ICCJ. Decizia nr. 1042/2007. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1042/2007
Dosar nr. 2903/35/2006
Şedinţa publică din 26 februarie 2007
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 80/ PI din 25 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a) şi c), art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.B.V., la o pedeapsă de 2 ani închisoare.
Potrivit art. 81 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata prevăzută de art. 82 alin. (1) C. pen.
În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzute de art. 83 C. pen.
Conform art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului şi, în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă, durata reţinerii şi arestării preventive a acestuia începând cu data de 23 august 2006 şi până la punerea efectivă în libertate.
În baza art. 255 alin. (5) C. pen., s-a constatat că suma de 500 Euro a fost restituită numitului Ţ.V.C.
În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 5.300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul D.B.V. a îndeplinit funcţia de ofiţer de poliţie în cadrul Inspectoratului de Poliţie Satu Mare, având ca principale atribuţii de serviciu organizarea şi desfăşurarea de activităţi informativ operative şi de cercetare penală.
În cursul anului 2006 inculpatul l-a cercetat în dosarul penal cu nr. 63554 (număr unic 2605/P/2006), înregistrat la data de 22 iunie 2006 pe numitul Ţ.V.C., apreciind că acesta s-ar face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 şi fals în declaraţii prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), în legătură cu vânzarea unui teren ce a aparţinut părinţilor acestuia.
La data de 23 august 2006, Ţ.V.C. s-a prezentat în faţa procurorului din cadrul D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea, relatând că un ofiţer de poliţie din cadrul Inspectoratului de Poliţie al jud. Satu Mare, respectiv inculpatul D.B.V. i-a pretins suma de 1.500 Euro, pentru a direcţiona cercetările din dosarul penal pe care-l instrumenta, privindu-l pe denunţător, spre o soluţie de neînceperea urmăririi penale.
Denunţul oral al martorului Ţ.V.C. a fost consemnat în procesul verbal.
Având în vedere că potrivit, înţelegerii intervenită între inculpat şi denunţător, acesta din urmă trebuia să-i înmâneze o primă tranşă de 500 Euro, din suma totală de 1.500 Euro convenită, organele de urmărire penală au hotărât organizarea prinderii în flagrant a inculpatului, consemnând în acest sens, în procesul verbal aflat la dosar, seriile unui număr de 10 bancnote de câte 50 Euro, suma totală de 500 Euro fiind introdusă într-un plic de culoare albă.
În seara zilei de 23 august 2006, în jurul orelor 19,15, martorul Ţ.V.C. s-a întâlnit cu inculpatul în parcarea din aproprierea Liceului C.F.R. din municipiul Satu Mare, inculpatul venind la întâlnire cu autoturismul proprietate personală marca BMW, în care se afla şi prietena sa, martora B.N.
După ce s-a urcat în autoturismul inculpatului, martorul denunţător Ţ.V.C. i-a înmânat acestuia-conform înţelegerii avute, contractul de vânzare cumpărare şi suma de 500 Euro.
La scurt timp inculpatul a fost prins în flagrant de organele de urmărire penală.
Fiind audiat, inculpatul a recunoscut fapta săvârşită, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti, depoziţiile acestuia coroborându-se cu declaraţiile martorilor Ţ.V.C. şi B.N., precum şi cu planşele fotografice de la dosar urmărire penală.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea şi inculpatul D.B.V., acesta din urmă fără a-l motiva în scris.
La termenul din 26 februarie 2007, acordat pentru judecarea recursului, inculpatul D.B.V. a declarat că înţelege să-şi retragă recursul formulat.
Potrivit art. 3854 alin. (2) teza II C. proc. pen., raportat la art. 369 alin. (1) C. proc. pen., până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de recurs, oricare dintre părţi îşi poate retrage recursul declarat.
Având în vedere manifestarea de voinţă a inculpatului D.B.V., făcută în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus enunţate, Înalta Curte, a luat act de retragerea recursului declarat de acesta împotriva sentinţei penale nr. 80/ PI din 25 octombrie 2006 a Curţii de Apel Oradea.
În recursul declarat, parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., susţinând că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nelegală, deoarece inculpatului nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) – c) C. pen. În opinia parchetului instanţa ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 65 alin. (2) C. pen., deoarece infracţiunea pentru care inculpatul a fost dedus judecăţii, incriminată de art. 254 C. pen., atrage, în raport de cuantumul sancţiunii, obligativitatea interzicerii unora dintre drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
O altă critică adusă hotărârii primei instanţe vizează cuantumul sancţiunii aplicate inculpatului care, în opinia parchetului ar împiedica realizarea scopului pedepsei, aşa cum este definit de art. 52 C. pen. Totodată modalitatea de executare a pedepsei, cu suspendarea condiţionată, impietează asupra realizării scopului urmărit, deoarece minimalizează pericolul social concret al faptei, în condiţiile în care aceasta a fost comisă, de o persoană investită cu exerciţiul autorităţii de stat.
De asemenea, parchetul a apreciat că, reţinerea circumstanţelor judiciare atenuante nu se impunea, chiar dacă existau dovezi că faptic sunt întrunite cerinţele dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) C. pen.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu hotărârea, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că prima instanţă, a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta, încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanţa de fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acesteia, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv, şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ce priveşte comportamentul făptuitorului.
Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor săvârşirea de fapte penale.
Atâta vreme cât, potrivit actelor în circumstanţiere depuse la dosar, a fost probată indubitabil buna conduită a inculpatului, atât în sfera relaţiilor sociale, cât şi în sfera relaţiilor profesionale, iar în timpul cercetării judecătoreşti acesta a fost corect şi cooperant, nu se poate pune problema excluderii sale de la beneficiul circumstanţelor atenuante judiciare, numai pentru faptul că a fost lucrător de poliţie şi a săvârşit fapta în legătură cu această calitate.
Pe cale de consecinţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., instanţa era obligată să coboare pedeapsa sub limita minimă prevăzută de textul sancţionator, păstrând proporţionalitatea între gravitatea faptei şi cuantumul sancţiunii aplicate.
Modalitatea de executare a pedepsei a fost, de asemenea, judicios stabilită, avându-se în vedere că o parte din pedeapsă a fost deja considerată ca executată în perioada arestării preventive, iar comportamentul inculpatului a subliniat însuşirea de către acesta a învăţămintelor necesare, specifice laturii educative a pedepsei, nemaifiind necesară menţinerea privaţiunii de libertate.
În raport de cele menţionate mai sus şi de dispoziţiile art. 76 alin. (3) C. pen., care statuează expres că, în condiţiile existenţei circumstanţelor atenuante, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi înlăturată, instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. pen., potrivit cărora rămâne la aprecierea sa dacă această pedeapsă este sau nu necesară, aşa cum prevede teza ultimă din textul mai sus invocat.
În aceste condiţii, respectiv recunoaşterea circumstanţelor atenuante judiciare, aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. c) şi art. 81 C. pen., ar fi apărut ca nefirească excluderea inculpatului de la beneficiul unora dintre drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), deoarece s-ar fi contrazis firul logic al raţionamentului judiciar, potrivit căruia instanţa face aprecierea faptelor şi individualizarea pedepsei.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea.
Potrivit art. 3854 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 369 alin. (1) C. proc. pen., va lua act de declaraţia inculpatului D.B.V. de retragere a recursului formulat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinţei penale nr. 80/ PI din 25 octombrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Ia act de declaraţia inculpatului D.B.V. de retragere a recursului formulat împotriva aceleaşi sentinţe.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 35/2007. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 1045/2007. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
