ICCJ. Decizia nr. 2898/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2898/2006
Dosar nr. 22913/1/2005
(nr. vechi 7081/2005)
Şedinţa publică din 8 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 409 din 28 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnată inculpata D.R., în baza art. 211 alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 C. pen. şi art. 76 lit. b) C. pen., la 2 ani închisoare .
În baza art. 83 C. pen., a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1899 din 25 iulie 2001, pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti şi a dispus executarea în întregime a acesteia alături de pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpata să execute 3 ani închisoare cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
De asemenea, în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a computat din durata pedepsei aplicate reţinerea inculpatei din 13 noiembrie 2003.
Aceeaşi instanţă a luat act că partea vătămată L.R. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpata a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 12 noiembrie 2003, inculpata împreună cu soţul său, martorul D.C. s-au deplasat la domiciliul părţii vătămate L.R. cu scopul de a purta o discuţie în legătură cu restituirea unei sume de 3.000.000 lei, ce o datora partea vătămată. Pe parcursul discuţiilor s-a creat o stare tensionată între părţi, motivat de împrejurarea că partea vătămată a refuzat să dea curs solicitării inculpatei de a semna un înscris din care să reiasă că aceasta era debitoarea unei creanţe în sumă de 3.000.000 lei. În urma acestui refuz, inculpata a smuls firul de conectare al telefonului fix după care a luat telefonul şi l-a introdus în buzunar.
S-a mai reţinut că partea vătămată a încercat să-şi recupereze telefonul, dar nu a reuşit, întrucât inculpata a îmbrâncit-o şi a reuşit să părăsească locuinţa.
În urma efectuării percheziţiei domiciliare în imobilul inculpatei, la 13 noiembrie 2003, a fost identificat telefonul sustras, care a fost predat ulterior, de organele de poliţie, părţii vătămate, ce nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Prima instanţă a înlăturat susţinerile inculpatei şi ale martorului D.C., conform cărora aceasta nu a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa, apreciindu-le ca nesincere.
Totodată, instanţa de fond a apreciat că, în speţă, vinovăţia inculpatei a fost dovedită cu declaraţiile constante ale părţii vătămate, ce se coroborează cu declaraţiile martorei I.N., factorul poştal care, în timpul desfăşurării incidentului dintre părţi, s-a prezentat la locuinţa părţii vătămate înmânându-i acesteia o scrisoare şi care, a confirmat faptul că inculpata a folosit un limbaj jignitor şi ameninţător la adresa lui L.R.
S-a mai reţinut de către prima instanţă starea de recidivă postcondamnatorie a inculpatei D.R., prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., întrucât din fişa sa de cazier rezultă că prin sentinţa penală nr. 1899 din 25 iulie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, modificată prin Decizia penală nr. 547 din 2 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, aceasta a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de un an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării acesteia pe durata unui termen de încercare de 3 ani, pentru săvârşirea unor infracţiuni cu intenţie .
De asemenea, tribunalul a ţinut cont de actele medicale depuse pentru inculpată, din care a rezultat că aceasta prezenta o tulburare mixtă de personalitate cu decompensări depresive în antecedenţă, apreciind că în speţă se justifică aplicarea prevederilor art. 74 şi art. 76 lit. b) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpata D.R. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., arătând că din probatoriul administrat nu rezultă existenţa infracţiunii de tâlhărie.
Apelanta a mai susţinut că, în ipoteza în care cele relatate de partea vătămată ar fi conforme cu realitatea, atunci s-ar face vinovată de săvârşirea infracţiunii de furt calificat, dar a subliniat că în lipsa oricărui suport probator nu se poate dispune condamnarea sa. De asemenea, inculpata, prin apărători a susţinut că nu a săvârşit fapta cu vinovăţie, motiv pentru care a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 737 din 3 octombrie 2005, a admis apelul declarat de inculpată, a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 409 din 28 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală şi, rejudecând în fond, a dispus:
Reducerea pedepsei de la 2 ani închisoare la un an închisoare aplicată inculpatei D.R. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 211 alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 C. pen. şi art. 76 lit. b) C. pen., la care a adăugat un an închisoare în urma aplicării dispoziţiilor art. 83 C. pen. şi a stabilit ca aceasta să execute pedeapsa de 2 ani închisoare cu aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Totodată a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Fiind nemulţumită de soluţia pronunţată, în termen legal, inculpata a declarat recurs, pentru motivele detaliate în amplul memoriu depus la dosar şi susţinute oral de apărătorul său.
Inculpata, prin avocat, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, invocând drept motive dispoziţiile art. 3859 pct.: 10, 12, 17, 171 şi 18 C. proc. pen. şi a arătat că în cauză se impune casarea hotărârilor atacate şi, pe fond, în principal, achitarea inculpatei în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit.: a), b) şi d) C. proc. pen., iar în subsidiar, trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru a fi administrate toate probele necesare aflării adevărului.
Recursul formulat de inculpată este nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că ambele instanţe au reţinut în mod corect situaţia de fapt şi au stabilit vinovăţia inculpatei, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, dând faptei comise de aceasta încadrarea juridică corespunzătoare.
Deşi inculpata, în faţa instanţelor anterioare, a negat constant săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, solicitând, în principal, achitarea sa fie în temeiul art. 11pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., fie în temeiul art. 11pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) sau d) C. proc. pen., din ansamblu probator administrat, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că inculpata se face vinovată de săvârşirea infracţiunii reţinută în sarcina sa.
Aşa cum rezultă din probele administrate pe parcursul urmăririi penale cât şi în faza de cercetare judecătorească, fapta inculpatei care a sustras, prin smulgerea firului de conectare, telefonul fix şi care a părăsit locuinţa părţii vătămate îmbrâncind-o pentru a-şi asigura scăparea, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin. (21) lit. c) C. pen., iar vinovăţia acesteia a fost cert dovedită cu declaraţiile constante ale părţii vătămate, ale martorei I.N. ce se armonizează cu cele reţinute în procesele verbale de percheziţie imobiliară şi de prezentare spre recunoaştere de către partea vătămată a telefonului sustras, întocmite de organele de poliţie.
Aşa fiind, în cauză nu se poate dispune achitarea inculpatei D.R. pentru nici unul din temeiurile invocate, întrucât fapta reţinută în sarcina acesteia există, a fost săvârşită cu vinovăţie, în stare de recidivă postcondamnatorie, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.
Nici motivul de casare privind trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru a fi administrate toate probele necesare aflării adevărului, nu poate fi primit, întrucât, în speţă, ambele instanţe au administrat un amplu probatoriu, la dosar fiind deja suficiente dovezi din care a rezultat în mod indubitabil că situaţia de fapt a fost corect şi fundamentat reţinută.
De asemenea, Înalta Curte constată că raportat la gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, reflectat de modul în care inculpata a conceput şi realizat tâlhăria (prin smulgerea firului de conectare a aparatului telefonic şi apoi prin îmbrâncirea părţii vătămate, pentru a-şi asigura plecarea din locuinţa acesteia), precum şi la datele ce caracterizează persoana inculpatei (recidivistă, cu condamnări anterioare pentru distrugere şi respectiv lovire, conform cazier judiciar, dar în acelaşi timp cu probleme medicale grave, prezentând o tulburare mixtă de personalitate cu decompensări depresive în antecedente, conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică emis cu nr. A1/5523 din 16 martie 2004), ambele instanţe au făcut o justă şi corectă individualizare a pedepsei, dând eficienţă tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel că nu se impune reducerea acesteia.
Aşa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.R.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.R. împotriva deciziei penale nr. 737 din 3 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 120 RON (1.200.000 lei) cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2890/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2906/2006. Penal. Cerere de întrerupere a... → |
|---|
