ICCJ. Decizia nr. 2810/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2810/2006
Dosar nr. 21025/1/2005
(nr. vechi 6134/2005)
Şedinţa publică din 4 mai 2006
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 705 din 22 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II–a penală, în dosar nr. 3506/2003, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor săvârşite de către inculpaţi din art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., în art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat pe inculpaţii: M.M., O.S. şi V.A., la câte o pedeapsă de 6 luni închisoare fiecare.
S-a constatat executată pedeapsa în perioada 5 iunie 2003 – 3 decembrie 2003 pentru fiecare dintre inculpaţi.
S-a luat act că partea vătămată I.L.M. nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind recuperat integral prin restituire.
În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat pe fiecare inculpat la câte 600.000 lei fiecare cheltuieli judiciare către stat.
Sentinţa penală a fost apelată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, apel admis de către Curtea de Apel Bucureşti care prin Decizia penală nr. 651 din 8 septembrie 2004 a desfiinţat sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cauza fiind înregistrată sub nr. 5180/2004.
În urma rejudecării cauzei după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a II–a penală, prin sentinţa penală nr. 878 din 16 iunie 2005, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., i-a condamnat pe inculpaţii M.M., O.S. şi V.A., la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare fiecare, cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor durata arestării preventive de la 5 iunie 2003 la 3 decembrie 2003.
S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Instanţa a reţinut, în fapt, că în ziua de 4 iunie 2003, în timp ce se afla la domiciliul său situat în Bucureşti a sunat cineva la uşa apartamentului, iar partea vătămată care îl aştepta pe prietenul său, crezând că este acesta a deschis uşa şi a constatat că în faţa uşii se aflau trei bărbaţi (inculpaţii din cauza de faţă) care s-au prezentat ca fiind gunoieri şi i-au solicitat acesteia o sumă de 400.000 lei.
Partea vătămată a refuzat să le dea suma şi a încercat să închidă uşa de acces în apartament dar, inculpaţii O.S. şi M.M. nu i-au permis acest lucru, primul dintre aceştia introducând piciorul în interiorul locuinţei, după care a introdus capul în interior şi a observat poşeta care se afla în cuierul din partea dreaptă încercând să o sustragă. Nu a reuşit întrucât partea vătămată s-a speriat şi de teamă să nu-i ia poşeta sau să intre peste ea în casă, i-a înmânat învinuitului M.M. suma de 500.000 lei în bancnote de 100.000 lei după care acesta împreună cu învinuitul V.A. care a asistat din spatele celor doi amici de-ai săi la ce se întâmplă au plecat pe palier către ieşirea din scară. Celălalt învinuit, respectiv O.S. a rămas în continuare în faţa uşii părţii vătămate fără să-i permită acesteia să închidă uşa solicitând să-i dea şi lui bani iar la refuzul acesteia de a face acest lucru, învinuitul care continua să împingă uşa a reuşit să o prindă de mână pe partea vătămată care s-a speriat şi i-a mai dat şi acestuia suma de 200.000 lei după care şi acesta a plecat.
Imediat după plecarea celor trei inculpaţi, în locuinţa părţii vătămate a venit prietenul acesteia, martorul L.M.F. căreia aceasta i-a relatat pe scurt cele întâmplate iar acesta a sesizat organele de poliţie şi întrucât în momentul în care a urcat în bloc i-a văzut pe cei trei, a plecat în căutarea lor reuşind cu ajutorul organelor de poliţie sosite la faţa locului să-i depisteze la o terasă în apropierea imobilului consumând băuturi alcoolice de unde au fost conduşi la sediul secţiei 4 poliţie, unde au fost percheziţionaţi, asupra lor fiind găsite pe lângă şorţurile tip R. şi suma de 920.000 lei, dintre care cinci bancnote de 100.000 lei noi, din care suma de 700.000 lei a fost restituită părţii vătămate pe bază de dovadă şi astfel aceasta nu se mai constituie parte civilă în procesul penal cu această sumă de bani.
Instanţa a constatat că situaţia de fapt reţinută este dovedită cu probele administrate în cauză, respectiv plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, procesul verbal de cercetare la faţa locului, raportul de constatare tehnico – ştiinţifică, declaraţiile martorilor, fotografiile judiciare efectuate în cauză şi procesul verbal de prezentare pentru recunoaştere.
Cât priveşte declaraţiile inculpaţilor instanţa le-a considerat nesincere şi le-a înlăturat, reţinând că nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, care dovedesc fără dubii că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii pentru care au fost trimişi în judecată.
Individualizând pedepsele în raport de dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa a apreciat că se justifică reţinerea în favoarea inculpaţilor a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., astfel că potrivit dispoziţiilor art. 76 C. pen., a aplicat pedepse situate sub minimul prevăzut de textul de lege încriminator.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel inculpaţii care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie solicitând în principal casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., deoarece nu rezultă din nici o probă că ar fi exercitat violenţe asupra părţii vătămate.
Inculpaţii au mai criticat hotărârea şi sub aspectul pedepselor aplicate pe care le consideră prea aspre în raport cu faptele pe care le-au comis.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 701 din 14 septembrie 2005, a admis apelurile declarate de inculpaţi, a casat în parte sentinţa apelată şi a redus pedepsele aplicate inculpaţilor de la câte 3 ani la câte 2 ani închisoare fiecare.
A reţinut instanţa de apel că probele administrate au fost judicios apreciate de instanţa de fond, care a ajuns la concluzia corectă că inculpaţii au ameninţat-o pe partea vătămată prin blocarea uşii cu piciorul, prin insistenţele agresive, prin prezenţa şi atitudinea lor de intimidare, astfel încât numai ameninţarea asupra părţii vătămate au determinat-o pe aceasta să le dea suma de bani respectivă.
Ca urmare, instanţa de apel a apreciat că încadrarea juridică dată faptelor de prima instanţă a fost, de asemenea, corectă, însă în ce priveşte pedepsele aplicate, acestea au fost considerate prea aspre în raport de împrejurările reale ale comiterii infracţiunii şi de circumstanţele personale ale inculpaţilor.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs inculpaţii care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie solicitând în principal casarea hotărârilor atacate şi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., susţinând că fapta nu există, iar în subsidiar trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare, ocazie cu care să fie completată cercetarea judecătorească pentru a se putea stabili corect situaţia de fapt.
În motivele scrise depuse la dosar de recurentul inculpat V.A. acesta a criticat hotărârile instanţelor inferioare şi pentru nemotivarea respingerii cererii sale de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracţiunea de tâlhărie în cea de înşelăciune, ca şi a cererii de achitare, susţinând că instanţele nu au avut în vedere şi nu au motivat apărarea sa în sensul că fapta de tâlhărie pentru care a fost trimis în judecată nu există.
Acelaşi inculpat critică hotărârile instanţei de apel şi sub aspectele individualizării pedepsei, care deşi i-a fost redusă, este totuşi prea aspră faţă de circumstanţele sale personale, considerând că se justifică stabilirea unei pedepse situate la minimul prevăzut de lege, acordându-se o mai mare eficienţă dispoziţiilor art. 74 C. pen., reţinute în favoarea sa.
Recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate, dar, prioritar, pentru alte motive decât cele invocate.
Potrivit art. 385 alin. (1) C. proc. pen., „instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului".
Din examinarea textului de lege menţionat rezultă, aşadar, că în cazul rejudecării cauzei după casare, în urma admiterii apelului, instanţa de trimitere este obligată să se conformeze dispoziţiilor instanţei de control judiciar, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului, limitele rejudecării fiind stabilite de instanţa superioară.
Revenind la cauză, Înalta Curte constată, că prin Decizia penală nr. 651 din 8 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, investită cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 705 din 25 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II–a penală, în dosarul nr. 3056/2003 privind pe inculpaţii M.M., O.S. şi V.A., a admis apelul, a casat sentinţa penală în totalitate şi a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima instanţă, reţinând că judecătorul care a soluţionat cauza pe fond şi-a exprimat anterior opinia cu privire la vinovăţia inculpaţilor atunci când la un termen de judecată a dispus revocarea măsurii arestării preventive a acestora.
Prin modul în care şi-a argumentat hotărârea de revocare a arestării preventive a inculpaţilor, judecătorul respectiv a încălcat principiul imparţialităţii care trebuie să guverneze procesul penal, câtă vreme la acel moment şi-a exprimat opinia cu privire chiar la vinovăţia inculpaţilor, apreciindu-se că este aplicabil în speţă cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (2) C. proc. pen., astfel încât hotărârea pronunţată în primă instanţă de acesta a fost desfiinţată în totalitate dispunându-se rejudecarea.
Este evident aşadar că fiind vorba de încălcarea unei norme imperative, sancţionată potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., casarea dispusă de instanţa de control judiciar are drept consecinţă anularea sentinţei dar şi a tuturor actelor procesuale, cum sunt administrarea probelor sau soluţionarea unor cereri ale părţilor, efectuate de primă instanţă.
Aşa fiind, instanţa de trimitere avea obligaţia ca, în complet legal constituit, din care să nu facă parte judecătorul aflat în cazul de incompatibilitate invocat, să reia cercetarea judecătorească.
Din examinarea actelor dosarului se constată însă că instanţa de rejudecare a nesocotit dispoziţiile legale menţionate, în sensul că deşi a acordat numeroase termene de judecată nu a parcurs faza cercetării judecătoreşti, încălcând astfel dispoziţiile art. 287 – art. 290 şi următoarele C. proc. pen.
Instanţa a pronunţat soluţia în cauză pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti efectuate cu ocazia primei judecăţi.
Cum probele strânse în cursul urmăririi penale servesc doar drept temei pentru trimiterea în judecată, potrivit art. 200 C. proc. pen., iar probele administrate în cursul primei cercetări judecătoreşti au fost înlăturate de instanţa de apel ca urmare a casării integrale a hotărârii atacate, instanţa de trimitere era ţinută să verifice cu ocazia rejudecării probele strânse la urmărirea penală în condiţiile prevăzute de art. 289 şi 290 C. proc. pen., în şedinţă publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu.
Instanţa, însă, în mod greşit a apreciat că nu se impune readministrarea probatoriului şi a păşit la judecarea cauzei, lăsând pe de altă parte nelămurite aspecte de care depindea aflarea adevărului, astfel că a nesocotit dispoziţiile art. 3, 4 şi 65 C. proc. pen.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că în cauză lipseşte cercetarea judecătorească, nelegalitate rămasă nesancţionată de către instanţa de apel, care a casat hotărârea primei instanţe numai cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpaţilor, astfel că recursurile declarate vor fi admise, ambele hotărâri, casate şi trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
Urmează ca instanţa, care va rejudeca cauza să efectueze cercetarea judecătorească în condiţiile legii cu respectarea principiilor fundamentale care guvernează faza de judecată şi după administrarea oricăror alte probe care vor apare necesare pentru stabilirea adevărului să-şi formeze motivat convingerea cu privire la faptele şi vinovăţia persoanelor trimise în judecată, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică.
În raport de cele reţinute analizarea celorlalte motive de casare invocate apare inutilă faţă de lipsa cercetării judecătoreşti.
Cu ocazia rejudecării instanţa va trebui să aibă în vedere şi celelalte aspecte invocate de recurenţi a căror verificare se impune.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurenţii inculpaţi O.S., V.A. şi M.M. împotriva deciziei penale nr. 701 din 14 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează sentinţa penală nr. 878 din 16 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală şi Decizia penală nr. 701 din 14 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond, Tribunalul Bucureşti.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul O.S. în sumă de 100 RON (1.000.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2804/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2813/2006. Penal. Contestaţie în anulare.... → |
|---|
