ICCJ. Decizia nr. 1673/2008. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1673/2008
Dosar nr. 2795/2/2008
Şedinţa publică din 8 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 29 februarie 2008 petenta condamnată B.G. a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 653 pronunţată la data de 22 februarie 2008 de Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care confirmă sentinţa penală nr. 257 din 4 decembrie 2007, pronunţată în fond după casare de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 2749/2/2007, ca temei legal fiind invocate dispoziţiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., respectiv „ când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia".
La data de 13 martie 2008, petentul condamnat L.C. a formulat cerere de revizuire şi a invocat acelaşi temei legal, respectiv, dispoziţiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., acesta fiind judecat şi condamnat în acelaşi dosar cu B.G.
La data de 28 mai 2008, B.G., prin avocat, a depus la dosar o cerere precizatoare în care indică hotărârile judecătoreşti definitive care nu se pot concilia şi care sunt incidente în cauză şi anume:
Sentinţa penală nr. 257 din 4 decembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2749/2007 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008, pronunţată în dosarul nr. 2749/2/2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care inculpata B.G. a fost condamnată, la o pedeapsă de 12 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. şi sentinţa penală nr. 66 din 31 octombrie 2003, pronunţată în dosarul nr. 1723/2002 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005, pronunţată în dosarul nr. 1446/2004 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care inculpatul V.S. a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
În aceeaşi calitate de revizuient, L.C. a formulat o cerere precizatoare, care are acelaşi temei de drept, art. 394 lit. e) C. proc. pen., care indică aceleaşi hotărâri definitive ca şi B.G.
Prin sentinţa penală nr. 170 din 27 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia competenţei materiale ridicată de procurorul de şedinţă la termenul din 30 mai 2008, constatând competentă pentru soluţionarea cererii de revizuire formulată de condamnaţii B.G. şi L.C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a format dosarul nr. 2795/2/2008, având ca obiect soluţionarea cererilor de revizuire formulate de condamnaţii B.G. şi L.C. împotriva deciziei penale nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 1446/2004 şi deciziei penale nr. 653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 2749/2/2007.
Apărătorii aleşi ai revizuienţilor, atât în susţinerea orală a cererilor, cât şi prin notele de concluzii scrise depuse la dosar, au solicitat admiterea în principiu a cererilor de revizuire în temeiul art. 394 lit. 1 lit. e) C. proc. pen., apreciind că hotărârile a căror revizuire se cere sunt hotărâri definitive, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceste hotărâri nu se pot concilia.
Examinând cererea de revizuire, cât şi hotărârile a căror revizuire se solicită, Înalta Curte constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 66 din 31 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus, printre altele, în baza art. 333 C. proc. pen., restituirea cauzei la parchet cu privire la inculpaţii B.G. şi L.C., urmând a se continua cercetările sub aspectul depistării autorului sentinţei civile nr. 1291/4/1998 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti falsificată, modalităţile în care a fost falsificată şi introdusă în mapa de sentinţe a acestei judecătorii, împrejurarea în care inculpata B.G. a intrat în posesia ei, confruntarea cu numitul S.I. (arhivar la acea dată la Judecătoria Sector 1 Bucureşti) şi A.D., cercetaţi într-un dosar separat.
Pe baza materialului probator, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpaţii C.A. şi N.I., prin acte materiale conjugate cu ale altor persoane din instituţii ale statului sau grefieri din cadrul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, şi-au preconstituit acte de proprietate prin diferite acţiuni promovate pe rolul instanţelor (în constatare ale vânzărilor-cumpărărilor pe bază de chitanţe sub semnătură privată, uzucapiuni, cereri în revendicare a unor imobile în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti sau prin falsuri ale actelor aflate în păstrarea Arhivelor statului, uzând şi de declaraţiile unor martori cercetaţi ulterior pentru fals în declaraţii) care, invariabil, la Judecătoria sectorului 1, prin hotărâri civile pronunţate de inculpata S.G. în calitate de judecător, au fost finalizate cu recunoaşterea unor drepturi, prin admiterea acţiunilor promovate, cel mai adesea la primul termen, după o sumară judecată, în condiţiile în care procedura de citare nu era completă, iar la rămânerea lor definitivă, prin neexercitarea căilor de atac de către părţi, erau legalizate şi investite cu formulă executorie şi prezentate Primarului general al Capitalei, care emitea Decizia de restituire a lor.
În cazul în care titularii acţiunilor erau decedaţi, în instanţă răspundea pentru ei un avocat care nu avea decât menirea să acopere procedura de citare, iar, subsecvent, pe rolul Judecătoriei sectorului 1, în aceeaşi şedinţă, exista un dosar în care o altă persoană, reclamant, solicita în contradictoriu cu cea care tocmai obţinuse o hotărâre favorabilă, recunoaşterea unui act sub semnătură privată, prin care cu ani în urmă intervenise o vânzare-cumpărare a imobilului în cauză.
O dată obţinute prin hotărâri judecătoreşti, imobilele, terenurile şi clădirile erau succesiv vândute contra unor sume de bani considerabile.
Aceste cauze erau de regulă soluţionate de către inculpata S.G. la primul sau cel târziu la al doilea termen de judecată, în condiţiile în care procedura de citare cu părţile din dosar nu era legal îndeplinită, nu se depuneau acte de proprietate sau nu se certifica corespondenţa lor cu acte autentice pe care partea trebuia să le prezinte. La dosar, erau ataşate, după rămânerea definitivă a hotărârii, expertize tehnice de localizare şi delimitare a imobilelor fără a se fi dispus de către instanţă în şedinţă publică, în condiţiile în care cererea de probe, admiterea lor, desemnarea expertului, obiectivele ce trebuiau avute în vedere, stabilirea onorariului aveau caracterul unor probe extrajudiciare, dar de care se ţinea cont la punerea efectivă în posesie de către executorul judecătoresc la înscrierea în cartea funciară şi la Administraţia Financiară.
Pentru unele dosare, s-a constatat că nu ar fi fost repartizate completului de judecată condus de inculpata S.G., ele fiind pur şi simplu cerute arhivei şi adăugate pe lista de şedinţă, iar soluţionarea lor se făcea în biroul magistratului, ocolindu-se şedinţa publică, condiţiile de oralitate şi contradictorialitate, din care cauză în caietul grefierului de şedinţă (V.F. şi T.L.) nu au existat consemnări despre prezenţa părţilor, asistarea sau reprezentarea lor, probele propuse, admiterea sau respingerea lor.
După pronunţarea unor astfel de hotărâri de către inculpata S.G. la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, cu concursul grefierilor şi arhivarilor G.D. (M.) şi D.S.L., în condiţiile în care ştampilele de legalizare şi învestire nu erau păstrate şi folosite cu maximă diligenţă de cea dintâi, ele erau legalizate şi investite cu formulă executorie, moment din care erau prezentate Primarului Municipiului Bucureşti, iar titularii acţiunilor civile obţineau dispoziţia de punere în posesie (C.A. şi N.I.).
La Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, inculpatul N.I. a obţinut, în urma unui proces având ca obiect o acţiune în constatarea vânzării-cumpărării, o hotărâre favorabilă privind imobilul din str. Speranţei, sectorul 2, fără a se constata că judecătorul a desfăşurat o activitate contrară normelor de procedură civilă.
Pe baza dispoziţiilor de retrocedare ale Primarului Capitalei, imobilele în cauză erau vândute succesiv unor diverse persoane, creându-se până la ultimul beneficiar (inculpaţii B.G, L.C., N.I.) aparenţa că actele au trecut pe la mai multe instituţii abilitate să verifice legalitatea lor (primărie, cadastru, carte funciară, notari publici), astfel că aceştia se prevalau de buna-credinţă în achiziţionarea imobilelor, fiind scutiţi de alte cercetări.
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii C.A., B.G. şi L.C., a reţinut instanţa că ei sunt angrenaţi în una şi aceeaşi faptă privind folosirea sentinţei civile cu nr. 12914 din 14 septembrie 1998, falsificată şi intrată în posesia inculpatului C.A., de care acesta s-a folosit la vânzarea unui teren în suprafaţă de 2241 mp situat în Piaţa Aviatorilor, sectorul 1, către inculpaţii B.G. şi L.C.
Pe baza unei expertize grafologice, s-a stabilit că hotărârea nu aparţine judecătoarei S.G., chiar dacă aceasta a prezidat completul de judecată de la 4 septembrie 1998 şi a pronunţat o hotărâre în dosarul cu nr. 9336/1998, mai mult chiar s-a constatat că semnătura a fost contrafăcută.
După perfectarea tranzacţiei privind acest imobil, între C.A., în calitate de vânzător, şi inculpaţii B.G. şi L.C., cumpărători, cei din urmă au intenţionat să vândă terenul la SC I., cu al cărui administrator, HG, inculpata B.G. a intrat în tratative.
Cu această ocazie, notarul care urma să parafeze tranzacţia a făcut preparative la Cartea funciară de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, ocazie cu care judecătorul delegat a constatat apariţia unei a doua sentinţe civile a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, purtând acelaşi număr de dosar şi de sentinţă, însă privitor la un alt imobil, iar în această împrejurare au fost anunţate conducerile instanţei la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti.
Preşedintele Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a încredinţat mapa cu sentinţele, conţinând şi pe cea originală, arhivarului S.I., cu menţiunea expresă de a o conserva cu maximum de diligenţă, însă, contrar acestor dispoziţii, arhivarul a lipsit câteva zile de la serviciu, timp în care mapa nu a mai fost găsită, iar, la revenirea lui, ea a fost descoperită într-un beci al arhivei după spargerea lacătelor de la uşă.
Nici procurorul, în faza de urmărire penală, nu a putut elucida aspectele privind falsificarea hotărârii, autorii falsului, înlocuirea ei la mapa cu sentinţe o dată cu revenirea la serviciu a arhivarului S.I. şi, cu atât mai puţin, instanţa de judecată, care a stăruit în audierea inculpaţilor şi a martorilor din dosar, nu a fost în măsură să le descopere.
În pofida tuturor diligenţelor depuse, cei doi arhivari ai Judecătoriei sectorului 1, S.I. şi A.D., nu s-au prezentat în instanţă, iar prin rechizitoriul parchetului se reţine că, faţă de ei, cauza a fost disjunsă.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că probatoriul este insuficient, iar în faţa instanţei s-ar face cu mare întârziere, în condiţiile în care, faţă de ceilalţi inculpaţi, cercetarea judecătorească este finalizată, impunându-se ca, în conformitate cu art. 333 C. proc. pen., cauza privind pe inculpaţii B.G. şi L.C. să fie restituită la procuror, urmând ca acesta să stabilească cine este autorul hotărârii falsificate, modalitatea în care ea a ajuns la mapa cu sentinţe a Judecătoriei sectorului 1, după ce aceasta a fost încredinţată arhivarului S.I., împrejurările în care inculpatul C.A. a intrat în posesia ei şi, ulterior, inculpaţii B.G. şi L.C., confruntarea între aceştia din urmă inculpaţi şi arhivarii răspunzători de dosarele păstrate la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, toate fiind în corelaţie directă cu dosarul disjuns de parchet faţă de aceştia din urmă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii B.G. şi L.C., printre alţii.
Cu privire la recursurile declarate de parchet şi de către inculpaţii B.G. şi L.C.:
Parchetul a criticat sentinţa cu privire la greşita restituire a cauzei la parchet în privinţa inculpaţilor B.G. şi L.C.
Procurorul a arătat că motivele pentru care s-a dispus restituirea cauzei la procuror pentru a stabili autorul hotărârii falsificate, modalitatea în care aceasta a ajuns în mapa cu sentinţe a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, împrejurările în care C.A. a intrat în posesia ei şi a ajuns ulterior la B.G. şi L.C., confruntarea între aceşti inculpaţi şi arhivarii răspunzători de dosarele instanţei nu au format obiectul trimiterii în judecată a inculpaţilor.
S-a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre judecare, pe acest aspect, la instanţa de fond.
Inculpaţii B.G. şi L.C., prin recursurile declarate, au solicitat achitarea pentru infracţiunile cu care instanţa a fost sesizată, neexistând probe pentru a se reţine vinovăţia lor, criticând sentinţa şi pentru măsura greşită de a dispune restituirea la parchet.
Prin Decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii B.G. şi L.C., printre alţii, împotriva sentinţei penale nr. 66 din 31 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Cu privire la inculpaţii B.G. şi L.C. a dispus casarea hotărârii atacate cu privire la dispoziţia de restituire a cauzei la parchet şi trimiterea cauzei pentru judecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei.
Trimiterea în judecată a inculpaţilor B.G. şi L.C. nu s-a făcut cu privire la fapte legate de autorul hotărârii judecătoreşti falsificate şi de împrejurările în care C.A. a intrat în posesia ei.
Dispoziţia instanţei de restituire la parchet excede cadrului procesual fixat în rechizitoriu, conform art. 317 C. proc. pen.
Instanţa are obligaţia ca, pe baza probelor administrate, să stabilească cu certitudine vinovăţia sau nevinovăţia inculpaţilor pentru faptele deduse judecăţii.
În ceea ce priveşte motivele de recurs ale inculpaţilor, prin care au solicitat achitarea, acestea nu pot fi examinate, întrucât instanţa de fond nu a soluţionat cauza pe fond, în sensul de a pronunţa condamnarea sau achitarea inculpaţilor.
Soluţia pronunţată de instanţă cu privire la inculpaţii B.G. şi L.C. a fost cea de restituire a cauzei la parchet.
În consecinţă, numai această dispoziţie a instanţei este supusă examinării în calea de atac exercitată.
Atâta vreme cât, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a rezolvat fondul cauzei, instanţa de recurs nu poate suplini atribuţiile instanţei de fond printr-o hotărâre definitivă nesupusă controlului judiciar.
Prin sentinţa penală nr. 257 pronunţată în şedinţa publică din data de 4 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor după cum urmează:
- pentru inculpata B.G., din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (5) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 251 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
- pentru inculpatul L.C., din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., în tentativă la infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. şi în consecinţă:
În baza art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a fost condamnată inculpata B.G., la pedeapsa de 12 ani închisoare cu aplicarea art. 71 şi 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., inclusiv dreptul de a exercita profesia de avocat, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., cu referire la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei pentru infracţiunile prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., constatând intervenită prescripţia răspunderii penale, conform art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., raportat la art. 124 C. pen.
În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., a fost condamnat inculpatul L.C., la pedeapsa de 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) C. pen.
În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus prevenţia pentru inculpatul L.C. de la 26 noiembrie 2001 la 5 martie 2002.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., cu referire la art. 13 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), cu aplicarea art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 291 C. pen. şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., constatând intervenită prescripţia răspunderii penale, conform art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., raportat la art. 124 C. pen.
În baza art. 348 C. proc. pen., s-a anulat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 712 din 11 mai 2000 de Biroul Notarial Public A.N.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
Instanţa a dispus desfiinţarea dispoziţiei nr. 582 din 13 aprilie 2000 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, Piaţa Aviatorilor, sector 1, în suprafaţă de 2213,32 mp.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele considerente:
În cursul anului 1999, între Primăria Municipiului Bucureşti şi SC I.B. SRL s-a purtat o intensă corespondenţă, determinată de faptul că această societate, specializată în investiţii imobiliare, îşi manifesta interesul cu privire la diverse terenuri situate în zona Pieţei Aviatorilor şi străzile adiacente.
Sediul societăţii comerciale respective se află în blocul E. administrat de firma E. al cărei director de marketing era martorul Ş.L.M., fost consilier în cadrul C.G.M.B. şi cunoştinţa apropriată a inculpatei B.G.
Administrator al SC I.B. SRL era martorul HGS., împrejurare în care, acesta din urmă l-a cunoscut pe martorul Ş.L.M. care s-a oferit să ajute firma la investiţii imobiliare prin natura funcţiei ocupate anterior în cadrul Primăriei Capitalei.
Inculpata B.G. a fost prezentată martorului HGS., de către martorul Ş.L.M. ca fiind proprietară a unei părţi dintr-un teren amplasa în zona Pieţei Charles de Gaulle, zonă vizată de SC I.B. SRL, întâlnirea dintre inculpată şi martorul HGS., având loc în primăvara anului 1999.
Din adresele emise de Primăria Municipiului Bucureşti, urmare a solicitării martorului HGS., comunicate în perioada 1 - 27 aprilie 1999 a rezultat faptul că terenul respectiv nu se afla în proprietatea vreunei persoane, deşi, potrivit dispoziţiei acestui martor, inculpata B.G. îşi atribuise calitatea de coproprietar a terenului respectiv, împreună cu o altă persoană, fără să-i prezinte actele doveditoare şi fără să individualizeze suprafaţa de teren asupra căruia susţinea că este proprietară.
Ulterior acestei întâlniri, inculpata B.G. a luat legătura cu o cunoştinţă mai veche, numitul C.A., cei doi reuşind să intre în posesia sentinţei civile nr. 12914 din 4 septembrie 1998, în formă falsificată, privind terenul din Bucureşti, Piaţa Aviatorilor sectorul 1 cu ajutorul unor persoane rămase neidentificate.
În declaraţiile date pe parcursul procesului penal în faza de urmărire penală şi respectiv, în primul ciclu procesual inculpata B.G. a arătat că nu l-a cunoscut pe numitul C.A. până în ziua prezentării sale în faţa notarului public în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare privind terenul din litigiu, în timp ce acesta din urmă a arătat că a fost vizitat, la domiciliul său, de către cei doi inculpaţi.
Inculpatul L.C. a declarat că a dorit să cumpere un teren în zona centrală a Municipiului Bucureşti deoarece intenţiona să înfiinţeze o firmă, pe care nu a mai înfiinţat-o din motive financiare, iar inculpata, în calitate de avocat, i-a spus că, pentru înfiinţarea unei societăţi comerciale este necesar un sediu la o adresă.
Motivaţia încheierii contractului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. 712 din 11 mai 2000 la Biroul Notarului Public A,N., dată de inculpatul L.C. a fost înlăturată de instanţă ca neverosimilă, reţinându-se că acesta era titularul dreptului de proprietate asupra unui imobil situat în Bucureşti, str. Mecet compus din construcţie, 2 camere, bucătărie, anexe şi teren în suprafaţă de 198 mp spaţiu suficient pentru a construi sediul unei societăţi comerciale.
Curtea a reţinut că, în speţă, sunt întrunite condiţiile infracţiunii continuate prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), inculpata B.G. săvârşind o singură infracţiune, în formă consumată şi continuată de înşelăciune, în calitate de autor, tentativa, ca formă imperfectă a infracţiune absorbindu-se în forma continuată.
De asemenea, Curtea a apreciat că încadrarea juridică corectă a infracţiunii de înşelăciune impune reţinerea şi a dispoziţiei alin. (1) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
În acest sens, Curtea a reţinut că legiuitorul a incriminat infracţiunea de înşelăciune prin dispoziţiile art. 215 alin. (1) C. pen., acelaşi considerente reţinând şi în ceea ce priveşte tentativa la infracţiunea de înşelăciune săvârşită de inculpatul L.C.
S-a mai reţinut că fapta inculpatei B.G. de a determina notarul public A.N. să redacteze şi să autentifice contractul de vânzare cumpărare nr. 712 din 11 mai 2000prin care au fost atestate fapte şi împrejurări nereale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals de înscrisuri oficiale prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.
Referitor la inculpatul L.C. s-a reţinut că faptele acestuia de a declara, în mod mincinos, atât în faţa organelor de poliţie, cât şi în faţa notarului public pierderea unui act de identitate în scopul obţinerii unui alt act de stare civilă în vederea folosirii, în mod alternativ, în cursul unor operaţiuni juridice ulterioare, precum şi de a accepta să participe la crearea unui titlu de proprietate mincinos, determinând un notar public să redacteze un contract de vânzare – cumpărare în care au fost atestate fapte şi împrejurări necorespunzătoare în urma utilizării de către inculpat, a unor înscrisuri false, împuternicind-o, apoi, pe inculpata B.G. să vândă imobilul unei societăţi comerciale, întrunesc elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. şi elementele constitutive ale infracţiunilor de fals în declaraţii prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. şi fals în înscrisuri oficiale în forma participaţiei improprii prevăzută de art. 283 C. pen., cu 7 aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpaţii, la dosarul cauzei fiind depuse motivele de recurs în scris.
Ambii inculpaţi au invocat cazul de casare a hotărârii prevăzută de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., susţinând că instanţa a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare.
În dezvoltarea motivelor de recurs inculpaţii au prezentat succint situaţia cauzei în cele trei cicluri procesuale.
Sentinţa recurată este criticată, în esenţă, pentru faptul că, instanţa de fond nu s-a conformat hotărârilor instanţei de recurs, existând două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din care rezultă că nu există probe din care să rezulte că „ inculpatul decedat, C.A. ar fi comunicat vreunei persoane modul fraudulos în care a ajuns în posesia sentinţei civile nr. 12914 din 4 septembrie 1998, contrafăcute, sau să fi dat indicii din care să rezulte că hotărârea judecătorească este falsă" sub acest aspect, în opinia recurenţilor existând autoritate de lucru judecat, deoarece este stabilit faptul că cei doi inculpaţi, alături de mandatar, avocatul S.V. nu au cunoscut falsitatea sentinţei, aceasta având aparenţa unui original, fiind dovedit faptul că toate persoanele cărora le-au fost prezentată sentinţa, efectuând verificările prevăzute de procedura în vigoare la acea dată, nu au putut observa lipsa de originalitate a înscrisului.
Inculpaţii invocă în apărarea lor eroarea comună în care s-au aflat în legătură cu sentinţa falsă, considerând că sentinţa este fundamentat pe prezumţii în cauză lipsesc probele de vinovăţie şi nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina lor.
Prin Decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008, pronunţată în dosarul nr. 2749/2/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.G. şi L.C. împotriva sentinţei penale nr. 257 din 4 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Pentru a constitui caz de casare în sensul prevăzută de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., eroarea de fapt trebuie să fie gravă respectiv să fie esenţială, în sensul de a fi influenţat asupra soluţiei cauzei şi, evident neîndoielnică.
Ar fi vorba de o eroare gravă de fapt în situaţia în care prin hotărâre s-ar fi dispus condamnarea inculpatului fără să existe probe de vinovăţie sau probele administrate ar fi fost contrare situaţiei de fapt reţinute prin hotărârea pronunţată.
Recurenţii au invocat autoritatea de lucru judecat având în vedere considerentele hotărârii instanţei superioare cu privire la un alt inculpat.
Pentru a putea fi invocată autoritatea de lucru judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei hotărâri definitive, noua acţiune penală să se îndrepte în contra aceleiaşi persoane; să privească acelaşi fapt material.
Ceea ce legea interzice este tragerea repetată la răspundere penală a aceleiaşi persoane.
Hotărârea judecătorească privind pe S.V, definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat.
Limitele autorităţii de lucru judecat ale unei hotărâri de achitare sau condamnare a inculpatului nu pot fi extinse la alte persoane împotriva cărora s-ar exercita acţiunea penală pentru aceeaşi faptă.
Instanţa a avut în vedere exclusiv situaţia inculpatului S.V., avocat de profesie, acesta fiind achitat în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., hotărâre care absolvă pe inculpat, nefiind fundamentată pe considerente care să producă consecinţe faţă de toţi inculpaţii (de exemplu nu exista sau fapta nu este prevăzută de legea penală).
Într-adevăr, în declaraţiile date pe parcursul procesului penal, în faza de urmărire penală şi în primul ciclu procesual, inculpata B.G. a susţinut, cum de altfel susţine în continuare, că nu l-a cunoscut pe numitul C.A. până în ziua prezentării sale în faţa notarului public în vederea încheierii contractului de vânzare cumpărare privind terenul în litigiu în timp, ce acesta din urmă a arătat că a fost vizitat, la domiciliul său, de către cei doi inculpaţi.
Relaţiile preexistente dintre inculpata B.G. şi C.A., au fost dovedite şi cu declaraţia martorei M.I. Martora a declarat că inculpata B.G., care locuia în imobilul situat în Bucureşti str. Av. Sănătescu, sector 1, a apelat de mai multe ori la C.A. şi rudele acestuia pentru a o ajuta la evacuarea bunurilor martorilor, în urma câştigării procesului civil cu privire la acest imobil.
Instanţa efectuând o bună interpretare a probelor administrate în cauză a concluzionat că a fost în discuţie un contract fictiv, părţile disimulând realitatea, toate activităţile întreprinse de cei doi inculpaţi atrăgând concluzia corectă reţinută de instanţa de fond că există probe suficiente care să conducă la concluzia vinovăţiei inculpaţilor şi că este exclus a se proceda în mod trunchiat la interpretarea materialului probator prin excluderea din ansamblul probelor administrate în cauză a faptelor probatorii care permit formularea unor deducţii logice privind aspecte ale rezolvării cauzei, astfel cum au fost reţinute de prima instanţă şi însuşite de instanţa de recurs, pornind de la faptele principale care reprezintă probe directe.
În această situaţie, nu poate fi vorba de o contradicţie evidentă, necontroversată şi esenţială între ceea ce spune dosarul prin probele sale şi ceea spune instanţa prin hotărârea ei, astfel cum este definitivă eroarea gravă de fapt, nesubzistând cazul de casare prevăzută de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În cuprinsul cererilor de revizuire formulate în prezenta cauză se arată, în esenţă, că Decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul penal nr. 1446/2004, nu se conciliază cu Decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 2749/2/2007.
Se arată că Decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005 stabileşte că nu există probe din care să rezulte că inculpatul decedat C.A. ar fi comunicat vreunei persoane modul fraudulos în care a ajuns în posesia sentinţei civile nr. 12914 din 4 septembrie 1998, contrafăcute şi, ca urmare, există autoritate de lucru judecat asupra acestui aspect esenţial.
Revizuienţii consideră că aspectele sus-menţionate în această decizie sunt inconciliabile cu Decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008 prin care s-au respins recursurile formulate împotriva sentinţei penale nr. 257 din 4 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a dispus condamnarea revizuienţilor.
Se arată că sentinţa de condamnare este netemeinică şi nelegală întrucât curtea de apel nu a administrat noi probe relevante cu privire la situaţia de fapt şi nu s-a conformat hotărârii instanţei de recurs, această instanţă neputând da altă apreciere materialului probator în lipsa administrării unor noi probe.
Ulterior, în cuprinsul cererilor sunt analizate probele care ar dovedi nevinovăţia revizuienţilor.
Examinând cererile de revizuire formulate de revizuienţii B.G. şi L.C. prin prisma dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile deoarece cazul de revizuire invocat de petenţi, respectiv, art. 394 lit. e) C. proc. pen., nu este incident în cauză.
Obiectul examinării în principiu a cererii de revizuire constă în verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru admiterea în principiu a acesteia.
Se verifică mai întâi dacă cererea de revizuire a fost făcută de o persoană admisă de lege, dacă a fost introdusă în termenul legal, dacă a fost efectuată cercetarea prealabilă de procurorul competent, dacă a fost investită instanţa competentă, dacă se întemeiază pe vreunul din cazurile enumerate limitativ de art. 394 C. proc. pen. şi s-au adus probe în dovedirea acestui caz.
De aceea, se impune că examinarea în principiu este o procedură premergătoare şi eliminatorie, având ca finalitate înlăturarea de la rejudecarea în fond a cauzei a acelor cereri de revizuire inadmisibile, tardive şi neîntemeiate.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea are ca obiect numai hotărârile penale definitive, trecute în puterea lucrului judecat, scopul acesteia fiind acela de reparare a erorilor judiciare, de anulare a hotărârilor care au consacrat eroarea judiciară şi pronunţarea unei noi hotărâri care să reflecte adevărul.
Aşa încât, cum prin revizuire se înlătură erorile de fapt pe care le cuprind hotărârile judecătoreşti, rezultă că nu pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin care s-a soluţionat fondul cauzei, instanţa soluţionând atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă.
per a contrario, nu conţin o rezolvare a fondului cauzei şi, deci, nu pot fi atacate, prin revizuire hotărârile judecătoreşti de dezinvestire, printre altele, în categoria acestora fiind hotărârile prin care instanţa restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale ori pentru completarea urmăririi penale.
În ceea ce priveşte revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 394 lit. e) C. proc. pen., când două sau mai multe hotărâri nu se pot concilia, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- să existe două sau mai multe hotărâri definitive;
- hotărârile definitive ale instanţelor să soluţioneze fondul cauzei adică să se pronunţe diferit asupra existenţei faptei, a săvârşirii ei de către inculpat(-i) şi a vinovăţiei acestuia(- ora).
- hotărârile definitive să nu se poată concilia, în sensul că se exclud una pe alta;
- inconciabilitatea trebuie să rezulte din ceea ce s-a dispus prin hotărâre, deci prin dispozitiv, iar când acesta nu este suficient de clar, se au în vedere şi considerentele hotărârilor.
Starea de inconciabilitate poate exista în următoarele ipoteze:
- hotărârile se referă la aceeaşi faptă şi la făptuitori diferiţi.
- hotărârile se referă la acelaşi făptuitor şi la fapte diferite.
- hotărârile se referă la fapte şi făptuitori diferiţi.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 394 lit. e) C. proc. pen.
Astfel, prin Decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005, nu a fost soluţionat fondul cauzei, în sensul că Înalta Curte nu s-a pronunţat asupra existenţei faptei şi a vinovăţiei celor doi revizuienţi, cauza fiind trimisă spre rejudecare.
Dispozitivele celor două hotărâri nu sunt inconciliabile deoarece prin Decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005 s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin Decizia nr. 653 din 28 februarie 2008 s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de cei doi revizuienţi împotriva sentinţei penale 257 din 4 decembrie 2007 prin care s-a dispus condamnarea lor.
Pe de altă parte, instanţa care a pronunţat Decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008, în examinarea recursurilor inculpaţilor B.G. şi L.C., a avut în vedere şi criticile referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat derivând din Decizia penală nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au fost înlăturate în considerarea şi a altor probe prin care a stabilit existenţa faptelor şi a vinovăţiei inculpaţilor recurenţi.
Pe cale de consecinţă, cum în speţă nu s-au pronunţat două hotărâri judecătoreşti definitive care să rezolve fondul cauzei şi care să nu se poată concilia, nefiind astfel îndeplinite cumulativ condiţiile cerute de textul de lege invocat, respectiv art. 394 lit. e) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, cererile de revizuire formulate de revizuienţii B.G. şi L.C. împotriva deciziei penale nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi deciziei penale nr. 653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligaţi revizuienţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge cererile de revizuire formulate de revizuienţii B.G. şi L.C. împotriva deciziei penale nr. 1457 din 28 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 1446/2004 şi deciziei penale nr. 653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 2749/2/2007.
Obligă revizuienta B.G. la 100 lei cheltuieli judiciare către stat, iar pe revizuientul L.C. la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1238/2008. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 298/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
