ICCJ. Decizia nr. 6965/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.6965/2006
Dosar nr. 8313/1/2006
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 371 din 31 octombrie 2005, Tribunalul Mehedinţi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpaţii S.V. şi S.M., pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.,
A achitat inculpatul M.P., pentru infracţiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen.
A schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În baza art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
A condamnat pe inculpatul B.Z., la 7 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), în condiţiile art. 71 C. pen.
A luat act că partea vătămată B.E. nu se constituie parte civilă.
Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi au fost trimişi în judecată inculpaţii B.Z., S.M. şi S.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen., şi inculpatul M.P. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., reţinându-se că, în data de 14 martie 2003, aflându-se în curtea locuinţei părţii vătămate B.E., prin folosirea violenţei au deposedat-o pe aceasta de suma de 3.000.000 lei şi de un cazan pentru fabricat ţuica, părăsind imediat locul faptei cu un autoturism condus de inculpatul M.P.
Starea de fapt reţinută în rechizitoriu a fost probată în cursul urmăririi penale cu procesul verbal de sesizare din 14 martie 2003, declaraţia părţii vătămate B.E., planşele foto, procesul verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile martorilor şi procesele verbale de confruntare.
Procedând la soluţionarea cauzei, instanţa de fond a luat interogatorii inculpaţilor B.Z., S.M. şi S.V. şi M.P. în care aceştia nu au recunoscut săvârşirea faptei astfel cum a fost reţinută în rechizitoriu, primii trei declarând că au avut o înţelegerea cu partea vătămată, respectiv, inculpatul B.Z. s-a oferit să-i repare cazanul de ţuică contra sumei de 3.500.000 lei, ulterior înţelegându-se cu partea vătămată să-i dea cazanul vechi, şi o parte din bani, iar ei să-i dea alt cazan, iar capacul atunci când vor primi şi diferenţa de bani, precizând că nu s-au exercitat nici un fel de acte de violenţă asupra părţii vătămate de nici unul dintre ei, iar ca inculpatul M.P. a stat tot timpul în maşină.
Ca atare, s-a mai reţinut de către instanţa de fond că inculpaţii S.M. şi S.V. nu se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie săvârşită în data de 14 martie 2003 împotriva părţii vătămate B.E. şi nici în sarcina inculpatului M.P. nu se poate reţine complicitatea la săvârşirea acestei infracţiuni.
În acelaşi timp, însă a fost dovedită vinovăţia inculpatului B.Z., acesta răspunzând penal pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 128 din 13 aprilie 2006, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, împotriva sentinţei penale nr. 371/2006, pe care a desfiinţat-o.
În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpatul M.P. din infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., text în baza căruia, aplicând şi prevederile art. 74 şi 76 C. pen., a condamnat pe acest inculpat la 4 ani închisoare.
În baza art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., a condamnat pe ceilalţi inculpaţi, după cum urmează:
- B.Z. la 8 ani închisoare aplicând şi prevederile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP);
- S.M. şi S.V. la câte 7 ani închisoare fiecare.
A interzis pentru fiecare din cei patru inculpaţi drepturile prevăzute de art. 71 şi 64 C. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B.Z.
A reţinut instanţa de apel că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii astfel cum a fost reţinută în actul de sesizare a instanţei, cu precizarea că pentru inculpatul M.P. încadrarea corectă este cea de coautor şi nu de complice la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, respectiv, în timp ce inculpaţii S.M. şi S.V. încercau să abată atenţia părţii vătămate prin aprinderea unui foc în curte, inculpatul B.Z. a forţat-o pe aceasta să-i pună la dispoziţie cazanul şi apoi a deposedat-o prin violenţă de suma de bani anterior menţionată.
Totodată inculpatul M.P., în calitate de şofer a asigurat scăparea inculpaţilor cu autoturismul său.
Împotriva acestei decizii au declarat apel inculpaţii B.Z., S.M., S.V. şi M.P., primii trei invocând, în principal, nulitatea absolută a deciziei recurate având în vedere împrejurarea că judecătorul V.P. era pensionat la data pronunţării acesteia.
Inculpaţii S.M. şi S.V., pe fondul cauzei, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei instanţei de fond, apreciind că în mod corect prima instanţă i-a achitat, întrucât sunt de bună credinţă, nu au exercitat acte de violenţă şi nu au participat în nici un fel la săvârşirea infracţiunii.
Inculpatul B.Z. a solicitat admiterea recursului şi, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., arătând că declaraţiile au fost luate tendenţios pentru tâlhărie şi că nu s-a stabilit valoarea reală a cazanului, întrucât în atare situaţie s-ar fi dovedit că el a dat părţii vătămate mai mult decât ar fi valorat cazanul luat de la aceasta.
Un al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. şi vizează faptul că audierea părţii vătămate la instanţă a continuat tendinţa urmăririi penale, arătând că inculpatul B.Z. i-a smuls banii din mână fără violenţă sau ameninţări, susţinând totodată, că schimbarea atitudinii părţii vătămate nu poate sta singură la baza unei acuzaţii atât de grave, respectiv condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în condiţiile în care nici un martor nu afirma că partea vătămată s-ar fi răzgândit asupra târgului încheiat cu inculpatul şi ar fi vrut să-l strice şi să i se dea banii înapoi.
În consecinţă, a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Într-un ultim subsidiar, a solicitat aplicarea unei pedepse extrem de blânde, cu reţinerea dispoziţiilor art. 74 – art. 76, chiar în condiţiile în care inculpatul este recidivist.
Totodată, prin avocat, inculpatul B.Z. a arătat că au fost încălcate prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Inculpatul M.P. a susţinut şi dezvoltat oral motivele scrise de recurs aflate la dosarul cauzei, solicitând admiterea acestuia şi, în principal, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, arătând că în mod corect a fost achitat întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, el a stat permanent în autoturismul său, nu a cunoscut intenţia celorlalţi coinculpaţi şi nu a observat nimic din derularea evenimentelor, fiind doar şofer.
În subsidiar, în temeiul art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat redozarea pedepsei aplicate având în vedere circumstanţele reale ale săvârşirii faptei şi cele personale ale sale, fiind fără antecedente penale, a avut un comportament bun anterior săvârşirii faptei, a lucrat şi lucrează şi în prezent, fiind apreciat la locul de muncă, conform actelor depuse la dosar şi are un copil minor în întreţinere.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., „orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (..) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (.)".
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituţia României, revizuită, „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu D.U.D.O., cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
Dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia României sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Analizându-se deciziile C.E.D.O. în această materie se constată că există decizie de speţă, respectiv cauza C. contra României unde Curtea a constatat că, „în cauză, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei, constatând că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără a-l audia nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al guvernului, conform căruia este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt (.). Se mai reţine ca dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanţă semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul dea fi audiat în timpul dezbaterilor de către instanţă.
Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca aceasta să fi fost audiat şi fără a i se permite probe în apărare. Curtea apreciază că tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant, având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea.
Această cerinţă nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.".
Analizând speţa de faţă, se constată că inculpaţii S.M., S.V. şi M.P. au fost achitaţi de către instanţa de fond şi ulterior condamnaţi de către instanţa de apel, fără însă a fi audiaţi, deşi această instanţă a dispus condamnarea acestora pentru prima dată.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.Z., fiind caz de indivizibilitate, efectele se răsfrâng şi asupra acestuia, cu atât mai mult cu cât Curtea de Apel Craiova i-a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii pentru care iniţial a fost condamnat, iar pentru noua încadrare a fost condamnat fără a fi audiat.
Nu în ultimul rând, este de menţionat şi faptul că însuşi legiuitorul a apreciat a fi necesară introducerea unei astfel de reglementări în legislaţia penală, aşa fiind prin Legea nr. 356/2006 intrată în vigoare la data de 8 septembrie 2006 au fost modificate şi prevederile codului de procedură penală în acest sens, astfel încât potrivit dispoziţiilor art. 38514 alin. (1) „cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul I, cap. II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi de apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare".
Cât priveşte excepţia nulităţii absolute a deciziei recurate invocate de către inculpaţi, având în vedere faptul că preşedintele completului de judecată din apel, judecătorul V.P. nu mai avea calitatea sa să se pronunţe la acea dată întrucât în aceeaşi zi a fost publicat decretul său de pensionare, Curtea constata că la data dezbaterilor pe fondul cauzei şi la data pronunţării deciziei apelate, judecătorul în cauză avea dreptul să se pronunţe întrucât în M. Of. publicat la data de 13 aprilie 2006 se afla Decretul de pensionare în care se precizează clar ca dată a pensionării, respectiv a eliberării sale din funcţie, data de 10 mai 2006.
Potrivit dispoziţiilor art. 78 din Constituţia României coroborate cu cele ale art. 10, 101 şi 11 din Legea nr. 24/2000, republicată în baza Legii nr. 189/2004 privind publicarea şi intrarea în vigoare a actelor normative, acestea intra în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor.
Aşa fiind, în art. 101 alin. (3) din Legea nr. 189/2004 se prevede că „actele normative prevăzute la art. 10 alin. (1), cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în M. Of. a României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text".
Astfel, în Decretul nr. 403/2006 publicat în M. Of., Partea I nr. 333 din 13 aprilie 2006 pentru eliberarea din funcţie a unui judecător, în articolul unic, Preşedintele României decretează: „Domnul P.C.V., judecător la Curtea de Apel Craiova, se eliberează din funcţie, ca urmare a pensionării, începând cu data de 10 mai 2006".
Se constată aşadar, că deşi decretul de eliberare din funcţie a fost publicat în M. Of. la data de 13 aprilie 2006, data pronunţării deciziei de către instanţa de apel, în acest decret este prevăzută expres este prevăzută expres, ca dată a pensionării magistratului data de 10 mai 2006, deci o dată ulterioară pronunţării deciziei recurate.
Cât priveşte restul motivelor de recurs invocate de către inculpaţi, fără a mai antama fondul cauzei, acestea vor fi avute în vedere de către instanţa de apel la rejudecare.
Ca atare, pentru aceste considerente, după verificarea cauzei şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., recursurile fiind fondate, Curtea urmează a le admite conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. şi a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii B.Z., S.M., S.V. şi M.P. împotriva deciziei penale nr. 128 din 13 aprilie 2006 a Curţii de Apel Craiova.
Casează Decizia penală atacată.
Trimite cauza spre rejudecarea apelurilor formulate în cauză, la Curtea de Apel Craiova.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului M.P., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6856/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 7273/2006. Penal → |
|---|
