ICCJ. Decizia nr. 1390/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1390/2008
Dosar nr. 8686/2/2007
Şedinţa publică din 14 aprilie 2008
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 10 din 17 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarii R.M. şi R.E.I., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi petiţionarii la plata sumei de câte 30 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în mod corect, procurorul a apreciat prin rezoluţia dacă că faptele pentru care T.M. şi R.I., magistraţi-procurori, primul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, iar cel de al doilea la parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, au fost cercetaţi sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, prevăzute de art. 246 şi art. 264 C. pen., nu sunt prevăzute de legea penală.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petiţionarul R.M., care, prin apărătorul ales, a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, întrucât pe de o parte hotărârea nu este motivată, iar pe de altă parte nu s-au administrat probe, deşi sub acest aspect este permisă analogia cu faza de urmărire penală.
Examinând sentinţa penală recurată sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform prevederilor art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petiţionarul R.M. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, petiţionarul R.M. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de magistraţii-procurori T.M. de La Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi R.I. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 264 C. pen.
În motivarea plângerii petiţionarul a susţinut că magistraţii procurori menţionaţi mai sus şi-au îndeplinit, în mod abuziv, atribuţiile de serviciu, denaturând, cu ştiinţă, situaţia de fapt rezultată din probele administrate în dosarele pe care le-au instrumentat, favorizând astfel persoanele cercetate în cauzele respective şi care au fost reclamate de petiţionar.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, constatând că faptele reclamate de petiţionar nu sunt prevăzute de legea penală, a dispus, în temeiul prevederilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii-procurori menţionaţi anterior.
Împotriva acestei rezoluţii petiţionarul R.M. a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins-o, ca neîntemeiată, prin rezoluţia cu nr. 1831/II/2/2007 din 30 noiembrie 2007.
Nemulţumit de soluţia procurorului general, petiţionarul R.M. s-a adresat cu plângere, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., instanţei de judecată competentă să judece cauza în primă instanţă, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, care a pronunţat hotărârea atacată în prezentul recurs.
Examinând întreg materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 90 din 16 februarie 2001, rămasă definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, judecând ca instanţă de apel, a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantele P.G. şi P.G., precum şi cererea de intervenţie, în interes propriu, formulată de intervenienţii M.R.P. şi M.F.C., în contradictoriu cu C.G.M. Bucureşti, dispunând obligarea pârâtului C.G.M.B. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantelor şi intervenienţilor imobilul situat în str. Drobeta, sector 2, compus din suprafaţă de teren de 212 mp şi construcţie având subsol, parter, etaj 1, etaj 2 şi pod, imobil din care apartamentul nr. 1 fusese anterior cumpărat de către foştii chiriaşi, respectiv petiţionarul R.M. şi soţia acestuia R.E.I., în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 1628 din 14 octombrie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 793 din 21 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, admiţându-se apelul declarat de apelanţii reclamanţi M.R.P. şi M.F.C., a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 2280/2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în sensul că a fost admisă acţiunea formulată împotriva pârâţilor P.M. Bucureşti, R.M. şi R.E.I., constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 00594 din 28 octombrie 2006, prin care cei din urmă dobândiseră imobilul în baza Legii nr. 112/1995.
În contextul desfiinţării de către instanţa de judecată a titlului lor de proprietate asupra imobilului – apartamentul nr. 1 situat pe str. Drobeta, Bucureşti, sector 2, petiţionarii R.M. şi R.E.I. s-au adresat organelor de urmărire penală, formulând mai multe plângeri împotriva unor martori, părţi, experţi sau funcţionari ai C.G.M. Bucureşti, care au fost implicaţi în vreun fel sau altul în litigiile civile, în urma judecării cărora s-a dispus retrocedarea întregului imobil situat în strada Drobeta din sectorul 2 al Capitalei către moştenitorii adevăraţilor proprietari V.C. şi V.P. şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, prin care foştii chiriaşi R.M. şi R.E.I. dobândiseră apartamentul nr. 1 din acest imobil, în baza Legii nr. 112/1995.
1. Astfel în lucrarea nr. 7355/P/2002, înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, la data de 7 decembrie 2002, petiţionarii R.M. şi R.E.I. au solicitat cercetarea şi tragerea la răspunderea penală a numiţilor M.V. şi M.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) şi a numiţilor R.P. şi M.F.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)
Cei doi petiţionari au susţinut că, în dosarul nr. 2701/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 1628 din 14 octombrie 2002, numiţii M.V. şi M.F., în calitate de martori, instigaţi de M.R.P. şi M.F.C., au declarat mincinos că în anii 1994 şi 1995 s-au deplasat alături de M.V. la imobilul din Bucureşti, sector 2, str. Drobeta, pentru a pune în vedere locatarilor că moştenitorii defunctei V.C. (fost proprietar al imobilului naţionalizat în anul 1950) intenţionează să revendice respectivul imobil, ceea ce a determinat ca, prin Decizia civilă nr. 1628 din 14 octombrie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, să fie admisă acţiunea de retrocedare formulată de reclamanţii M.R.P. şi M.F., iar pe fond să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, prin care în temeiul Legii nr. 112/1995, ei achiziţionaseră în anul 1996 apartamentul nr. 1 din acel imobil.
În urma cercetărilor întreprinse în lucrarea mai sus menţionată, prin rezoluţia nr. 7355/P/2002 din 21 iulie 2003 parchetul a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii M.V. şi M.F., sub aspectul infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen., cu motivarea că, din cercetările efectuate, nu au reieşit date sau indicii temeinice care să ateste săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Împotriva acestei soluţii, petiţionarul R.M. a formulat plângere adresată prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, care prin rezoluţia nr. 3093/VIII-I/2003 din 11 noiembrie 2003, admiţând plângerea petiţionarului a infirmat rezoluţia de netrimitere în judecată contestată, cu motivarea că aceasta este netemeinică şi nelegală, întrucât se întemeiază pe cercetări incomplete.
După infirmarea soluţiei de neînceperea urmăririi penale dată în dosarul nr. 7355/P/2002 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin procesul verbal din 23 februarie 2004 al organelor de cercetare penală, a fost începută urmărirea penală faţă de învinuiţii M.V. şi M.F., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen., iar prin referatul de terminarea urmăririi penale din data de 12 martie 2004, organele de cercetare penală au propus trimiterea în judecată a învinuiţilor mai sus-menţionaţi, această propunere fiind motivată pe împrejurarea că, în timpul audierilor ce au avut loc în anii 2003 şi 2004, învinuiţii nu au reuşit să dea suficiente detalii credibile asupra vizitelor pe care le-au făcut, alături de M.V., în anii 1994 şi 1995, în imobilul din Bucureşti, sector 2, str. Drobeta.
Prin ordonanţa nr. 7355/P/2002 din 7 iunie 2004, magistratul-procuror T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti (care a instrumentat respectiva cauză după infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale), în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) şi art. 10 lit. c) C. proc. pen., a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor M.V. şi M.F. sub aspectul infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen., iar în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii M.R.P. şi M.F.C. sub aspectul infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 260 alin. (1) C. pen.
În considerentele acestei ordonanţe, procurorul a reţinut că, din probele administrate în cauză, nu se poate reţine că numiţii M.R.P. şi M.F.C. i-ar fi determinat sau ar fi încercat să-i determine pe M.V. şi M.F. să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului în faţa instanţei de judecată şi de asemenea nu rezultă faptul că, afirmaţiile făcute de cei doi martori ar fi necorespunzătoare adevărului.
Împotriva acestei ordonanţe dată de magistratul-procuror T.M., petiţionarul R.M. a formulat plângere, conform dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen., adresată prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, care prin rezoluţia nr. 2533/II-I/2004 din 17 august 2004 a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Atât ordonanţa nr. 7355/P/2002 din 7 iunie 2004 cât şi rezoluţia nr. 2533/II-I/2004 din 17 august 2004 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti au fost contestate de către petiţionara R.E.I., pe calea plângerii reglementată prin dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. Prin sentinţa penală nr. 476 din 14 februarie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul penal nr. 12102/2005, plângerea a fost respinsă ca tardiv formulată. Sentinţa penală mai sus-menţionată a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 1160/ R din 25 mai 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin care a fost respins, ca tardiv formulat, recursul promovat în respectiva cauză.
2. De asemenea, în lucrarea penală cu nr. 7414/P/2005, înregistrată tot pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, obiectul cauzei l-a constituit plângerea formulată, la data de 8 septembrie 2005, de către petiţionarul R.M., prin care aceasta a reiterat învinuirile aduse numiţilor M.V., M.F., M.R.P. şi M.F.C. pentru mărturie mincinoasă şi respectiv instigare la mărturie mincinoasă şi în plus a susţinut împrejurarea că o altă persoană decât numitul M.V. s-ar fi prezentat în faţa instanţei de judecată sub identitatea acestuia, depunând în atare condiţii mărturia mincinoasă reclamată în dosarul penal nr. 7355/P/2002.
Prin rezoluţia nr. 7414/P/2005 din 8 mai 2006, dată tot de magistratul-procuror T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii M.V., M.M.V. şi M.F. sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), art. 293 C. pen. şi art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen.
În considerentele acestei rezoluţii procurorul de caz a arătat că o parte dintre faptele reclamate în respectiva cauză, au făcut obiectul dosarului nr. 7355/P/2002, în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor M.V. şi M.F. sub aspectul infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. şi neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii M.R.P. şi M.F.C. sub aspectul infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. În ceea ce priveşte celelalte aspecte sesizate de petiţionar, potrivit cărora o altă persoană decât numitul M.V. s-ar fi prezentat în faţa instanţei de judecată sub această identitate falsă şi ar fi dat declaraţie în calitate de martor, procurorul de caz a apreciat că nu au rezultat date sau indicii temeinice care să ateste săvârşirea în cauză a infracţiunilor de fals în declaraţii şi fals privind identitatea, prevăzute de art. 292 şi art. 293 C. pen.
Plângerea formulată de petiţionarul R.M. împotriva acestei soluţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată de procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin rezoluţia nr. 1845/II-I/2006 din 5 iunie 2006, cu motivaţia că, din cercetările efectuate nu au rezultat date sau indicii care să confirme aspectele sesizate de petiţionar.
Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale cu nr. 7414/P/2005 din 8 mai 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a fost contestată de către petiţionarul R.M., şi în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., respectiv prin intermediul plângerii adresată instanţei de judecată, aceasta făcând obiectul dosarului penal nr. 7602/4/2006 al Judecătoriei Sectorului 4.
Prin sentinţa penală nr. 2859 din 2 octombrie 2006, pronunţată în cauză, plângerea formulată de petiţionarul R.M. a fost respinsă ca neîntemeiată. Sentinţa penală mai sus menţionată a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3088/ R din 8 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, urmare respingerii ca nefondat a recursului declarat de petiţionarul R.M.
3. În dosarul penal nr. 6427/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, petiţionarul R.M., la data de 7 iunie 2004, a formulat plângere împotriva numiţilor P.G., P.G., M.R.P., M.F.C., M.M.V., P.M. Bucureşti şi expertul B.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 221 C. pen., art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 291 C. pen. şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), plângerea fiind înregistrată iniţial la Secţia 6 Poliţie.
Ulterior, la data de 22 martie 2006, petenţii R.M. şi R.E.I. s-au adresat cu o nouă plângere penală Secţiei 6 Poliţie, solicitând efectuarea de cercetări faţă de M.M.V. şi faţă de expertul B.C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, plângere ce a format obiectul dosarului nr. 4908/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Constatându-se că cele două lucrări ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (nr. 6427/P/2004 şi nr. 4908/P/2006 au acelaşi obiect), acestea au fost conexate, în temeiul art. 34 lit. d) C. proc. pen.
Prin rezoluţia nr. 4908/P/2006 din 6 octombrie 2006, magistratul procuror R.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen., cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a confirmat propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a urmăririi penale faţă de numiţii P.G., P.G., M.R.P., M.F.C., M.M.V., P.M. Bucureşti şi expertul B.C. sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 221 C. pen., art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 291 C. pen. şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), cu motivaţia că nu s-au confirmat aspectele semnalate, faptele neexistând în materialitatea lor.
Soluţionând plângerea formulată de petiţionarul R.M., în condiţiile art. 278 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale mai sus menţionate, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin rezoluţia nr. 467/II/2/2007 din 7 martie 2007 a constatat că procurorul de caz a omis să se pronunţe şi cu privire la plângerea formulată de petent, la data de 22 martie 2006, în legătură cu pretinsele fapte săvârşite de M.V., astfel că admiţând plângerea, rezoluţia contestată a fost parţial infirmată, în sensul că s-a dispus neînceperea urmăririi penale şi faţă de reprezentanţii legali ai SC A. SA şi P.M. Bucureşti sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu motivaţia că faptele nu există. Prin aceeaşi rezoluţie s-a dispus disjungerea cauzei şi reluarea cercetărilor în dosarul nr. 4908/P/2006, având ca obiect plângerea formulată de R.M. şi R.E.I., împotriva numitei M.M.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 260 alin. (1) C. pen., respectiv art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen., menţinându-se soluţiile de neîncepere a urmăririi penale cu privire la faptele pentru care s-au efectuat cercetări în dosarul nr. 6427/P/2004.
Plângerea formulată de petiţionarii R.M. şi R.E.I., în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, dată în dosarul nr. 4908/P/2006 (la care a fost conexat dosarul nr. 6427/P/2004) a fost respinsă, ca tardiv formulată, prin sentinţa penală nr. 491 din 3 mai 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Fiind nemulţumiţi de modul de instrumentare a cauzelor mai sus-menţionate, dar mai ales de soluţiile nefavorabile date plângerilor pe care le-au adresat unităţilor de parchet, petiţionarii au formulat plângere penală împotriva magistraţilor procurori T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi R.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, acuzându-i de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Prin rezoluţia nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul prevederilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorii T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi R.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 264 C. pen., reţinându-se în considerentele acestei rezoluţii că nu există niciun indiciu în sensul că intimaţii ar fi adoptat soluţiile ca urmare a comiterii vreunor fapte penale, soluţiile respective fiind date ca urmare a aplicării legii în concordanţă cu convingerea procurorului despre relevanţa probelor sau actelor premergătoare administrate în cauză, astfel încât actul decizional, nefiind urmarea comiterii vreunei fapte penale poate fi atacat exclusiv pe căile prevăzute de lege (art. 2781 C. proc. pen.) şi nicidecum prin atacarea persoanei magistratului.
Împotriva acestei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, petiţionarul R.M. a formulat plângere la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, întemeiată pe dispoziţiile art. 278 C. proc. pen., arătând în esenţă că este nemulţumit de netrimiterea în judecată a celor doi procurori, care în opinia sa au soluţionat dosarele penale nr. 7355/P/2002, nr. 7414/P/2005 şi nr. 4908/P/2006, cu încălcarea dispoziţiilor legii, prejudiciindu-i grav interesele.
Prin rezoluţia nr. 1831/II/2/2007 din 30 noiembrie 2007, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul R.M. împotriva rezoluţiei nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 dată de Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, petiţionarii R.M. şi R.E.I. au formulat plângere, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., această plângere fiind respinsă, ca nefondată, prin sentinţa penală recurată în prezenta cauză.
În raport de actele şi lucrările dosarului şi de motivele invocate de recurentul petiţionar R.M., Înalta Curte constată că rezoluţia cu nr. 128/P/2007 din 24 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti contestată de acesta, este legală şi temeinică, soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în privinţa celor doi procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi respectiv, Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa oricăror probe sau indicii temeinice privind săvârşirea de către cei doi magistraţi a unor acte de abuz, în accepţiunea art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu sau a unor acţiuni care să se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de favorizarea infractorului, incriminată prin dispoziţiile art. 264 C. pen.
Ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmării penale să facă plângere împotriva acestora.
În concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive.
Accesul liber la justiţie este reglementat de legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, aşa cum de altfel, a procedat şi petiţionarul prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de faţă.
Pe de altă parte, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constă în fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane, iar infracţiunea de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., constă în ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte, sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Ca atare, pentru existenţa primei infracţiuni este necesar ca funcţionarul public să-şi exercite abuziv atribuţiile de serviciu, fie printr-o inacţiune, neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune, îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane, iar pentru existenţa infracţiunii de favorizarea infractorului, trebuie să se facă dovada ajutorului dat unui infractor pentru a-i asigura folosul sau produsul infracţiunii, ori pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei.
De asemenea, pentru a se putea începe urmărirea penală, într-o cauză sunt necesare două condiţii.
Prima condiţie constă în existenţa acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune, caz în care organul de urmărire penală poate deţine informaţiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfăşurate ulterior sesizării.
Cea de a doua condiţie necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. şi constă în inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepţia celui prevăzut la lit. b1). Intervenţia unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcţioneze instituţia neînceperii urmăririi penale.
Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea urmăririi penale.
Actele premergătoare pot realiza următoarele obiective:
- completează informaţiile organului de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmării penale;
- verifică informaţiile deţinute, confirmând sau infirmând concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei;
- fundamentează convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluţia de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.
În cauză, se constată că ne aflăm în ultima variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluţia neînceperii urmăririi penale.
Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi şi limitate de către organul de urmărire penală.
În cauză, împrejurarea că în această fază premergătoare nu au fost administrate toate datele, apreciate de recurentul petiţionar ca fiind necesare soluţionării dosarului, nu constituie o încălcare a vreunei dispoziţii legale.
Din interpretarea textelor legale mai sus citate, rezultă că actele premergătoare sunt limitate cantitativ şi calitativ, la îndeplinirea activităţilor necesare atingerii scopului lor legal, astfel că sub acest aspect susţinerile recurentului petiţionar R.M. sunt nefondate.
Pe de altă parte, ca regulă generală, orice litigiu presupune existenţa unor interese contrarii promovate în faţa justiţiei. Magistratul chemat să rezolve diferendumul astfel ivit (procuror sau după caz judecător) va examina justeţea aspectelor sesizate, prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora îşi va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzaţiilor şi va da o soluţie care, în mod invariabil, este nefavorabilă pentru cel puţin una dintre părţile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunţarea unei soluţii, în detrimentul uneia dintre părţi, nu echivalează însă cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, prin care ar fi lezate interesele legale ale persoanei sau cu o favorizare a infractorului, aşa cum a susţinut recurentul petiţionar, şi nici nu se circumscrie conţinutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală.
Din această perspectivă, în cauza de faţă magistraţii-procurori T.M. şi R.I. au verificat temeinicia acuzaţiilor formulate de petenţii R.M. şi R.E.I., în dosarele penale nr. 7355/P/2002, nr. 7414/P/2005 şi nr. 4908/P/2006, prin prisma acelor elemente probatorii sau, după caz, acte premergătoare pe care le-au considerat relevante pentru soluţionarea respectivelor cauze, iar pe baza acestora şi-au format convingerea că nu se impune trimiterea în judecată a persoanelor cercetate. Mai mult decât atât, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 7414/P/2005 din 8 mai 2006, semnată de procurorul T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a fost chiar supusă controlului jurisdicţional al instanţelor, pe calea plângerii întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia acesteia fiind confirmată atât de instanţa de fond (Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 2859 din 2 octombrie 2006), cât şi de instanţa de recurs (prin Decizia penală nr. 3088/ R din 8 decembrie 2006). În ceea ce priveşte ordonanţa nr. 7355/P/2002 din 7 iunie 2004, semnată de procurorul T.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 4908/P/2006 din 6 octombrie 2006, dată de procurorul R.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, aceste acte procesuale ale organului de urmărire penală nu au putut fi supuse, pe fond, controlului jurisdicţional al instanţei, din pricina nerespectării de către petiţionarul R.M. a termenelor procedurale de promovare a plângerii întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., astfel încât acestea au devenit definitive.
Împrejurarea că procurorii acuzaţi de petiţionarul R.M. de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului au ajuns la concluzia că acuzaţiile de mărturie mincinoasă, instigare la mărturie mincinoasă, tăinuire, abuz în serviciu, fals intelectual, uz de fals, fals în declaraţii şi prezentare sub o identitate falsă reclamate de petent în cele trei dosare penale ale Parchetelor de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 şi 4 Bucureşti, nu se verifică, dispunând soluţii de netrimitere în judecată (scoatere de sub urmărire penală sau după caz neîncepere a urmăririi penale), generând astfel nemulţumirea petiţionarului, care a urmărit să se prevaleze de o soluţie favorabilă dată în vreuna din aceste cauze, pentru promovarea unor căi extraordinare de atac în litigiile civile (ce au avut ca efect retrocedarea imobilului în care locuiesc şi desfiinţarea titlului lor de proprietate asupra acestuia), pentru anularea acestor hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 264 C. pen., actul decizional al celor doi procurori, fiind, în fiecare caz în parte, urmarea aplicării dispoziţiilor legale în concordanţă cu convingerea organului judiciar fundamentată pe elementele probatorii sau actele premergătoare existente în cauză.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că nu există temeiuri pentru desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale atacate.
Totodată, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată în primă instanţă în prezenta cauză, recurată de petiţionarul R.M. este motivată în fapt şi în drept, fiind nefondată susţinerea acestuia sub acest aspect.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul R.M. împotriva sentinţei penale nr. 10 din 17 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul R.M. împotriva sentinţei penale nr. 10 din 17 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1379/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 146/2008. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
