ICCJ. Decizia nr. 2995/2009. Penal

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2995/2009

Dosar nr. 6319/1/2009

Şedinţa publică din 23 septembrie 2009

Asupra recursului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Decizia nr. 4832 din 28 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 5325/2003 s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.C.A. împotriva Deciziei penale nr. 413/ A din 12 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.

S-a dedus din pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive de la martie 2003, la 24 iunie 2003.

L-a obligat pe recurent la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu di cheltuieli judiciare către stat.

S-a reţinut că Tribunalul Arad, prin sentinţa penală nr. 186 din 24 iunie 2003, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul T.C.A. (fiul lui P. şi al I.), pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi de art. 13 alin. (1) şi alin. (3) teza I din aceeaşi lege, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)

Prin hotărâre, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) din acelaşi cod şi pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) din acelaşi cod, ambele fapte la plângerea prealabilă a părţii vătămate C.L., constatându-se că aceasta şi-a retras plângerea.

În baza art. 192 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., partea vătămată a fost obligată să plătească inculpatului suma de 100.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, inculpatul T.C.A. a fost. trimis în judecată pentru săvârşirirea infracţiunilor de trafic de persoane, trafic de minori, ameninţare şi insultă prevăzute de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I din Legea nr. 678/2001, art. 193 alin. (1) C. pen. şi art. 205 alin. (1) din acelaşi cod, toate cu aplicarea art. 37 lit. b) şi a art. 33 lit. a) C. pen.

Actul de trimitere în judecată a reţinut că inculpatul, în perioada ianuarie - februarie 2003, împreună cu alte persoane, prin constrângere a recrutat şase tinere românce, din care una minoră între 15-18 ani, pe care le-a transportat din municipiul Călăraşi până la punctul de trecere a frontierei Vârşand, judeţul Arad, de aici urmând să le ducă în Spania pentru a le exploata prin obligarea la practicarea prostituţiei, foloasele materiale obţinute fiind însuşite de el.

S-a mai reţinut că la 1 martie 2003, în sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, inculpatul a ameninţat-o pe martora C.L. şi a insultat-o, cea în cauză fiind una din tinerele recrutate.

Pentru stabilirea contextului în care s-au derulat faptele, parchetul a reţinut că inculpatul, ginere al numitului V.C., acesta fiind şeful unei reţele de trafic de persoane, la rândul său, era şi el şef pe relaţia România - Spania.

În aceste condiţii, autorităţile spaniole, în anul 2002, au identificat şi arestat 39 de membri ai reţelei, între care şi pe V.C., alias Ţ., alias E.P. Autorităţile spaniole au stabilit relaţia acestuia cu T.C.A., alias T., el acţionând pe teritoriul României.

Banii obţinuţi din activităţile infracţionale derulate în Spania, erau transferaţi în România către T., la rândul lui acesta fiind „ajutat" de soacra lui V.G. şi de aşa-zisele „controloare", femei de încredere ale reţelei.

În perioada menţionată mai sus, C.L. (minoră între 15-18 ani), A.D.G., S.M., U.A., M.M. şi I.D. au fost îmbarcate de inculpat în două autoturisme marca D.S.N., cu acestea făcându-se deplasarea din Călăraşi în Bistriţa, iar de aici, cu un autocar al firmei P.", spre destinaţia Spania.

În 28 februarie 2003, la Vârşand, tinerele au fost oprite.

Luând cunoştinţă despre acest lucru, inculpatul s-a deplasat de la domiciliul lui în Arad şi s-a cazat la Pensiunea R. unde se aflau fetele.

Iritat că fetele au declarat împotriva lui, inculpatul a ameninţat-o şi insultat-o pe minora C.L.

În faza cercetării judecătoreşti, instanţa, în baza principiului că obţinerea şi valorificarea probelor se realizează în alte condiţii decât cele din faza de urmărire penală, la aceasta adăugându-se publicitatea, a reţinut că probatoriul administrat are o forţă probantă mai puternică.

Ca atare, coroborând probele, a reţinut că inculpatul nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, cele şase tinere, martore, au declarat că au vrut să meargă în Spania pentru a munci, nu au fost racolate de inculpat şi nu-l cunoşteau, iar la urmărirea penală declaraţiile le-au fost luate prin presiuni şi ameninţări.

Taximetriştii martori P.M., G.T., P.C. şi R.L., au recunoscut că au transportat fetele, dar cunoşteau că ele mergeau la muncă în Spania şi nu au fost forţate sau ameninţate pe timpul transportului.

În sprijinul soluţiei, instanţa a mai reţinut că deplasarea inculpatului la Arad s-a făcut pentru a-l ajuta pe bunicul soţiei sale care, transportat cu acelaşi autocar, s-a simţit rău şi a staţionat în Arad, el fiind cel care dorea să-l readucă în localitatea de domiciliu, respectiv, comuna Modelu din judeţul Călăraşi.

Instanţa a mai reţinut că alte argumente privind nevinovăţia inculpatului sunt faptul că acesta a negat pe tot parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti că ar fi săvârşit infracţiunile, că martorele trebuiau cercetate pentru prostituţie, prezenţa inculpatului la Arad nu s-ar fi produs şi el nu s-ar fi interesat de soarta bunicului soţiei sale şi de a fetelor dacă se ştia vinovat şi că documentele de genul intrări-ieşiri din România sau traduceri neoficiale, nu sunt convingătoare odată ce nu există nici o hotărâre judecătorească spaniolă care să condamne pe inculpat sau pe alte persoane din anturajul său.

Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în sensul că în pofida probelor ce au fost administrate, instanţa, în mod greşit a achitarea inculpatului.

Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 413 din 12 noiembrie 2003 a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat sentinţa şi în baza art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), inculpatul a fost condamnat la 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. şi la 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pentru infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) şi alin. (3) teza I din aceeaşi lege, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)

În baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. a) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor, executarea pedepsei cea mai grea, de 10 ani închisoare sporită cu 2 ani închisoare, inculpatul având de executat 12 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 7.1 şi a art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)

În baza art. 160 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 148 lit. f), h) şi i) din acelaşi cod, s-a dispus arestarea preventivă, de îndată, a inculpatului, pe timp de 30 de zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă.

Totodată, s-a menţinut încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 193 şi de art. 205 C. pen., temeiul legal fiind dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, inculpatul, în termen legal, a declarat recurs, cazul de casare invocat fiind cel prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., respectiv s-a comis o eroare gravă de fapt, în sensul greşitei stabiliri a situaţiei de fapt şi implicit, a vinovăţiei sale.

Recursul declarat de inculpat nu este fondat.

Din coroborarea probelor administrate, se reţine că prima instanţă şi-a întemeiat achitarea inculpatului exclusiv prin luarea în considerare a declaraţiilor martorelor - tinere recurtate, ignorând celelalte probatorii.

Astfel, încălcându-şi rolul activ, prima instanţă nu a verificat explicaţiile date de martore privind presupusele presiuni care s-au exercitat asupra lor la urmărirea penală.

Ca atare, justificarea martorelor în sensul că asupra lor s-au făcut presiuni de către organele de poliţie, că unele din ele au fost ameninţate şi chiar lovite sau că pe parcursul a trei zile au fost audiate, fără a li se da hrană sau a fi fost lăsate la toaletă, nu este verosimilă.

În primele declaraţii date la punctul de trecere al frontierei, deci imediat după depistarea lor, C.L. fiind şi dată în consemn, martorele au descris modul de acţiune al inculpatului, ele menţinându-şi declaraţiile pe tot parcursul urmăririi penale.

Reţinerea inculpatului a avut loc la Pensiunea R. din municipiul Arad, deplasare lui acolo, având loc când a aflat situaţia fetelor, aici el le-a căutat şi le-a cerut explicaţii cu privire la ce-au declarat, a recuperat suma de 500 euro pe care le-o dăduse pentru trecerea frontierei şi când s-a întâlnit cu C.L., la 1 martie 2003, în prezenţa agenţilor poliţiei de frontieră care-i asigurau paza, el fiind arestat, a injuriat-o şi ameninţat-o atunci când a aflat că a depus mărturie împotriva lui.

Împrejurarea reţinută este confirmată de raportul subofiţerilor M.S. şi L.C., aceştia precizând că inculpatul s-a adresat lui C.L. cu cuvintele „moldoveanco, nu-ţi dai seama că mă întâlnesc cu tine şi mai vorbim noi atunci", cu aceeaşi ocazie el şi injuriind-o.

Nerecunoaşterea inculpatului este combătută şi de alte probe care-i confirmau activitatea infracţională şi care se coroborează cu declaraţiile martorelor vizând racolarea, ameninţările proferate pentru ca ele să accepte deplasarea în Spania pentru a practica prostituţia.

Deşi la 28 mai 2003 s-au depus în dosarul primei instanţe declaraţiile martorelor date la 16 mai 2003 în Portugalia, Tribunalul Arad, la termenul de judecată din 19 iunie 2003, audiind nemijlocit martorele, nu a cerut relaţii suplimentare acestora cu privire la motivele care le-au determinat să revină asupra celor declarate anterior.

În aceste condiţii, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad s-a autosesizat la 26 iunie 2003 în Dosarul nr. 826/2003, privind mărturia mincinoasă a acestor martore şi ancheta întreprinsă a evidenţiat condiţiile în care ele au declarat în instanţă, toate afirmând că nu au fost în Portugalia în cursul anului 2003 şi nu au dat nici o declaraţie în faţa vreunui notar public din această ţară.

Contrafacerea declaraţiilor martorelor a reieşit şi din depoziţiile lor, în sensul că în luna iunie 2003 au fost contactate de fratele inculpatului, L., acesta punându-le în vedere să revină din Germania pentru a putea fi ascultate în instanţă, tot el sugerându-le să declare că nu îl cunosc pe inculpat, nu au fost racolate şi transportate spre a ajunge în Spania. Biletele de călătorie dus-întors Germania-România le-au fost plătite de acelaşi L.

Ca atare, instanţa de apel a făcut o justă stabilire a situaţiei de fapt şi a vinovăţiei inculpatului, motiv pentru care recursul declarat, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va fi respins ca nefondat.

II. Împotriva acestei decizii a declarat contestaţie în anulare condamnatul T.C.A. susţinând că la data judecării recursului s-a aflat în spital şi nu s-a putut prezenta şi nici apăra la proces.

Examinând contestaţia în anulare, sub aspectul admisibilităţii în principiu, în temeul art. 391 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., raportat la art. 386 şi art. 388 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibilă, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art. 386 lit. b) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare.

Potrivit dispoziţiilor art. 388 alin. (1) din acelaşi cod, contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) – c) şi e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării.

În contestaţia în anulare nu se invocă, în realitate, cazul prevăzut în mod expres şi limitativ de art. 386 lit. b), deoarece nu se arată că ar fi fost şi în imposibilitate de a încunoştiinţa instanţa despre împrejurarea că s-ar afla în spital. Totodată, contestaţia nu a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen., respectiv de 10 zile de la începerea executării, ci după mai mult de 4 ani de la data începerii executării.

Cum pe de altă parte pentru considerentele existente deja expuse mai sus aceluiaşi contestator T.C.A. i-au mai fost respinse anterior contestaţii în anulare pronunţate cu acelaşi obiect şi care au fost respinse prin deciziile secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numerele 1351 din 10 ianuarie 2009 şi 1899 din 22 noiembrie 2009 urmează a se constata şi că prezenta contestaţie în anulare nu este îngăduită obiectiv de legea procesual penală fiind inadmisibilă, sens în care va fi respinsă ca atare în temeiul disp. art. 391 alin. (1) C. proc. pen.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat T.C.A., împotriva Deciziei penale nr. 4832 din 28 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 1813/1/2003.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 septembrie 2009.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2995/2009. Penal