ICCJ. Decizia nr. 1660/2009. Penal

Decizii penale ICCJ 2009

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1660/2009

Dosar nr. 3067/105/2007

Şedinţa publică din 6 mai 2009

Asupra recursului penal de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 157 din 13 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova s-a dispus:

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b¹) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor D.C. şi N.V., pentru infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., parte vătămată G.E., apreciindu-se că faptei comise la 10 martie 2004 îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni. Totodată, s-a aplicat inculpaţilor, conform art. 91 C. pen., sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de câte 500 lei;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C., pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., parte vătămată G.N., pentru infracţiunea de ultraj contra bunurilor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen. şi pentru infracţiunea de port nelegal de arme albe, în public, prevăzută de art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că faptele din data de 10 aprilie 2004 nu au fost comise de cei trei inculpaţi;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatei N.S., pentru instigare la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi pentru infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., apreciindu-se că faptelor comise în perioada 10 aprilie – 13 aprilie 2004 şi 17 septembrie 2004 le lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, inculpaţii D.C. şi N.V. au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de daune materiale către partea civilă G.E.

S-a luat act că Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti, Serviciul de Ambulanţă Prahova şi Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca – Bucureşti nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.

Totodată, s-a dispus:

- obligarea inculpaţilor D.C. şi N.V., precum şi a părţii vătămate G.E. la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat;

- obligarea părţii vătămate G.N. la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Între familiile din care fac parte inculpaţii, pe de o parte, şi părţile vătămate, de pe altă parte, exista o stare conflictuală mai veche, determinată de existenţa unor procese penale, în care acestea au fost părţi.

Pe fondul acestei stări conflictuale, în ziua de 10 martie 2004, în centrul municipiului Ploieşti, a avut loc o altercaţie între partea vătămată G.E. şi inculpaţii D.C. şi N.V., în sensul că, în timp ce partea vătămată se afla în autoturismul său aşteptând la semafor, inculpaţii au atacat-o, N.V. spărgând cu un cuţit geamul portierei din dreapta, iar D.C., folosindu-se de o bâtă, a distrus luneta autoturismului.

Prima instanţă a reţinut ca fiind dovedită această faptă, însă a apreciat că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, având în vedere starea conflictuală existentă între partea vătămată şi cei doi inculpaţi, împrejurările în care a fost comisă fapta şi urmările acesteia, scopul urmărit, prejudiciul cauzat, a cărei valoare este redusă (1.000 lei), precum şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, în sensul că inculpatul N.V. nu este cunoscut cu antecedente penale, iar inculpatul D.C. a fost condamnat anterior pentru o infracţiune comisă din culpă.

Totodată, s-a mai reţinut că, prin acelaşi act de inculpare (rechizitoriul nr. 537/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova):

- inculpaţii D.C., N.V. şi N.C. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. şi art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reţinându-se că, la data de 10 aprilie 2004, având asupra lor diferite arme albe, au tulburat grav ordinea şi liniştea publică în municipiul Ploieşti, împrejurare în care au lovit-o pe partea vătămată G.N., cauzându-i leziuni ce i-au pus viaţa în primejdie.

Cu privire la aceste fapte, din 10 aprilie 2004, prima instanţă a reţinut că probele administrate în cauză nu au dovedit, în mod cert, că inculpaţii sunt cei care au exercitat acte de agresiune asupra părţii vătămate G.N., deoarece aceştia au făcut dovada, pe de o parte, că în aceeaşi zi nu se aflau în Ploieşti, ci în municipiul Timişoara la familia N., cu care au petrecut sărbătorile pascale, iar pe de altă parte, că se aflau sub tratament medical.

- inculpata N.S. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la fals intelectual şi uz de fals, prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen., reţinându-se că, pentru a crea un alibi inculpaţilor D.C. şi N.V., i-a cerut numitului P.P.H., medic în cadrul Spitalului Clinic Judeţean nr. 1, Clinica de Ortopedie şi Traumatologie Timişoara, să-i elibereze două adeverinţe medicale din care să rezulte că inculpaţii se aflau în tratament medical sub supraveghere, în perioada în care aceştia, împreună cu N.C., au încercat să suprime viaţa părţii vătămate G.N., iar după ce a intrat în posesia celor două adeverinţe le-a prezentat procurorului la data de 17 septembrie 2004.

Cu privire la aceste fapte, prima instanţă a apreciat că, probele administrate au dovedit că este real conţinutul adeverinţelor medicale obţinute şi folosite în faţa procurorului de inculpata N.S., pentru inculpaţii D.C. şi N.V., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, părţile civile G.E. şi G.N., precum şi inculpaţii N.V. şi D.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Sub un prim aspect, parchetul a susţinut că printr-o incompletă şi injustă apreciere a probelor, prima instanţă a stabilit greşit situaţia de fapt, privind activitatea infracţională dedusă judecăţii şi încadrată în dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i), art. 321 alin. (2) C. pen., art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (faptele din 10 aprilie 2004), precum şi cea încadrată în dispoziţiile art. 25 raportat la art. 289 şi art. 291 C. pen., astfel că achitarea inculpaţilor D.C., N.V., N.C. şi N.S., în condiţiile art. 10 lit. c) şi respectiv art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu se justifică.

În esenţă, s-a arătat că nu există niciun temei legal pentru a se realiza o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpaţilor sau martorilor, făcute în cursul procesului, impunându-se să se primească drept concludente şi pertinente pentru aflarea adevărului şi mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, din dispoziţia procurorului ori direct de procuror, fază procesuală când împrejurările de fapt au fost relatate cu lux de amânunte, imediat după perceperea acestora şi identificarea autorilor.

Ca atare, s-a apreciat că soluţia de achitare a celor patru coinculpaţi este nelegală şi netemeinică, contravenind principiilor ce reglementează evaluarea probelor administrate în ambele faze procesuale, impunându-se admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate, iar pe fond condamnarea celor patru coinculpaţi la pedepse privative de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina acestora în actul de sesizare a instanţei.

Completând motivele de apel depuse în scris, procurorul de şedinţă a solicitat în plus reţinerea dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., pentru inculpata N.S., precum şi revocarea suspendării condiţionate a executării pedepselor aplicate prin hotărâri definitive, în decembrie 2002 şi, respectiv, aprilie 2003 faţă de inculpaţii N.S. şi D.C.

Cel de al doilea motiv de apel invocat de parchet a vizat greşita achitare a inculpaţilor D.C. şi N.V., conform art. 10 lit. b¹) C. proc. pen., pentru infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., comisă la 10 martie 2004, în dauna părţii civile G.E., apreciindu-se că fapta prezintă, faţă de împrejurările concrete ale comiterii acesteia, gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Partea civilă G.N., în apelul declarat, a susţinut că, în mod nelegal şi netemeinic, prima instanţă a dispus achitarea inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, săvârşită la data de 10 aprilie 2004, hotărârea pronunţată fiind rezultatul neîndeplinirii obligaţiilor referitoare la examinarea tuturor probelor administrate în cursul procesului penal.

S-a solicitat admiterea căii de atac exercitate, reevaluarea întregului material probator al dosarului, conform art. 63 C. proc. pen. şi pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C., pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, descrisă în actul de sesizare a instanţei, precum şi obligarea acestora la plata despăgubirilor civile.

Apelantul parte civilă G.E. a criticat hotărârea sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor D.C. şi N.V., în baza art. 18¹ C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., apreciind că prima instanţă, în mod netemeinic, a considerat că fapta săvârşită de aceştia nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Totodată, hotărârea a fost criticată şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor civile acordate, apreciat ca fiind redus faţă de prejudiciul real încercat.

La rândul lor, inculpaţii apelanţi D.C. şi N.V. au criticat soluţia primei instanţe sub aspectul greşitei reţineri în sarcina lor a faptei de distrugere din data de 10 martie 2004 şi sancţionării cu amendă administrativă, conform art. 10 lit. b¹) C. proc. pen., raportat la art. 18¹ şi art. 91 C. pen., solicitând a se dispune achitarea lor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât au făcut în cauză dovada cu martori şi înscrisuri, că în ziua respectivă nu s-au aflat la locul comiterii faptei.

Prin Decizia penală nr. 156 din 19 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, de părţile civile G.E. şi G.N., precum şi de inculpaţii N.V. şi D.C.

Au fost obligate apelantele părţi civile G.E. şi G.N. şi apelanţii inculpaţi N.V. şi D.C. la plata sumei de câte 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, soluţia adoptată în primă instanţă este corectă, găsindu-şi corespondent în probele administrate, cu respectarea dispoziţiilor procedurale ce garantează aflarea adevărului, privind existenţa faptei şi vinovăţiei persoanelor inculpate prin actul de sesizare.

În ce priveşte infracţiunea de distrugere, Curtea de Apel Ploieşti a apreciat că, în mod întemeiat, prima instanţă a reţinut că fapta săvârşită la data de 10 martie 2004, de inculpaţii D.C. şi N.V. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, având în vedere că a fost adusă o minimă atingere valorii patrimoniale ocrotite de lege (distrugerea lunetei şi a geamului portierei din dreapta a unui autovehicul, cu grad de uzură avansată, ambele bunuri înlocuibile cu piese în valoare de aproximativ 10 milioane lei).

Cu privire la:

- infracţiunile de tentativă de omor calificat, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice şi port nelegal de arme albe, în public, instanţa de apel a considerat că, probele administrate nu au confirmat participarea inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. la comiterea faptelor din data de 10 aprilie 2004, apărările formulate de aceştia pe parcursul cercetărilor dovedind lipsa de temeinicie a probelor acuzării; mai exact, inculpaţii au dovedit că, la data de 10 aprilie 2004, nu s-au aflat în Municipiul Ploieşti, astfel că nu ei sunt autorii actelor de agresiune exercitate asupra părţii vătămate G.N.;

- infracţiunile de instigare la fals intelectual şi uz de fals, pentru care a fost trimisă în judecată inculpata N.S., instanţa de apel a apreciat că, în mod întemeiat, prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.

Împotriva ambelor hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi părţile civile G.E. şi G.N.

Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi a criticat ambele hotărâri ca fiind nelegale şi netemeinice sub următoarele aspecte:

- printr-o interpretare eronată a probatoriului administrat în cauză, dându-se relevanţă doar probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti, fiind înlăturate nejustificat cele administrate în faza urmăririi penale, s-a comis o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. pentru infracţiunile prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. şi art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991 şi a inculpatei N.S., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunile prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen.;

- în mod greşit s-a apreciat că fapta inculpaţilor D.C. şi N.V. de a aduce degradări autoturismului părţii vătămate G.E., faptă comisă la data de 10 martie 2004 nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Recurentele părţi civile G.E. şi G.N., prin apărătorul ales, au precizat că-şi însuşesc, în totalitate, motivele de recurs invocate de parchet, care reprezintă şi propriile lor motive de recurs.

În plus, recurentul parte civilă G.N. a susţinut că prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpaţii, în general, a fost înlăturată în cauză, prin numeroase probe concludente, administrate în cursul procesului penal, dar evaluate, în mod greşit, de prima instanţă şi de instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385⁶ alin. (1) şi art. 385⁷ C. proc. pen., constată următoarele:

La data de 5 iunie 2005, pe rolul Tribunalului Prahova s-a înregistrat cauza penală ce a făcut obiectul dosarului nr. 4288/2005, privind pe inculpaţii D.C., N.V., N.C. şi N.S., trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. 537/P/2004 întocmit de parchetul de pe lângă această instanţă.

Prin sentinţa penală nr. 46 din 02 februarie 2006, Tribunalul Prahova i-a condamnat pe inculpaţii:

- N.V., în baza art. 217 alin. (1) C. pen. (fapta din 10 martie 2004) la 6 luni închisoare;

- în baza art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 8 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.;

- în baza art. 321 alin. (2) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 2 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.

A fost achitat acelaşi inculpat, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991.

- N.C., în baza art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004, parte vătămată G.N.), la 8 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.;

- în baza art. 321 alin. (2) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 2 ani şi 6 luni închisoare.

Conform art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.

A fost achitat acelaşi inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991.

- D.C., în baza art. 217 alin. (1) C. pen. (fapta din 10 martie 2004), la 6 luni închisoare;

- în baza art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004, parte vătămată G.N.), la 8 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.;

- în baza art. 321 alin. (2) C. pen. (fapta din 10 aprilie 2004), la 2 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 455 din 16 aprilie 2003 a Judecătoriei Târgovişte, definitivă prin Decizia penală nr. 568 din 16 septembrie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, dispunându-se ca inculpatul D.C. să execute această pedeapsă separat de pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare, în final acesta având de executat o pedeapsă de 10 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.

A fost achitat acelaşi inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991.

- N.S., pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. (fapta din 17 septembrie 2004), la un an şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 3296 din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1716 din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, pedeapsă ce s-a dispus a fi executată separat de pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, în final inculpata având de executat o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare.

A fost achitată inculpata, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Hotărârea mai sus menţionată a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, de părţile civile G.E. şi G.N. şi de toţi cei patru inculpaţi.

Admiţând toate apelurile declarate, Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 207 din 29 iunie 2006, a desfiinţat sentinţa penală nr. 46 din 2 februarie 2006 a Tribunalului Prahova şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de control judiciar a reţinut că s-au încălcat dispoziţiile procedurale privind stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei, în raport de faptele deduse judecăţii, că nu au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, în cursul cercetării judecătoreşti instanţa neîndeplinindu-şi obligaţia de audiere a părţilor vătămate, a inculpaţilor, a martorilor propuşi în apărare de inculpaţi.

S-a recomandat, totodată şi efectuarea unei expertize medico-legale la I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti, cu precizarea unor obiective concludente, pentru stabilirea încadrării juridice corecte a faptei din 10 aprilie 2004, săvârşită în dauna părţii vătămate G.N.

Prin Decizia penală nr. 689 din 6 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca tardiv, recursul declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi, ca inadmisibil, recursul părţii civile G.N.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, în al doilea ciclu procesual, sub nr. 3067/105/10 iunie 2007.

Reluându-se cercetarea judecătorească, tribunalul a procedat la ascultarea celor patru inculpaţi, în raport de faptele pentru care au fost trimişi în judecată, precum şi a martorilor D.R., D.G., S.F.I., N.A., N.P. şi P.P.H.

Cât priveşte noua expertiză medico-legală, I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti a apreciat, în lipsa intervenţiei unor noi elemente medicale, că instituţia a răspuns obiectivelor fixate, cu ocazia întocmirii expertizei în primul ciclu procesual, lucrare analizată, atât de Comisia de control şi avizare, cât şi de Comisia Superioară medico-legală, menţinându-se concluziile formulate anterior cu privire la victima G.N.

Înalta Curte, examinând mijloacele de probă administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în ambele cicluri procesuale, constată următoarele:

De mai mulţi ani între familiile părţilor vătămate G.E. şi G.N. (fraţi) şi ale inculpaţilor D.C. zis „U.", N.V. zis „D.", N.C. zis „S." (fraţi), N.S. (mama acestora), ambele de etnie rromă, există o stare conflictuală de excepţie, concretizată succesiv, fie în confruntări fizice, pe raza municipiului Ploieşti, fie în denunţuri, finalizate cu procese penale şi condamnarea definitivă a acestora ori rudelor şi afinilor apropiaţi.

Astfel, anterior anului 2004, N.M., tatăl inculpaţilor şi soţul inculpatei N.S. a fost condamnat pentru infracţiunea de denunţare calomnioasă privind pe partea vătămată G.E. şi tatăl acesteia G.I.

Pe de altă parte, prin rechizitoriul nr. 1104/P/2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor N.V., N.C. şi N.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, pretins a fi comise la data de 8 august 2003, în loc public, asupra numitului G.I., tatăl aceleiaşi părţi vătămate G.E.

În acest context, la data de 10 martie 2004, în jurul orelor 18,00, întâlnindu-se în centrul municipiului Ploieşti, profitând de staţionarea impusă de semafor, inculpaţii D.C. şi N.V., folosindu-se de un cuţit şi, respectiv, o bâtă, au lovit autoturismul marca V., proprietatea părţii vătămate G.E., condus de aceasta şi în care se aflau martorii B.I. şi T.C.N.

Urmare loviturilor aplicate autoturismului, acesta a prezentat o serie de avarii, constând în spargerea lunetei şi a geamului lateral dreapta, evaluate la suma de 10 milioane lei.

Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţele de fond şi apel au apreciat că fapta inculpaţilor D.C. şi N.V. de a aduce degradări autoturismului părţii vătămate G.E. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Potrivit art. 18¹ alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În alin. (2) al aceluiaşi articol, se prevede că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Înalta Curte apreciază că, dispoziţiile art. 18¹ C. pen., nu erau incidente în cauză, deoarece lovirea autoturismului, în care se afla partea vătămată G.E., ce era la volan şi se oprise la semafor, cu ajutorul unor obiecte contondente, în încercarea de a o determina pe aceasta să iasă din interior, pentru a fi agresată, nu poate fi socotită ca reprezentând o faptă prin care s-a adus o atingere minimă valorilor sociale apărate de lege.

Fapta din 10 martie 2004 a avut ca scop principal agresiunea părţii vătămate, aflată în autoturism, iar distrugerile aduse acestuia au fost doar adiacente. Numai împrejurarea că partea vătămată a accelerat, reuşind astfel să plece, a determinat ca actele de violenţă exercitate de inculpaţi să se limiteze doar la distrugerea autoturismului.

Martorii oculari B.I. şi T.C. (persoane care se aflau împreună cu partea vătămată în autoturism) au relatat că spargerea lunetei şi a geamului portierei din dreapta a fost realizată de inculpaţi, doar pentru a-i agresa.

Nici valoarea pagubei nu poate fi apreciată ca fiind redusă, suma de 1.000 lei (10.000.000 ROL), calculată la nivelul anului 2004, nu era modică şi nu a fost acoperită nici până în prezent.

Pe de altă parte, poziţia inculpaţilor, de nerecunoaştere a faptei, şi de prezentare a unei alte realităţi, nu justifica aplicarea în cauză a prevederilor art. 18¹ C. pen.

Astfel, în declaraţiile date în şedinţa publică din 8 noiembrie 2007, menţinute la judecata în apel, inculpaţii nu au recunoscut comiterea faptelor, susţinând că, din luna februarie 2004 s-ar fi aflat în municipiul Timişoara, sub tratament medical, unul internat în Spitalul Victor Babeş, iar celălalt imobilizat la pat, suferind de o boală cronică lombară.

Adeverinţa medicală eliberată în aceeaşi zi pentru o boală enterocologică a fost înlăturată justificat ca neconcludentă, pentru aflarea adevărului, cât timp martorii B.I. şi T.C.N., aflaţi în autoturismul marca W.P., condus de partea vătămată G.E., au perceput direct actele materiale comise de inculpaţi la data de 10 martie 2004, în jurul orelor 18,00, în centrul municipiului Ploieşti, zona intersecţiei străzilor Tache Ionescu şi Bulevardul Independenţei.

Confirmând susţinerile părţii vătămate, în prezenţa martorilor asistenţi I.F.M. şi D.D., martorii B.I. şi T.C. au recunoscut, în fotografiile din baza de date a Poliţiei Municipiului Ploieşti, că inculpaţii sunt bărbaţii care, profitând de oprirea autoturismului la semafor, s-au detaşat dintr-un grup de 5-6 persoane şi apropiindu-se, succesiv, prin lovirea cu un cuţit şi respectiv o bâtă, au spart geamul portierei spate dreapta şi luneta.

Urmările materiale rezultate au fost constatate prin procesul verbal de cercetare la faţa locului şi fotografiile judiciare efectuate de Poliţia Municipiului Ploieşti, la 30 minute, după încetarea conflictului.

Cu privire la fapta din 10 aprilie 2004, Înalta Curte, examinând materialul probator administrat în cauză, constată următoarele:

Fiind sesizată de două persoane că, în spatele magazinului „M." din Ploieşti a avut loc o încăierare, o echipă operativă a organelor de poliţie s-a deplasat la faţa locului, situaţie în care în prezenţa martorei asistente N.A., în zona Farmaciei „E." Ploieşti, s-au găsit o serie de arme albe (mai multe suliţe şi două cuţite), unele purtând pete de sânge, iar pe trotuarul Cinematografului „M.", atât urme biologice, cât şi urme dinamice ale unor pneuri.

S-au identificat totodată şi persoanele care au perceput direct încăierarea, respectiv martorii N.A. şi B.C., stabilindu-se că în cadrul acesteia a fost agresată partea vătămată G.N. din Ploieşti, ce se afla în relaţii conflictuale cu familia N.M. şi N.S., domiciliată în aceeaşi localitate.

La faţa locului, în lipsa fratelui său, G.N., internat în Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, martorul G.E. a indicat ca autori ai agresiunii pe inculpaţii D.C., N.V. şi N.C., apelaţi „U.", „D." şi „S.".

Ulterior, în declaraţiile date în faţa organelor de poliţie la 15 aprilie 2004, 19 aprilie 2004 şi 6 august 2004, partea vătămată G.N. a susţinut faptul că, în ziua de 10 aprilie 2004, în jurul orelor 17,00, aflându-se împreună cu martorul S.F.I. zis „G.", pe terasa F.F.D. din centrul municipiului Ploieşti, a fost atacat cu săbii şi suliţe de inculpaţii D.C., N.V. şi N.C., care l-au urmărit pe străzile din apropierea magazinului M., fiind salvat de martorul D.R., care l-a transportat cu autoturismul la spital. Partea vătămată a mai arătat că, în aceste condiţii, parând o lovitură de sabie ce a vizat zona capului, a fost tăiată la nivelul braţului stâng şi a sprâncenei, după care a fost lovită cu o suliţă în piept şi în piciorul stâng, iar în final agresată cu o sabie în fesa stângă.

Prin modalitatea de agresare a părţii vătămate G.N., la data de 10 aprilie 2004, inculpaţii D.C., N.V. şi N.C. au tulburat grav liniştea şi ordinea publică în centrul municipiului Ploieşti, folosind în acelaşi timp, fără drept, arme albe, în loc public, respectiv cuţite, săbii, suliţe.

Expertiza medico-legală dispusă prin ordonanţa procurorului din 26 mai 2004, avizată atât de Comisia de avizare şi control, cât şi de Comisia superioară din cadrul I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti, a concluzionat că partea vătămată G.N. a suferit leziuni traumatice la nivelul zonei sprâncenoase stânga, a cotului şi coapsei stânga, leziuni ce s-a stabilit că pot data din 10 aprilie 2004 şi care s-au putut produce prin lovire cu corp dur şi corp tăietor-înţepător, necesitând pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale.

Pe de altă parte, s-a opinat că natura leziunilor suferite a determinat sângerări accentuate, caz în care se poate lua în considerare prezenţa şocului hemoragic şi punerea în primejdie a vieţii victimei.

Pentru a crea un alibi fiilor săi, la data de 13 aprilie 2004, inculpata N.S. a cerut medicului P.P.H. de la Spitalul Clinic Judeţean nr. 1 – Clinica de Ortopedie şi Traumatologie Timişoara, să-i elibereze două adeverinţe, din care să rezulte că fiii săi D.C. şi N.V. s-ar fi aflat în tratament medical sub supravegherea sa, în perioada 9 - 13 aprilie 2004, primul şi 9 - 30 aprilie 2004, secundul, şi deci că nu s-au aflat în municipiul Ploieşti în ziua de 10 aprilie 2004, înscrisuri pe care le-a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în prezenţa avocaţilor săi, la data de 17 septembrie 2004.

În ceea ce-l priveşte pe medicul P.P.H., acesta a eliberat adeverinţele medicale inculpatei N.S., din care pe una a semnat-o şi a aplicat în fals parafa medicului T.V.P., colegul său, atestând nereal că la 9 aprilie 2004 l-ar fi examinat pe D.C. şi că acesta prezenta o entorsă la genunchiul drept.

În cazul inculpatului N.V. zis „D.", pe a doua adeverinţă, purtând semnătura şi parafa sa, medicul a făcut menţiunea că acesta s-a aflat sub tratament la clinica respectivă, în perioada 9-30 aprilie 2004, având spatele blocat şi prezentând discopatie lombară.

În cauză, faţă de medicul P.P.H. (care a avut calitatea de învinuit), parchetul a dispus scoaterea acestuia de sub urmărire penală, conform art. 11 pct. 1 lit. a) raportat la art. 10 lit. b¹) C. proc. pen., aplicându-i sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în sumă de 10 milioane lei, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi favorizarea infractorului prevăzutăde art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 264 C. pen.

Înalta Curte constată că, în mod greşit, ambele instanţe, de fond şi apel, au dispus achitarea inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. pentru infracţiunile prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., art. 321 alin. (2) C. pen. şi art. 1¹ pct. 1 din Legea nr. 61/1991, respectiv achitarea inculpatei N.S. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 25 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi de art. 291 C. pen., comiţând o gravă eroare de fapt.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influenţat asupra soluţiei cauzei, iar, pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică.

Eroarea gravă de fapt nu priveşte dreptul de apreciere a probelor, ci discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.

În cauză, prima instanţă şi instanţa de apel au considerat, în mod nejustificat, că probele administrate nu confirmă participarea inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. la săvârşirea infracţiunilor comise la data de 10 aprilie 2004, deşi în faza de urmărire penală, atât partea vătămată G.N., cât şi martorii D.R. şi S.F.I. au recunoscut, din planşele fotografice prezentate, pe agresori, în persoana celor trei inculpaţi.

S-a avut în vedere de către instanţe că inculpaţii au negat participarea lor la comiterea faptei, că aceştia au susţinut că nu s-au aflat în Ploieşti la data săvârşirii faptei, ci în Timişoara, precum şi că o serie de împrejurări, rezultate din declaraţiile martorilor audiaţi la prima instanţă au fost de natură a confirma susţinerile celor trei inculpaţi.

În realitate, soluţia de achitare a inculpaţilor se întemeiază doar pe probele administrate în faza cercetării judecătoreşti, fiind înlăturate, fără nicio justificare credibilă cele din faza urmăririi penale.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Analiza dispoziţiei legale mai sus menţionate evidenţiază următoarele aspecte deosebit de importante în cauză, şi anume:

- faptul că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti;

- faptul că probele din faza de urmărire penală urmează a fi analizate coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătoreşti;

- faptul că scopul probelor, astfel cum este evidenţiat de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen., este identic pentru ambele faze ale procesului penal – respectiv aflarea adevărului.

În concluzie, reţinerea ambelor instanţe, de fond şi apel, în sensul că probele administrate în faza de urmărire penală servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a unor persoane, este cu totul greşită, analiza niciunei dispoziţii legale neputând duce la o atare concluzie.

Faptul că instanţa este obligată să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi concludenţa acestora, pentru reţinerea vinovăţiei inculpatului, numai în cadrul cercetării judecătoreşti, nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.

Înlăturarea ca valoare probatori a probelor administrate în faza de urmărire penală, în speţă a declaraţiilor unor martori, pe considerentul că în faza de cercetare judecătorească, aceştia nu şi le-au mai menţinut, invocând anumite abuzuri ale organelor de cercetare penală sau pentru că ele sunt contradictorii, diferind de cele relatate în faza cercetării judecătoreşti, este cu totul neîntemeiată.

În realizarea dezideratului prevăzut de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen., aflarea adevărului, prin lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanţa este obligată să analizeze şi raţiunile pentru care unii martori, la peste 4 ani de la incidentul ce a format obiectul dosarului, nu îşi mai menţin declaraţiile date la puţin timp de la comiterea agresiunii şi să verifice, în ce măsură argumentele oferite de aceştia sunt sau nu credibile.

Înalta Curte constată că, în cauză ambele instanţe, de fond şi apel, au încălcat această obligaţie, fără a motiva de ce au considerat că probele administrate în faza de cercetare judecătorească trebuie să primească o valoare probatorie superioară celor de la urmărire, deşi o dispoziţie legală imperativă evidenţiază că probele nu au valoare prestabilită.

Având în vedere că legea nu face nicio distincţie, în ceea ce priveşte valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele de probă au fost administrate, se impunea ca din coroborarea întregului ansamblu probator, relevante fiind depoziţiile părţii vătămate G.N. şi ale martorilor oculari D.R. şi S.F.I., precum şi procedura identificării inculpaţilor de pe planşele foto, să se ajungă la concluzia că inculpaţii D.C., N.V. şi N.C. au săvârşit infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.

Este adevărat faptul că, audiaţi fiind de către instanţa de judecată, martorii D.R. şi S.F.I. nu şi-au mai menţinut declaraţiile făcute în faza de urmărire penală, cel dintâi susţinând că declaraţia dată, scrisă şi semnată de acesta, nu ar corespunde realităţii, fiind impusă de lucrătorul de poliţie, iar cel din urmă susţinând că, a făcut afirmaţii în declaraţia iniţială în sensul că inculpaţii sunt autorii faptei, la solicitarea părţii vătămate şi a familiei acesteia, precum şi a organelor de poliţie.

De precizat este însă că, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, la 25 februarie 2005, martorul S.F.I. a relatat că, persoane de etnie rromă i-au cerut să-şi schimbe depoziţia iniţială făcută în faţa organelor de poliţie, precum şi pe cea dată în faţa procurorului (deci, să-şi schimbe tocmai acele declaraţii în care a relatat cu amănunte din cine era compus grupul agresorilor şi care au fost acţiunile desfăşurate de aceştia).

În aceste condiţii, rezultă că, în mod cert, asupra martorului s-au exercitat presiuni în vederea schimbării depoziţiilor ce îi incriminau pe cei trei inculpaţi.

În ceea ce priveşte procedura recunoaşterii inculpaţilor din planşele fotografice prezentate de organele de poliţie, cei doi martori, respectiv D.R. şi S.F.I. au avut o poziţie comună, susţinând în faţa instanţei de judecată că nu au fost întrebaţi dacă persoanele indicate sunt autorii faptei, martorul D.R. declarând că i-a indicat pe inculpaţi, deoarece a fost întrebat dacă îi cunoaşte, iar S.F.I. a susţinut că i-a indicat pe aceştia, ca fiind autorii faptelor, pentru că aşa i-a spus mama părţii vătămate, ce a asistat la procedura recunoaşterii.

Înalta Curte constată însă că, în cuprinsul proceselor-verbale de prezentare pentru recunoaştere este inserată menţiunea că sunt recunoscute persoanele ce au participat la agresiunea comisă la 10 aprilie 2004 asupra părţii vătămate G.N., şi nu orice persoană cunoscută, aşa cum a susţinut martorul D.R., lipsind orice menţiune că la această procedură ar fi participat şi rude ale părţii vătămate, astfel cum a susţinut martorul S.F.I.

De altfel, din cuprinsul acestor procese-verbale rezultă că procedura recunoaşterii s-a efectuat în prezenţa unor martori asistenţi, persoane ce puteau fi audiate de către instanţa de judecată, în ipoteza în care era pusă la îndoială corectitudinea procedeului folosit.

Mai mult decât atât, martorul S.F.I. a fost audiat şi de către procuror, prilej cu care a susţinut că-şi menţine cele relatate în faţa organelor de poliţie, indicându-i pe agresori. Martorul D.R. nu a putut fi reaudiat de procuror, deoarece acesta a părăsit ţara în luna mai 2004.

În ce priveşte susţinerea martorului S.F.I. vizând modul neprocedural în care a fost audiat de lucrătorii de poliţie şi cel în care s-a realizat procedura recunoaşterii, s-au efectuat separat cercetări în dosarul nr. 461/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, iar prin rezoluţia cu acelaşi număr din 16 iunie 2005, în temeiul art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de agenţii de poliţie, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 261 C. pen. şi art. 266 alin. (2) C. pen., constatându-se că faptele nu există.

Instanţele au mai reţinut drept temei al faptului că nu se poate da valoare probatorie declaraţiilor făcute de martori la urmărirea penală şi împrejurarea că, după începerea urmăririi penale, martorul D.R. nu a fost audiat cu respectarea obligaţiei de a depune jurământ, iar cu privire la procedeul probatoriu al recunoaşterii inculpaţilor după fotografii au considerat că, fiind efectuat de organele de poliţie, deşi în cauză urmărirea penală se efectua în mod obligatoriu de către procuror, în absenţa unei delegări a acestei activităţi de către procuror, apare ca un mijloc de probă administrat de un organ necompetent.

De altfel, în faţa instanţei de recurs, inculpatul-intimat N.V., prin apărătorul ales, a invocat faptul că, ambele instanţe, de fond şi apel, ar fi constatat neregularităţi în administrarea probatoriului în faza de urmărire penală, întrucât primele acte de cercetare au fost efectuate de un organ necompetent, respectiv de organele de poliţie şi nu de către procuror, aşa cum prevăd dispoziţiile legale în vigoare.

Înalta Curte constată că susţinerile inculpatului, în sensul că, parte din dosarul de urmărire penală ar fi fost instrumentat de un organ necompetent, respectiv că cercetările s-au efectuat de organele de poliţie şi nu de către procuror, sunt nefondate.

Conform art. 213 C. proc. pen., organul de cercetare penală (organul de poliţie) este obligat să efectueze acte de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent, care potrivit art. 268 alin. (2) C. proc. pen., le poate confirma.

Ca atare, din dispoziţiile legale mai sus-citate rezultă că, dacă activitatea de urmărire penală a fost efectuată, în parte, de organul de cercetare penală (organul de poliţie), însă, potrivit art. 213 şi 268 alin. (2) C. proc. pen., procurorul competent a confirmat toate aceste acte efectuate de organele de cercetare penală, în aceste condiţii nu se poate vorbi de nulitatea urmăririi penale.

În cauză, se constată că, în momentul constatării infracţiunii, organele de poliţie au efectuat acte de cercetare ce nu sufereau amânare, după care dosarul a fost preluat de procurorul de caz, care a confirmat aceste acte, astfel că nu poate fi admisă cererea inculpatului N.V. de a se constata nulitatea urmăririi penale, dosarul fiind instrumentat de organul de urmărire penală competent.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că lipsa delegării procedeului recunoaşterii după fotografii a persoanelor participante la agresiunea părţii vătămate G.N. conduce la concluzia efectuării urmăririi penale de către un organ necompetent, câtă vreme organele de poliţie au acţionat din dispoziţia procurorului ce a instrumentat cauza.

Mai mult, toate actele de cercetare penală au fost efectuate de procuror, cu excepţia celor urgente, cum este şi această procedură de recunoaştere efectuată în cauză la câteva zile după comiterea faptei, tocmai în vederea identificării autorilor, iniţial cauza fiind înregistrată în rândul celor cu autori rămaşi neidentificaţi.

În legătură cu acest aspect este de precizat că, începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a fost dispusă de procuror la data de 6 august 2004, după ce a fost obţinut avizul C.S.M.L. din cadrul I.M.L. Mina Minovici, care a confirmat că leziunile traumatice suferite de partea vătămată, în urma agresiunii din 10 aprilie 2004, au pus viaţa victimei în primejdie.

În condiţiile în care recunoaşterile după planşele foto au fost făcute de partea vătămată şi de martori, în perioada aprilie – mai 2004, nu se poate susţine că acest mijloc de probă este un mijloc de probă administrat de un organ necompetent.

Este adevărat că, principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei de judecată posibilitatea să aprecieze concludenţa tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanţei de judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.

Tot atât de adevărat este însă că, în cauză, în cadrul operaţiunii de sinteză a probelor, instanţele de fond şi apel trebuiau să aprecieze, care dintre declaraţiile date de martori reflectă adevărul, şi anume cele făcute în cursul anului 2004, într-un moment foarte apropiat de producerea faptelor şi în care s-a relatat de către aceştia, cu lux de amănunte, evenimentul la care au asistat, ori cele date după scurgerea unui interval de timp de 3-4 ani şi în care aceştia şi-au exprimat îndoiala cu privire la aceleaşi aspecte, redate fidel în primele declaraţii, ce vizau recunoaşterea inculpaţilor ca fiind autorii faptelor. În timp ce credibilitatea depoziţiilor iniţiale nu poate fi contestată, declaraţiile date ulterior apar ca fiind făcute în vederea disculpării inculpaţilor.

În ce priveşte declaraţiile date în cauză de martorele N.P. şi N.A.T., ce au susţinut în faţa instanţei că, în cursul lunilor martie şi aprilie 2004, deci la data de 10 martie 2004, precum şi la data de 10 aprilie 2004, inculpaţii s-ar fi aflat în municipiul Timişoara, în apartamentul închiriat de cea din urmă, instanţele trebuiau să constate că aceste depoziţii sunt nesincere şi nu corespund realităţii, câtă vreme aceleaşi instanţe au stabilit, cu certitudine, că la data de 10 martie 2004, când au fost aduse degradări autoturismului părţii vătămate G.E., autori fiind inculpaţii D.C. şi N.V., aceştia se aflau în municipiul Ploieşti, locul săvârşirii faptei, şi nu în municipiul Timişoara.

Un alt aspect care rezultă din declaraţia martorei N.A.T. şi probează lipsa de sinceritate a acesteia este şi afirmaţia pe care a făcut-o în sensul că, suferinzi fiind, în aceeaşi perioadă, inculpaţii D.C. şi N.V. ar fi fost internaţi în spital, fireşte, tot pe raza municipiului Timişoara, or, însăşi medicul care susţine că i-a tratat în aceeaşi perioadă, luna aprilie 2004, mai precis în primele două zile din săptămâna dinaintea sărbătoririi Paştelui, când cei doi s-ar fi prezentat pentru consult, a declarat că inculpaţii nu au fost internaţi în spital, neavând asigurări sociale de sănătate, prescriindu-le doar un tratament ambulatoriu.

Din toate aspectele evidenţiate mai sus rezultă că, împrejurarea că, în cursul cercetării judecătoreşti, cu motivarea generică că ar fi fost supuşi unor violenţe psihice ori unor intimidări din partea organelor de poliţie, nedovedite de altfel, parte din martorii audiaţi au revenit asupra depoziţiilor iniţiale, nu poate conduce la constatarea nevinovăţiei inculpaţilor.

Prin asemenea retractări, fără o justificare credibilă, plauzibilă, se divizează artificial procesul penal şi se încearcă minimalizarea necesităţii şi importanţei urmăririi penale, practica dovedind de cele mai multe ori că declaraţiile care sunt cele mai apropiate de adevăr sunt cele date în momentele iniţiale ale urmăririi penale.

Totodată, probele administrate în cauză au demonstrat indubitabil că, în încercarea de a crea un alibi inculpaţilor D.C. şi N.V., inculpata N.S. a cerut medicului P.P.H. să îi elibereze două adeverinţe medicale. A fost astfel eliberată adeverinţa nr. 125 din 13 aprilie 2004, în care s-a menţionat că inculpatul D.C. avea entorsă la genunchiul drept, prezentându-se la tratament la Spitalul Judeţean Clinic nr. 1 Timişoara, la data de 9 aprilie 2004, fiindu-i recomandat repaus fizic şi atelă gipsată pentru 5 zile. Adeverinţa a purtat ca dată a eliberării, 13 aprilie 2004, şi a fost semnată de medicul P.P.H., în numele altui medic, T.V.P., fiind aplicată de către cel dintâi medic şi parafa colegului său. În registrul de consultaţii însă, apare menţionat că inculpatul ar fi fost consultat la 13 aprilie 2004 şi nu la data de 9 aprilie 2004, astfel cum s-a înscris în adeverinţă.

Acelaşi medic a eliberat o altă adeverinţă pe numele inculpatului N.V., de această dată la 30 aprilie 2004, fără număr, în care a menţionat că sus-numitul, în perioada 9 aprilie 2004 – 30 aprilie 2004, s-ar fi aflat în tratament la aceeaşi clinică, recomandându-i-se, printre altele, repaus la pat. În registrul de consultaţii însă, cu privire la acest inculpat nu există decât o singură menţiune, la poziţia nr. 127 din data de 14 aprilie 2004, dată la care s-ar fi efectuat consultaţia medicală.

De menţionat este şi faptul că inculpata N.S., iniţial cercetată şi ea pentru implicarea în evenimentele din data de 10 aprilie 2004, a obţinut şi pe numele ei o astfel de adeverinţă, din care rezulta că ar fi consultată în data de 13 aprilie 2004 şi că s-ar fi prezentat iniţial pentru tratament şi consult în data de 10 aprilie 2004. În registrul de consultaţii apare însă înscrisă doar consultaţia din data de 13 aprilie 2004.

Dincolo de orice greşeli ce ar putea fi invocate în legătură cu aplicarea, din eroare, a parafei unui alt medic, coleg de birou, cert este că adeverinţele nu sunt corespunzătoare realităţii, fiind solicitate şi obţinute de inculpata N.S. după data de 10 aprilie 2004, deci pro causa, când fapta a fost săvârşită, în încercarea de a se disculpa, atât pe ea, cât şi pe fiii ei, inculpaţii D.C. şi N.V.

Pe de altă parte, acest fapt rezultă şi din împrejurarea că inculpaţii apar ca fiind consultaţi de către medic, conform menţiunilor din registrul de consultaţii, la datele de 13, respectiv 14 aprilie 2004 şi nu la data de 10 aprilie 2004 ori anterior acestei date. De altfel, numerele cronologice primite în registru şi anume 124, 125, respectiv 127 indică faptul că adeverinţele au fost solicitate la aceeaşi dată şi în aceleaşi împrejurări, fiind folosite în acelaşi scop şi anume cel de a denatura adevărul.

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara cu adresa nr. 10431 din 20 septembrie 2004 a făcut cunoscut că N.S. nu a fost niciodată internată în unitatea respectivă şi nici nu figurează cu fişă de prezentare în serviciul de urgenţă la data de 10 aprilie 2004.

Pe de altă parte, achitarea inculpatei N.S. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), nu are suport în probele administrate în cauză, întrucât aceasta, în cursul anchetei penale, prin cererile şi memoriile depuse, iniţial, a căutat să acrediteze ideea că faptele pentru care fiii săi D.C., N.V. şi N.C. au fost trimişi în judecată, ar fi fost comise de către o altă persoană, fiind nominalizat N.S., persoană care nu are discernământul faptelor sale, pentru ca, ulterior, dându-şi seama că această versiune este puerilă, în sensul că martorii audiaţi în cauză au declarat că partea vătămată G.N. a fost alergată de un grup de 4-5 persoane (rromi), iar la locul comiterii faptei au fost găsite mai multe arme albe, respectiv cuţite, lănci, suliţe, care nu puteau, teoretic, să fie ţinute în mână de o singură persoană, a prezentat anchetatorilor o altă versiune.

Inculpata N.S., prin alte memorii şi sesizări adresate Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii, a susţinut o altă versiune, respectiv că părţile vătămate G.N. şi G.E. ar fi fost implicate într-un conflict cu un alt clan de ţigani, respectiv F.S. şi fraţii acestuia.

În final, constatând că şi această apărare nu are suport, inculpata N.S. s-a hotărât să prezinte Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova adeverinţele medicale eliberate de către medicul P.P.H. de la Spitalul Judeţean nr. 1 Timişoara – Clinica de Ortopedie.

În cazul în care medicul P.P.H. nu ar fi fost instigat la comiterea infracţiunii de fals de către inculpata N.S., nu ar mai fi fost necesar ca acesta, în cuprinsul adeverinţelor eliberate în fals, să menţioneze că i-a consultat pe inculpaţi, anterior datei de 10 aprilie 2004 şi că până la data eliberării adeverinţelor s-au aflat în tratament sub supravegherea sa.

La data când inculpata N.S. a făcut prima dată vorbire, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, că ea împreună cu fiii săi D.C. şi N.V. s-au aflat internaţi în Spitalul Judeţean Timişoara, fuseseră finalizate demersurile pentru darea în urmărire generală a inculpaţilor D.C., N.C. şi N.V., astfel că, aceştia nu puteau să se interneze într-o unitate medicală, pentru un eventual tratament, în condiţiile în care erau căutaţi de către organele de poliţie. În aceste condiţii, doar inculpata N.S. putea să se deplaseze în municipiul Timişoara, pentru a obţine actele medicale întocmite în fals de către medicul P.P.H.

Faţă de toate aspectele evidenţiate mai sus, întrucât în cauză nu exista niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpaţilor sau ale martorilor, instanţele de fond şi apel aveau temeiuri suficiente să considere, constatând că declaraţiile martorilor sunt contradictorii, că numai cele făcute în cursul urmăririi penale sunt expresia adevărului, coroborându-se cu alte fapte şi împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în cauză şi să le înlăture motivat pe celelalte.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că inculpaţii D.C., N.V., N.C. şi N.S. se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost deduşi judecăţii, impunându-se condamnarea acestora.

Deşi, cu prilejul judecăţilor anterioare, s-a dispus achitarea inculpaţilor D.C., N.V. şi N.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 1¹ alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că această infracţiune de pericol şi-ar pierde individualitatea, în momentul în care pericolul este transformat în rezultat, absorbindu-se deci în infracţiunea de tentativă de omor, Înalta Curte constată că o astfel de interpretare a legii este greşită.

Conform art. 1¹ alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă: „portul, fără drept, în locurile şi împrejurările în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică, a cuţitului, pumnalului, şişului, boxului, castelului, ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere sau lovire ..".

Sintagma folosită de legiuitor, respectiv „dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă" trebuie interpretată în sensul că portul fără drept a cuţitului, pumnalului etc. este absorbit ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă în conţinutul infracţiunii complexe.

Or, prin dispoziţiile art. 175 C. pen. (omorul calificat), nu este incriminată ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă fapta de a purta, fără drept, un instrument apt să provoace moartea.

De altfel, deosebiri între cele două infracţiuni se regăsesc şi în ceea ce priveşte obiectul ocrotirii juridice.

Astfel, în cazul infracţiunii de omor, obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei.

În cazul infracţiunilor prevăzute în legea specială, obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare impun o atitudine civilizată şi respect faţă de normele de morală şi conduită socială.

Interpretarea pe care instanţele anterioare au făcut-o, în sensul că, în speţa de faţă, se poate face o paralelă cu infracţiunile de ameninţare şi lovire, în sensul că persoana care mai întâi ameninţă şi în continuare îşi duce la îndeplinire ameninţarea, nu este condamnată pentru ambele infracţiuni, ci numai pentru aceea de rezultat, este eronată.

Infracţiunea de ameninţare este absorbită de infracţiunea complexă numai în situaţia în care ameninţarea reprezintă elementul constitutiv al altei infracţiuni (de pildă, în cazul infracţiunii de tâlhărie, şantaj, ultraj etc.) ori o circumstanţă agravantă a altei infracţiuni [(de exemplu, în cazul infracţiunii prevăzută de art. 271 alin. (3) C. pen.)].

În situaţia în care, ameninţarea nu reprezintă un element constitutiv sau o circumstanţă agravantă a altei infracţiuni, iar făptuitorul a săvârşit ulterior infracţiunea cu care a ameninţat victima, va răspunde deosebit pentru această infracţiune.

Potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ce priveşte comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor săvârşirea de fapte penale.

La individualizarea pedepselor ce vor fi stabilite inculpaţilor, Înalta Curte va reţine şi va da eficienţă, atât împrejurărilor concrete ale comiterii faptelor, cât şi aspectelor de circumstanţiere personală invocate de inculpaţi.

Astfel, se va avea în vedere gravitatea faptelor săvârşite de inculpaţi, care au adus atingere valorii sociale supreme, viaţa omului, împrejurările concrete ale comiterii acestora (deşi, partea vătămată G.N. nu i-a provocat, în nici un mod pe inculpaţi, reacţia acestora a fost extrem de violentă, aplicându-i părţii vătămate lovituri puternice cu cuţite, săbii, suliţe în zona capului – zonă vitală), urmările produse (din raportul de constatare medico-legală rezultând că partea vătămată a prezentat multiple leziuni, fiindu-i pusă viaţa în primejdie), împrejurarea că atât inculpata N.S., cât şi inculpatul D.C. au mai fost condamnaţi anterior, conduita nesinceră adoptată de toţi cei patru inculpaţi pe parcursul cercetărilor, precum şi încercările repetate de denaturare a adevărului.

Asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar crea un sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faţă de toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de părţile civile G.E. şi G.N. împotriva deciziei penale nr. 156 din 19 decembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpaţii D.C., N.V., N.C. şi N.S.

Va casa Decizia penală mai sus-menţionată şi, în parte, sentinţa penală nr. 157 din 13 martie 2008 a Tribunalului Prahova, numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei şi, în rejudecare:

1. Va condamna pe inculpatul N.V.:

- pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă de 6 luni închisoare (faptă din 10 martie 2004 – parte vătămată G.E.);

- pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., la o pedeapsă de 8 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale (faptă din 10 aprilie 2004 – parte vătămată G.N.);

- pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare (faptă din 10 aprilie 2004);

- pentru săvârşirea infracţiunii de port, fără drept, de arme albe, în public, prevăzută de art. 1¹ alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 la o pedeapsă de 6 luni închisoare (faptă din 10 aprilie 2004).

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., va contopi pedepsele mai sus-menţionate şi va dispune ca inculpatul N.V. să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

2. Va condamna pe inculpatul N.C.:

- pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., la o pedeapsă de 8 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale (faptă din 10 aprilie 2004 – parte vătămată G.N.);

- pentru săvârşirea infracţiunii de port, fără drept, de arme albe, în public prevăzută de art. 1¹ alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 la o pedeapsă de 6 luni închisoare (faptă din 10 aprilie 2004).

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., va contopi pedepsele mai sus-menţionate şi va dispune ca inculpatul N.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

3. Va condamna pe inculpatul D.C.:

- pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă de 6 luni închisoare (faptă din 10 martie 2004 – parte vătămată G.E.);

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., va contopi pedepsele mai sus-menţionate şi va dispune ca inculpatul D.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Potrivit art. 83 alin. (1) C. pen. şi art. 7 din Legea nr. 543/2002, va revoca suspendarea condiţionată şi, respectiv graţierea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului D.C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzutăde art. 178 alin. (2) C. pen., prin sentinţa penală nr. 455 din 16 aprilie 2003 a Judecătoriei Târgovişte, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 568 din 16 martie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, inculpatul urmând să execute această pedeapsă separat de pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, în final inculpatul D.C. având de executat o pedeapsă de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

4. În baza art. 83 alin. (1) C. pen., va revoca suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatei N.S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 322 alin. (3) C. pen., prin sentinţa penală nr. 3296 din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1716 din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.

Va condamna pe inculpata N.S.:

- pentru instigare la infracţiunea de fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen., la o pedeapsă de 10 luni închisoare. În baza art. 83 alin. (1) C. pen., inculpata va executa această pedeapsă separat de pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 3296 din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, în total având de executat pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare.

- pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 teza I C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la o pedeapsă de 10 luni închisoare. În baza art. 83 alin. (1) C. pen., inculpata va executa această pedeapsă separat de pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 3296 din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, în total având de executat pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., va contopi cele două pedepse de câte 2 ani şi 10 luni închisoare, inculpata N.S. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 10 luni închisoare, sporită la 3 ani închisoare.

Va aplica inculpaţilor N.V., N.C., D.C. şi N.S. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.

Va constata că inculpaţii N.V. şi N.C. sunt arestaţi în altă cauză.

Va admite, în parte, acţiunea civilă formulată de partea vătămată G.N. şi, în baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., combinat cu art. 998 – art. 999 şi art. 1003 C. civ., va obliga inculpaţii N.V., N.C. şi D.C., în solidar, la plata sumei de 5000 lei cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând daune morale către această parte vătămată.

Daunele morale, reprezentând o compensare bănească pentru suferinţa cauzată unei persoane prin infracţiune, Înalta Curte apreciază că, partea civilă G.N. este îndreptăţită să primească această sumă de bani, având în vedere că a fost victima infracţiunii de tentativă de omor, suferind multiple leziuni.

Conform art. 348 C. proc. pen., Înalta Curte va anula adeverinţa medicală nr. 125 din 13 aprilie 2004, eliberată de Spitalul Clinic nr. 1 Judeţean Timişoara – Clinica de Ortopedie pe numele inculpatului D.C. şi adeverinţa medicală fără număr din 30 aprilie 2004, eliberată de Spitalul Clinic nr. 1 Judeţean Timişoara – Clinica de Ortopedie pe numele inculpatului N.V.

Conform art. 118 lit. b) C. pen., va dispune confiscarea în folosul statului de la inculpaţii D.C., N.V. şi N.C. a obiectelor înţepător-tăietoare consemnate în procesul-verbal din 11 mai 2004, aflate la C.C.D. a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Va înlătura din sentinţa penală recurată:

- dispoziţia de obligare a părţilor vătămate G.E. şi G.N. la plata sumelor de 200 lei şi, respectiv 400 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, conform art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen.;

- dispoziţia privind obligarea inculpaţilor D.C. şi N.V. la plata sumelor de câte 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, conform art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen.;

În baza art. 189 – art. 191 C. proc. pen., va obliga inculpaţii N.V., N.C., D.C. şi N.S. la plata sumelor de câte 500 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, pentru judecata în faţa primei instanţe.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale recurate.

Sumele de câte 75 lei, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi D.C., N.V., N.C. şi N.S. în faţa instanţei de recurs, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de părţile civile G.E. şi G.N. împotriva deciziei penale nr. 156 din 19 decembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpaţii D.C., N.V., N.C. şi N.S.

Casează Decizia penală mai sus-menţionată şi, în parte, sentinţa penală nr. 157 din 13 martie 2008 a Tribunalului Prahova, numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei şi, în rejudecare:

1. Condamnă pe inculpatul N.V.:

- pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă de 6 luni închisoare (faptă din 10 martie 2004 – parte vătămată G.E.);

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., contopeşte pedepsele mai sus-menţionate şi dispune ca inculpatul N.V. să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

2. Condamnă pe inculpatul N.C.:

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., contopeşte pedepsele mai sus-menţionate şi dispune ca inculpatul N.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

3. Condamnă pe inculpatul D.C.:

- pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă de 6 luni închisoare (faptă din 10 martie 2004 – parte vătămată G.E.);

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., contopeşte pedepsele mai sus-menţionate şi dispune ca inculpatul D.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Potrivit art. 83 alin. (1) C. pen. şi art. 7 din Legea nr. 543/2002, revocă suspendarea condiţionată şi, respectiv graţierea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului D.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzutăde art. 178 alin. (2) C. pen., prin sentinţa penală nr. 455 din 16 aprilie 2003 a Judecătoriei Târgovişte, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 568 din 16 martie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, inculpatul urmând să execute această pedeapsă separat de pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, în final inculpatul D.C. având de executat o pedeapsă de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

4. În baza art. 83 alin. (1) C. pen., revocă suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatei N.S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 322 alin. (3) C. pen., prin sentinţa penală nr. 3296 din 23 noiembrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1716 din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.

Condamnă pe inculpata N.S.:

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., contopeşte cele două pedepse de câte 2 ani şi 10 luni închisoare, inculpata N.S. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 10 luni închisoare, sporită la 3 ani închisoare.

Aplică inculpaţilor N.V., N.C., D.C. şi N.S. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.

Constată că inculpaţii N.V. şi N.C. sunt arestaţi în altă cauză.

Admite, în parte, acţiunea civilă formulată de partea vătămată G.N. şi, în baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., combinat cu art. 998 – art. 999 şi art. 1003 C. civ., obligă inculpaţii N.V., N.C. şi D.C., în solidar, la plata sumei de 5000 lei cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând daune morale către această parte vătămată

Conform art. 348 C. proc. pen., anulează adeverinţa medicală nr. 125 din 13 aprilie 2004, eliberată de Spitalul Clinic nr. 1 Judeţean Timişoara – Clinica de Ortopedie pe numele inculpatului D.C. şi adeverinţa medicală fără număr din 30 aprilie 2004, eliberată de Spitalul Clinic nr. 1 Judeţean Timişoara – Clinica de Ortopedie pe numele inculpatului N.V.

Conform art. 118 lit. b) C. pen., dispune confiscarea în folosul statului de la inculpaţii D.C., N.V. şi N.C. a obiectelor înţepător-tăietoare consemnate în procesul-verbal din 11 mai 2004, aflate la Camera de Corpuri Delicte a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Înlătură din sentinţa penală recurată:

- dispoziţia privind obligarea inculpaţilor D.C. şi N.V. la plata sumelor de câte 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, conform art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen.;

În baza art. 189 – art. 191 C. proc. pen., obligă inculpaţii N.V., N.C., D.C. şi N.S. la plata sumelor de câte 500 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, pentru judecata în faţa primei instanţe.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 mai 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 165/2009. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 3798/2009. Penal. Traficul de droguri (Legea... →

ICCJ. Decizia nr. 1660/2009. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1660/2009. Penal