile declarate de inculpaţi, a casat ambele hotărâri pronunţate pe care le-a reformat în aceste limite.
Cât priveşte pedepsele aplicate inculpaţilor, curtea a constatat că la individualizarea acestora, instanţele au ţinut seama de dispoziţiile de principiu ale art. 52 C. pen., şi criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în care sens s-au avut în vedere gradul de pericol social concret, împrejurările în care s-au comis faptele dar şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, în favoarea cărora au reţinut circumstanţe atenuante, având drept consecinţă reducerea sub minim a pedepselor.
Pedepsele de câte un an închisoare aplicate cu executare în regim de detenţie sunt în măsură să satisfacă cerinţele art. 52 C. pen., astfel că acordarea unei eficienţe mai mari circumstanţelor atenuante sau suspendarea condiţionată a executării pedepselor nu se justifică.
Referitor la critica formulată într-o cerere subsidiară a recurentului D.G., în sensul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat cu privire la cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale, este de observat că în considerentele deciziei pronunţată la 17 aprilie 2003 când de altfel au avut loc şi dezbaterile cu ocazia cărora inculpatul prin apărător a invocat excepţia de neconstituţionalitate, instanţa de control judiciar a analizat cererea formulată şi s-a pronunţat cu privire la aceasta, argumentându-şi opinia.
Aşa fiind, susţinerea recurentului D.G. nu este reală, instanţa de apel răspunzând cererii formulate de inculpat.
Cum în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recurentul a precizat că nu înţelege să solicite sesizarea Curţii Constituţionale, curtea nu are a se preocupa şi de acest aspect, limitându-se doar a observa că printr-o decizie anterioară instanţa constituţională şi-a exprimat opinia cu privire la constituţionalitatea normelor respective.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare condamnatul D.G.
În motivarea contestaţiei s-a arătat soluţia pronunţată de instanţa supremă în recursul inculpatului D.G., precum şi faptul că la termenul la care s-a judecat cauza, atât în recurs, cât şi în apel nu a fost citat în mod corespunzător, deoarece avea reşedinţa în străinătate, iar agentul procedural nu a făcut nici o menţiune în acest sens, încălcându-se, astfel dispoziţiile art. 177 alin. (8) C. proc. pen., şi faţă de faptul că şi în prezent are reşedinţa în străinătate solicită a fi citat la sediul S.C.A.P. şi C.
Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., solicitând ca în baza art. 390 din acelaşi cod, suspendarea executării pedepsei până la soluţionarea prezentei contestaţii.
A fost fixat prim termen de soluţionare a contestaţiei în anulare, la data de 6 aprilie 2006, iar pentru judecarea cererii de suspendare, la data de 23 martie 2006.
La termenul de judecată, de la 23 martie 2006, Înalta Curte a constatat lipsă de procedură cu contestatorul, acordând termen la 6 aprilie 2006, cu citarea acestuia.
În cauză doamna judecător M.C.B. a formulat declaraţie de abţinere, invocând cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 C. proc. pen., motivând că a făcut parte din completul care a soluţionat recursul declarat de inculpatul D.G., care a pronunţat Decizia penală nr. 819 din 11 februarie 2004, decizie ce face obiectul prezentei contestaţii în anulare.
Prin încheierea de şedinţă secretă din 5 aprilie 2006 a fost admisă cererea de abţinere în soluţionarea contestaţiei în anulare ce formează obiectul dosarului nr. 3312/1/2006, constatând că doamna judecător M.C.B. se află în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (2) C. proc. pen.
La termenul de judecată, din data de 6 aprilie 2006, au fost consemnate concluziile procurorului din dezbateri, în sensul respingerii contestaţiei, ca neîntemeiată, susţinând că inculpatul în recurs a fost citat la toate adresele, procedura de citare fiind legal îndeplinită la termenul de judecare a recursului, precum şi faptul că după ce Înalta Curte a declarat terminate dezbaterile judiciare, rămânând în pronunţare, s-a prezentat avocat P.H., apărător ales al contestatorului, care a solicitat amânare pronunţării pentru a depune concluzii scrise.
Înalta Curte a amânat pronunţarea pentru termenul de astăzi 13 aprilie 2006, având nevoie de timp pentru deliberare şi pentru a da apărătorului ales al contestatorului posibilitatea să depună concluzii scrise.
Au fost primite sub nr. 14003 din 10 aprilie 2006 la Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi depuse la dosar concluzii scrise formulate de apărătorul ales al contestatorului condamnat D.G. în sensul, ca în temeiul art. 392 alin. (1) C. proc. pen., să se admită contestaţia, desfiinţată Decizia atacată şi acordarea unui termen în vederea rejudecării recursului, deoarece la termenul la care s-a judecat cauza, atât în recurs, cât şi în apel, inculpatul nu a fost citat în mod corespunzător, având reşedinţa în străinătate, iar agentul procedural nu a făcut nici o menţiune şi nici demersurile prevăzute de art. 180 C. proc. pen., încălcându-se dispoziţiile art. 177 alin. (8) din acelaşi cod.
S-a învederat faptul că potrivit copiei legalizate de pe paşaportul inculpatului anexată concluziilor se poate observa că a fost ieşit din ţară din data de 17 octombrie 2002 fără a se mai întoarce nici până în prezent, lucru care era de notorietate, chiar şi pentru agentul procedural, aşa că procedura de citare pentru termenul din 11 februarie 2004 la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii, neavând cunoştinţă despre judecarea cauzei.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat D.G. în raport cu motivul invocat, Înalta Curte apreciază contestaţia în anulare formulată de contestator, ca nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că singura adresa de domiciliu indicată de inculpat este aceea din comuna Vârtop, judeţul Dolj (declaraţia inculpatului D.G. din cursul urmăririi penale din dosarul de urmărire penală în care a şi menţionat expres că „locuiesc împreună cu părinţii mei…"), inculpatul fiind citat la această adresă la instanţa de fond, pentru termenul de judecată de la 5 iunie 2002, prezentându-se la termenul indicat conform menţiunii din încheierea de şedinţă, acesta fiind prezent şi la termenele de judecată ulterioare, până la data de 6 noiembrie 2002, dată de la care a lipsit, nefiind prezent la judecarea cauzei la instanţa de fond.
De asemenea, inculpatul, în calea ordinară de atac a apelului exercitată de avocatul său, parchetul, nedeclarând apel, a fost legal citat în calitatea procesuală de apelant inculpat, la aceeaşi adresă indicată în cursul urmăririi penale, acesta lipsind la toate termenele d judecată.
La termenul de la 17 aprilie 2003 când a şi fost soluţionat apelul inculpatului, dovada de îndeplinire a procedurii de citare a fost îndeplinită, existând menţiunea şi semnătura primirii citaţiei de către mama apelantului inculpat, P.E.
Totodată, pentru inculpat a fost declarat recurs de către avocatul său, parchetul neexercitând recurs, iar citarea acestuia în calitatea de recurent inculpat şi cu numele de D.G. a fost efectuată atât la adresa indicată în cursul urmăririi penale, dar şi în comuna Sâmnicu de Sus, judeţul Dolj, restituindu-se dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la adresa indicată iniţial cu menţiunea primirii şi semnării ei de către P.M., rudă cu destinatorul, iar de la cea de-a doua adresă, a fost restituită cu menţiunea constantă că acesta este necunoscut în comuna respectivă.
La termenul de judecată a recursului, respectiv 11 februarie 2004 procedura de citare cu recurentul inculpat D.G. a fost legal îndeplinită, fiind restituite dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cu acesta de la adresa iniţială din cursul urmăririi penale, comuna Vârtop, judeţul Dolj, cu menţiunea primirii şi semnării ei de către o rudă a acestuia, iar cea de-a doua din comuna Sâmnicu de Sus, judeţul Dolj, cu menţiunea necunoscut în localitate.
Din examinarea cauzei rezultă că până la depunerea concluziilor scrise de către apărătorul ales în contestaţia în anulare formulată, nu există nici o altă menţiune din partea vreunuia dintre apărătorii aleşi ai inculpatului sau de către inculpat, ori de către condamnat cu privire la împrejurarea că acesta are o reşedinţă în străinătate, nefăcându-se referiri nici la adresa precisă, ţara în care acesta s-ar fi aflat, atâta timp cât se precizează că această situaţie era de notorietate.
Mai mult acelaşi apărător ales al recurentului inculpat D.G., care a şi formulat contestaţia în anulare pentru condamnat, conform împuternicirilor avocaţiale, la momentul judecării recursului nu a făcut nici o referire la împrejurarea că recurentul are reşedinţa în străinătate, potrivit părţii introductive a deciziei împotriva căreia a fost formulată contestaţia în anulare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 38511 alin. (1) C. proc. pen., judecarea recursului se face cu citarea părţilor.
Potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. pen., în caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată de schimbarea intervenită sau dacă organul judiciar apreciază pe baza datelor obţinute potrivit art. 180 că s-a produs o schimbare de adresă.
În raport cu normele mai sus arătate, în contextul cauzei, Înalta Curte constată că la momentul judecării recursului inculpatului D.G., procedura de citare a acestuia a fost legal îndeplinită, faţă de menţiunile pe dovezile de îndeplinire a procedurii de citare restituite şi aflate la dosar, aşa cum s-a menţionat, în condiţiile inexistenţei vreunei alte modificări de adresă făcută expres de către recurent sau apărătorul ales al acestuia, obligaţie care le incumba acestora, respectiv primului, în virtutea dispoziţiilor legale, iar celui de-al doilea a contractului de angajament avocaţial.
De asemenea, instanţa de recurs nu putea aprecia existenţa nici vreunei alte situaţii cu privire la adresa recurentului inculpat, atâta timp cât, cât în conformitate cu art. 180 C. proc. pen., nu s-a produs vreo schimbare de domiciliu.
Astfel, critica apărării contestatorului condamnat D.G. că acesta a fost nelegal citat la termenul la care s-a judecat recursul, aflându-se plecat în străinătate, nu poate fi reţinută, în condiţiile încălcării prevederilor legale cu privire la încunoştinţarea existenţei vreunei schimbări de domiciliu.
Aşadar, Înalta Curte consideră contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat D.G., ca nefondată, deoarece procedura de citare a recurentului inculpat D.G. pentru termenul la care s-a judecat recursul, respectiv 11 februarie 2004 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal îndeplinită, astfel că nu este incident cazul de contestaţie în anulare invocat, art. 386 lit. a) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul D.G. împotriva deciziei penale nr. 819 din 11 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2056/2003.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul D.G. împotriva deciziei penale nr. 819 din 11 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2056/2003.
Obligă contestatorul la plata sumei de 60 RON (600.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 aprilie 2006.
← ICCJ. Decizia nr. 2401/2006. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2508/2006. Penal → |
---|