ICCJ. Decizia nr. 1151/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1151/2009
Dosar nr. 6065/114/2007
Şedinţa publică din 30 martie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 78 din 26 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 raportat la art. 76 lit. e) C. pen. a fost condamnată inculpata J.A.M.(fiica lui G. şi V., născută la data de 14 martie 1983 în Focşani, judeţul Vrancea, domiciliată în oraşul Focşani, judeţul Vrancea, cetăţean român, studii superioare, ocupaţie – designer interior la SC G.R.I. SRL Bucureşti, fără antecedente penale) la o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept.
În baza art. 87 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 74 raportat la art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la o pedeapsă de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, sub influenţa unui medicament cu efecte similare drogurilor.
Potrivit art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 4 luni închisoare.
S-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 4 luni închisoare, pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 4 luni, conform art. 82 alin. (1) C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii, pe durata termenului de încercare.
Potrivit art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
A fost obligată inculpata la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 9 iunie 2007, deplasându-se cu autoturismul firmei la care era angajată, din municipiul Bucureşti spre Focşani, inculpata a cumpărat de la o farmacie din municipiul Buzău mai multe medicamente, printre care şi medicamentul D., care are în componenţă midazolam, drog de risc prevăzut de Legea nr. 143/2000. Inculpata a consumat 6-7 pastile şi, fiind sub influenţa efectelor produse de acest medicament, la intrarea în Râmnicu Sărat, şi-a pierdut temporar cunoştinţa, precum şi controlul volanului şi a pătruns pe contrasens, avariind două autoturisme ce se aflau în parcarea unei discoteci.
La controlul efectuat în interiorul autoturismului s-a găsit un blister din cutia medicamentului D., deţinerea acestuia, fără prescripţie medicală, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi inculpata J.A.M.
Critica parchetului a vizat nelegalitatea reţinerii circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatei, faţă de pericolul social concret al faptelor comise şi de conduita acesteia, care a depus stăruinţă în procurarea medicamentului D.
La rândul său, apelanta inculpată a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii de condamnare, susţinând în esenţă că faptele comise nu prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni, întrucât s-a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege.
Prin Decizia penală nr. 144 din 20 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi de inculpata J.A.M.
A fost obligată apelanta inculpată la plata sumei de 80 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Ploieşti a constatat că, faptele inculpatei prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, faţă de împrejurările concrete în care au fost săvârşite şi faţă de urmările produse, în mod corect dispunându-se condamnarea acesteia. Având însă în vedere datele personale ale inculpatei cât şi conduita adoptată de aceasta pe parcursul cercetărilor, de recunoaştere a faptelor, instanţa de apel a apreciat că, în mod întemeiat, prima instanţă i-a recunoscut inculpatei circumstanţe atenuante personale, cu consecinţa coborârii pedepselor sub limita minimă prevăzută de textele sancţionatorii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpata J.A.M., care, prin apărătorul ales, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9 şi 10 C. proc. pen., criticând-o ca nelegală şi netemeinică, sub următoarele aspecte:
- hotărârea instanţei de prim control judiciar nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, nefiind analizate toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti;
- în mod nelegal s-a reţinut în sarcina inculpatei şi infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, întrucât probele biologice ce i-au fost recoltate acesteia nu au evidenţiat consumul medicamentului D.;
- având în vedere împrejurările concrete în care faptele au fost comise, s-ar fi impus, pentru realizarea unei corecte individualizări a sancţiunii, să se dispună achitarea inculpatei, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. combinat cu art. 181 C. pen., faptele neprezentând gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 C. proc. pen., constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatei, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de aceasta încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanţa de fond a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpatei, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acestora, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Înalta Curte constată că o hotărâre judecătorească este supusă casării, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia. Motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreţionar în realizarea justiţiei, dând părţilor din proces posibilitatea să-şi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, iar instanţelor de recurs elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.
Motivarea hotărârilor de către instanţele naţionale constituie o obligaţie impusă acestora şi prin prevederile art. 6 si art. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005; C.E.D.O., cauza Boldea contra României, hotărârea din 15 februarie 2007), deşi obligaţia instanţelor naţionale de a motiva hotărârile pronunţate nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, noţiunea de proces echitabil presupune că instanţa naţională trebuie să examineze, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse dezbaterii.
Pe de altă parte, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. priveşte omisiunea instanţei de a se pronunţa, fie asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, fie cu privire la unele probe administrate, fie asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Este cazul de casare cunoscut sub denumirea de „omisiune esenţială". Ca atare, trebuie să existe, în primul rând, o „omisiune" cu privire la examinarea de către instanţă a unor probe administrate sau asupra unor cereri formulate de părţi; în ce priveşte omisiunea asupra unor probe administrate, legea are în vedere dispoziţiile din art. 63 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd că aprecierea fiecărei probe se realizează în urma „examinării tuturor probelor administrate"; dacă în aprecierea probelor s-a omis examinarea unora dintre ele, această omisiune este esenţială.
Înalta Curte constată că, în cauză, ambele instanţe – de fond şi apel – şi-au motivat hotărârile pronunţate, reţinând o situaţie de fapt corectă, fundamentată pe toate probele administrate, care au fost evaluate corespunzător. Din materialul probator administrat în cauză a rezultat că, la data de 9 iunie 2007, inculpata J.A.M. s-a deplasat cu autoturismul T. din Bucureşti spre Focşani, la domiciliul părinţilor ei.
În urma unor discuţii purtate la telefon, inculpata a avut o stare de depresie şi, pentru a se calma, a cumpărat de la o farmacie din Buzău medicamentul D., ce are în componenţă Midazolam, drog de risc prevăzut în Anexa III la Legea nr. 143/2000.
Inculpata a consumat mai multe comprimate, după care a continuat deplasarea spre municipiul Focşani, însă la intrarea în Râmnicu Sărat, fiind sub influenţa substanţei ingerate, a pierdut controlul autoturismului, a pătruns pe contrasens şi a avariat două autoturisme care erau staţionate regulamentar în parcarea din apropierea discotecii N.P. din acest oraş.
Agenţii de poliţie sosiţi la faţa locului au constatat că inculpata era agitată, nu putea coopera şi că a încercat să ia un comprimat aflat pe suportul dintre banchetele din faţă ale autoturismului. Fiind împiedicată de lucrătorii de poliţie să ia pastila respectivă, inculpata a scăpat-o din mână în apa care curgea pe lângă trotuar (afară ploua torenţial), astfel că aceasta nu a mai putut fi recuperată.
Ulterior, s-a constatat că este vorba de medicamentul D., organele de poliţie ridicând din autoturismul inculpatei un blister gol pe care se afla scris D.
Inculpata a fost transportată la Spitalul Municipiului Râmnicu Sărat, unde, în prezenţa tatălui său, J.G., i-a fost recoltată o singură probă de sânge. Fiind testată cu alcooltesterul, s-a constatat că nu a consumat băuturi alcoolice.
Prin ordonanţa procurorului din 13 iunie 2007, s-a dispus efectuarea unei constatări medico-legale de către specialişti din cadrul I.M.L. Bucureşti, punându-se la dispoziţie proba de sânge recoltată la 9 iunie 2007. Din buletinul de analiză nr. 33/U din 25 iunie 2007 (fila 3 a dosarului de urmărire penală) a rezultat că inculpata a prezentat în sânge metadonă, drog de mare risc şi nu midazolam, substanţă din componenţa medicamentului D. pe care l-a consumat.
În cursul cercetării judecătoreşti, instanţa a procedat la audierea inculpatei, iar în apărarea sa aceasta a susţinut că nu a consumat metadonă, ci doar medicamentul D.; a solicitat ca I.N.M.L.M.M. Bucureşti să precizeze dacă în sângele său a fost semnalată prezenţa midazolamului (component al medicamentului D., compus ce este prevăzut în anexa III din Legea nr. 143/2000, ca drog de risc), iar această instituţie, cu adresa nr. X (fila 40 dosar) a arătat că, din analiza sângelui, nu rezultă prezenţa midazolamului, ci a metadonei.
Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că, dacă inculpata ar fi consumat metadonă, fapta sa nu ar fi intrat sub incidenţa legii penale, întrucât legiuitorul român sancţionează în dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 deţinerea de droguri de mare risc în vederea consumului, or în cauză nu s-a dovedit că inculpata ar fi deţinut un astfel de drog.
Având în vedere că în autoturismul inculpatei a fost găsit un blister din cutia medicamentului D., în componenţa căruia intră midazolamul, drog de risc prevăzut de Legea nr. 143/2000, că inculpata a recunoscut consumul acestui medicament (inclusiv, cu ocazia audierii în faţa instanţei de apel) şi că deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu constituie infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, prima instanţă, în mod corect, a reţinut vinovăţia inculpatei în comiterea acestei infracţiuni, dispunând schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de deţinere de droguri de mare risc pentru consum propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că este nefondată şi cea de a doua critică formulată de inculpată în sensul că, în mod nelegal, i s-ar fi reţinut în sarcină şi infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (2) din OUG nr. 195/2002.
Potrivit dispoziţiei legale mai sus citate legea sancţionează cu închisoare de la 1 la 5 ani conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora.
Or, probele administrate în cauză au demonstrat indubitabil că inculpata a condus pe drumurile publice autoturismul T. sub influenţa medicamentului D., pe care personal şi l-a procurat, medicament a cărui substanţă activă – midazolam – este înscrisă în categoria drogurilor de risc şi care nu se eliberează fără reţetă.
Critica recurentei inculpate în sensul că faptele săvârşite nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni este, de asemenea, neîntemeiată.
Potrivit art. 181 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Având în vedere că cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatei sunt infracţiuni de pericol, nu se poate pune în discuţie lipsa de pericol social a unor astfel de fapte, întrucât, indiferent de cantitatea consumată, administrarea voluntară a unui medicament care conţine în componenţa sa o substanţă ce constituie drog de risc, încetineşte reflexele şi diminuează capacitatea de concentrare şi atenţie a conducătorilor auto, aceştia reprezentând un real pericol pentru siguranţa traficului rutier şi a participanţilor la trafic.
Inculpata a făcut eforturi să-şi procure medicamentul, a depus stăruinţă în acest scop şi a consumat 6-7 comprimate, ceea ce înseamnă de peste 3 ori doza uzuală, deşi prospectul medicamentului cuprindea atenţionări clare şi menţiuni speciale privind afectarea capacităţii de a conduce autovehicule, chiar în condiţiile administrării dozei uzuale (2 comprimate).
Este irelevantă susţinerea inculpatei în sensul că urmarea produsă a constat doar în tamponarea uşoară a două autovehicule, întrucât la stabilirea gradului de pericol social se ţine seama şi de urmările, de consecinţele ce s-ar fi putut produce. Or, inculpata, conducând un autovehicul pe drumurile publice, sub influenţa drogului de risc midazolam, şi-a pierdut temporar cunoştinţa, a pătruns pe contrasens şi apoi a intrat în coliziune cu două autovehicule staţionate într-o parcare. Totodată, dacă în acel moment, din sens opus, ar fi circulat şi alte autovehicule, exista riscul producerii unui eveniment rutier, cu pierderi de vieţi omeneşti.
Înalta Curte constată însă că, în mod corect, ambele instanţe i-au recunoscut inculpatei circumstanţe atenuante personale şi au stabilit ca modalitate de executare a pedepsei suspendarea condiţionată.
Astfel, în cauză s-a realizat o justă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se seama atât de pericolul social concret al faptelor comise, de limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatorii, dar şi de persoana inculpatei, care a fost sinceră, a recunoscut consumul de medicamente şi a avut o atitudine corespunzătoare, atât înainte de săvârşirea infracţiunilor, cât şi după comiterea acestora.
Din actele aflate la dosar – filele 24-35 – rezultă că inculpata este încadrată la SC G.R.I. SRL Voluntari, în funcţia de specialist marketing, este un bun profesionist, a urmat stadii de pregătire în domeniul decoraţiunilor interioare – Facultatea de Artă şi Design C. – Londra, nu a fost niciodată sancţionată disciplinar şi nu are antecedente penale, aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar aflată la fila 20 dosar urmărire penală.
Aşadar, Înalta Curte consideră că prima instanţă a apreciat corect aceste date, ce caracterizează persoana inculpatei, ca circumstanţe atenuante şi, potrivit art. 76 C. pen., a redus pedepsele sub limita minimă prevăzută de textele incriminatorii.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata J.A.M. împotriva Deciziei penale nr. 144 din 20 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 250 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata J.A.M. împotriva Deciziei penale nr. 144 din 20 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 250 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1148/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2185/2009. Penal → |
|---|
