ICCJ. Decizia nr. 3559/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3559/2009
Dosar nr. 356/59/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerile Curţii de Apel Timişoara la data de 26 martie 2009, petiţionarul A.I. a solicitat desfiinţarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispuse în Dosarul nr. 565/P/2008 din 18 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, plângere respinsă prin Sentinţa penală nr. 116/PI din 15 aprilie 2009.
La 23 aprilie 2009, petiţionarul a mai formulat o plângere împotriva aceleiaşi soluţii nr. 565/P/2008 din 18 februarie 2009, împotriva Sentinţei penale nr. 215/PI din 19 august 2009. Curtea de Apel Timişoara a respins-o ca nefondată constatând că prin Sentinţa penală nr. 116/PI din 15 aprilie 2009 Curtea de Apel Timişoara s-a mai pronunţat cu privire la temeinicia şi legalitatea soluţiei.
Împotriva ambelor sentinţe, petiţionarul a declarat recurs, fiind formate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Dosarele nr. 467/59/2009 şi 356/59/2009.
Întrucât în cauză recursul petiţionarului se referă la Dosarul nr. 565/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi există identitate de părţi şi obiect, s-a dispus conexarea cauzelor.
Din examinarea actelor dosarului rezultă următoarele:
Petiţionarul A.I. a solicitat tragerea la răspundere a magistraţilor O.M.M., D.G., D.L., C.M., etc. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale, fiind nemulţumit de soluţionarea Dosarului nr. 6197/55/2008 interpretând eronat probele cauzei şi dispoziţiilor legale aplicate.
Din actele premergătoare efectuate nu a rezultat săvârşirea vreunei infracţiuni, magistraţii soluţionând cauzele cu respectarea dispoziţiilor legale iar soluţiile dispuse au fost examinare prin căile de atac prevăzute de lege, astfel că a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Plângerea formulată de petiţionar, în condiţiile art. 275 - 278 C. proc. pen., a fost respinsă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curţii de Apel Timişoara - prin Rezoluţia nr. 221/II/2/2009 din 18 februarie 2009.
Curtea de Apel Timişoara sesizată conform art. 278 C. proc. pen., a constatat că soluţia de neîncepere dispusă de procuror este temeinică şi legală.
Din actele depuse a rezultat că petiţionarul este nemulţumit de soluţia dispusă în Dosarul 659/P/2005 din 20 iunie 2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad privind pe G.M. reclamată pentru fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale, cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Întrucât a intervenit prescripţia, cât şi de împrejurarea că plângerea sa împotriva soţului, precum şi recursul, au fost respinse de Judecătoria Arad şi Tribunalul Arad.
De asemenea, consideră că şi căile extraordinare de atac exercitate au fost respinse abuziv de magistraţii reclamaţi.
Curtea de Apel a respins plângerea, întrucât nu s-au constatat fapte penale comise de intimaţi iar hotărârile pronunţate au fost examinate prin căile de atac prevăzute de lege.
Recursul declarat de petiţionarul A.I. este nefondat.
În motivarea recursului, petiţionarul invocă nelegalitatea hotărârilor, cât şi împrejurarea că aceasta se datorează relei credinţe a magistraţilor care tolerează săvârşirea faptelor penale, fără a arăta în concret, care sunt faptele imputate şi în ce constă vinovăţia magistraţilor intimaţi.
Din examinarea cauzei rezultă că în mod temeinic şi legal s-a dispus respingerea plângerii de către Curtea de Apel Timişoara în cauză nefiind săvârşite fapte penale, iar soluţiile procurorului şi hotărârile judecătorilor sunt date cu respectarea legii, şi, de altfel, cenzurate prin căile de atac.
Multiplele nemulţumiri ale petiţionarului, materializate prin numeroase plângeri formulate împotriva procurorilor şi judecătorilor care s-au pronunţat în diverse cauze nu pot constitui temei al răspunderii penale, aşa cum se susţine.
Pretinsele probe invocate sunt critici generale cu privire la activitatea justiţiei în general şi a magistraţilor în special, care nu pot fi avute în vedere, petiţionarul nereferindu-se la aspecte concrete de încălcare a legii.
Faţă de aceste motive, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat de petiţionarul A.I. va fi respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de petiţionarul A.I. împotriva Sentinţei penale nr. 116/PI din 15 aprilie 2009 şi Sentinţei penale nr. 215/PI din 19 august 2009 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 2 noiembrie 2009.
++++
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3476/2009
Dosar nr. 512/59/2009
Şedinţa publică din 28 octombrie 2009
Asupra recursului penal de faţă,
Din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 144/PI din 27 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în temeiul art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., s-a respins ca nefondată plângerea petentului D.G., fiul lui Ş. şi V., născut la 11 iulie 1966, domiciliat în jud. Prahova, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 246/P/2008 din 13 februarie 2009 şi a rezoluţiei de respingere a plângerii nr. 363/II/2/2009 din 24 aprilie 2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
La 11 iunie 2006, persoana privată de libertate D.G., aflat în Penitenciarul cu regim de maximă siguranţă Arad a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, solicitând tragerea la răspundere penală a intimatului H.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constând în aceea că, în calitate de director al unităţii, în 6 cazuri fie că i-a refuzat cererile de eliberare de fotocopii de pe unele acte din dosarul de penitenciar, fie că nu i-a eliberat numărul de fotocopii solicitate.
Prin rezoluţia din 21 august 2008 dată în Dosarul nr. 246/P/2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara s-a dispus, în baza art. 228 C. proc. pen. combinat cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de H.D. sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) cu următoarea motivare:
- art. 42 alin. (1) din Legea nr. 275/2006 prevede că persoana condamnată poate obţine la cerere fotocopie, situaţie în care se presupune că legea nu-l obligă pe făptuitor să aprobe cererea, ci îi lasă posibilitatea să aprecieze, în acest sens;
- cu ocazia declaraţiei date ofiţerul H.D. a arătat că i-a aprobat reclamantului peste 100 astfel de cereri, iar refuzurile s-au datorat lipsei banilor necesari în contul petentului, fie nejustificării motivului cererii;
- de altfel, măsurile administraţiei penitenciarului sunt supuse controlului judecătoresc, context în care, prin încheierea dată la 1 iunie 2007 în Dosarul nr. 660 din 25 mai 2007, Judecătorul delegat la Penitenciarul Arad a admis cererea petentului D.G. şi a obligat aceiaşi administraţie că-i elibereze numărul de exemplare (fotocopii) indicate în Cererile nr. 111/1627 din 10 mai 2007 şi 111/1591 din 8 mai 2007;
- o acuză asemănătoare a fost adusă de petent ofiţerului H.D. în Dosarul penal nr. 180/P/2008 ale acestei unităţi de parchet şi care, prin Rezoluţia dată în 11 august 2008 a dispus neînceperea urmăririi penale: în motivarea acestei din urmă rezoluţii se arată că directorul a limitat numărul de exemplare solicitate prin cele două cereri pentru a preveni abuzul de drept, în contextul în care unitatea şi cadrele acesteia au fost date în judecată de petent în peste 40 de cauze.
Împotriva rezoluţiei prin care s-a dispus în cauză neînceperea urmăririi penale a formulat plângere petentul D.G., plângere respinsă în baza art. 278 C. proc. pen. prin Rezoluţia nr. 363/II/2/2009 din 24 aprilie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Şi în fine, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., petentul a formulat plângere la instanţă care a respins, ca nefondată, plângerea.
În esenţă, în motivarea acestei soluţii prima instanţă a reţinut că fiecare caz de refuz a fost justificat de intimat, petentul fiind cel care şi-a exercitat drepturile cu rea-credinţă.
S-a mai constatat că intimatul nu şi-a încălcat atribuţiile de serviciu, atâta timp cât a acţionat în conformitate cu un text de lege.
În termen legal împotriva hotărârii date în primă instanţă a declarat recurs petentul.
În esenţă, în motivele scrise petentul a reiterat considerentele şi criticile anterioare, considerând că intimatul în calitatea deţinută şi-a încălcat atribuţiile de serviciu cu rea-credinţă, după cum şi prevederile art. 42 şi 43 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, precum şi dispoziţiile legii privind liberul acces la informaţiile de ordin public.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate în raport de aceste critici, de dispoziţiile art. 3856 C. proc. pen., cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată, pentru cele ce urmează, că recursul este nefondat.
Petentul este nemulţumit pentru că în calitate de persoană aflată în detenţie în 6 rânduri nu i s-a eliberat numărul de fotocopii solicitate, ceea ce a determinat o prejudiciere a intereselor sale prin imposibilitatea justificării şi dovedirii plângerilor sale; în această situaţie a considerat că se face vinovat directorul penitenciarului care prin îngrădirea drepturilor sale a încălcat atribuţiile de serviciu, săvârşind, în sensul legii penale, infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Dar, în egală măsură, în virtutea legii, atât îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către funcţionar cât şi exercitarea drepturilor procesuale de către o persoană, cazul petentului, trebuie să se realizeze cu bună-credinţă. Astfel, funcţionarul va putea răspunde penal, potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), iar exercitarea unor drepturi procesuale, cu rea-credinţă, conduce la abuzul de drept.
Din actele premergătoare a rezultat că petentului i s-a aprobat un număr mare de cereri privind eliberarea de fotocopii după acte din dosarul individual de penitenciar, iar refuzurile referitoare la cele 6 cereri au fost motivate şi justificate de lipsa banilor din contul reclamantului şi de împrejurarea că unele cereri nu erau motivate. Oricum în situaţia în care unele cereri se respinseseră, petentul mai primise anterior copii după acele documente.
Desigur, în acest context, în mod justificat atât procurorul de caz, cât şi prima instanţă au concluzionat justificat că o exercitare abuzivă a dreptului la petiţie nu poate echivala cu o îngrădire a drepturilor petentului de către conducătorul locului de detenţie, pe de o parte, pentru că drepturile trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar pe de altă parte, pentru că petentului i s-au eliberat în mare parte actele solicitate, iar atunci când i s-au refuzat fiecare caz a fost justificat şi motivat în parte, aşa încât, nici poziţia subiectivă a intimatului nu a fost în sensul cauzării unei vătămări a intereselor legitime ale petentului.
Desigur, în aceste condiţii nu se poate reţine - nici sub aspect obiectiv nici subiectiv - o încălcare a atribuţiilor de serviciu de către directorul penitenciarului şi în consecinţă, nici infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Drept urmare, neexistând o faptă penală nu se poate discuta despre antrenarea răspunderii penale în sarcina intimatului, după cum nici de trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, soluţia instanţei prin care s-a menţinut neînceperea urmăririi penale dispusă de procuror este legală şi temeinică şi cum nu se constată nici alte motive de casare, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul petentului se va respinge, ca nefondat.
Văzând şi prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul D.G. împotriva Sentinţei penale nr. 144 din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la 160 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 octombrie 2009.
++++
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3735/2009
Dosar nr. 2442/54/2008
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 68 din 27 aprilie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondată plângerea formulată de petenta B.M.A. împotriva Rezoluţiei nr. 267/P/2008 din 6 octombrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
În cauză s-a reţinut că la data de 11 decembrie 2007 persoana vătămată B.M.A. a formulat plângere penală faţă de avocaţii F.C.M., M.C.N. şi M.V.I. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Persoana vătămată a susţinut că cei trei avocaţi, cu ocazia audierii lor în Dosarul nr. 572/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, au făcut afirmaţii mincinoase în legătură cu cele întâmplate la termenul de judecată din 12 iulie 2007 la Judecătoria Caracal în Dosarul nr. 3181/207/2007 întrucât nu au fost prezenţi în sala de judecată.
Prin Rezoluţia nr. 267/P/2008 din 6 octombrie 2008 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de cei trei avocaţi, constatând că fapta prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) nu există.
Procurorul a constatat că persoana intimată B.M.A. a sesizat faptul că la data de 12 iulie 2007, în timp ce se afla în sala de judecată a Judecătoriei Caracal într-o cauză în care avea calitatea de petent, avocatul F.M. i-a luat telefonul din buzunarul pantalonilor, l-a aruncat pe jos, distrugându-l şi i-a adus injurii.
Cauza a format obiectul Dosarului nr. 572/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi, pentru soluţionarea acesteia, au fost ascultaţi ca martori, printre alţii, avocaţii F.C.M., M.C.N. şi M.V.I.
Toţi cei trei avocaţi au susţinut că au fost în sala de şedinţă, au asistat la un schimb de replici între persoana vătămată şi avocatul F.M., au văzut că sus-numita avea un telefon în buzunar şi căşti la urechi şi vrând să scoată firul din telefon, acesta i-a căzut.
După finalizarea cercetărilor procurorul prin Ordonanţa nr. 572/P/2007 din 26 noiembrie 2007 a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului F.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 217 C. pen. şi aplicarea sancţiunii administrative a amenzii de 500 RON, conform art. 181 C. pen.
În cauza de faţă, în care s-au efectuat acte premergătoare faţă cei trei avocaţi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, procurorul a constatat că nu s-a putut stabili dacă făptuitorii au fost sau nu prezenţi în sala de judecată la data de 12 iulie 2007, declaraţiile persoanelor ascultate fiind contradictorii.
Pe de altă parte, însă, s-a reţinut că, pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), trebuie să existe o neconcordanţă între afirmaţiile făcute de martori şi aspectele cunoscute de aceştia.
Este însă posibil ca, în aceleaşi condiţii de timp şi de loc, aceeaşi împrejurare să fie percepută în mod diferit, de persoane diferite, în raport de poziţia acestora şi de capacitatea de percepţie a evenimentului.
Aceasta nu transformă, obligatoriu, afirmaţiile formulate de o persoană în mărturie mincinoasă, fiind percepţia sa personală.
În acest mod se interpretează declaraţiile celor trei avocaţi, contestate.
Pe de altă parte, însăşi persoana vătămată confirmă o parte din afirmaţiile făptuitorilor, respectiv că, în adevăr avea căşti la urechi şi un telefon în buzunarul de la pantaloni.
Plângerea persoanei vătămate B.M.A. împotriva rezoluţiei de neurmărire a fost respinsă prin Rezoluţia nr. 2149/II/2/2008 din 7 noiembrie 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
Împotriva rezoluţiei de netrimitere în judecată petiţionara B.M.A. a formulat plângere, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., la judecătorul Curţii de Apel Craiova care, aşa cum s-a arătat prin Sentinţa penală nr. 68 din 27 aprilie 2009 a respins-o ca nefondată.
Instanţa a reţinut că soluţia de netrimitere în judecată atacată, este legală şi temeinică, întemeindu-se pe acte premergătoare din care rezultă lipsa oricărui temei pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorilor.
Mai mult, s-a constatat că declaraţiile celor trei avocaţi au fost înlăturate din cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 572/P/2007 pe considerentul raporturilor lor personale cu învinuitul F.M., coleg de profesie.
Împotriva acestei hotărâri petiţionara B.M.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi, în rejudecare, desfiinţarea rezoluţiei de netrimitere în judecată, susţinând vinovăţia făptuitorilor.
Verificând hotărârea atacată pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, sub toate aspectele, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursul nu este fondat.
Aşa cum rezultă din Dosarul nr. 572/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova în care s-au efectuat cercetări faţă de avocatul F.M., procurorul a înlăturat declaraţiile avocaţilor intimaţi, având suspiciuni motivate de relaţiile personale ale acestora cu învinuitul F.M., de altfel, justificate, întrucât F.C.M. îi este fiică iar ceilalţi doi i-au fost avocaţi stagiari.
Aceasta însă, nu califică de la sine declaraţiile celor trei avocaţi intimaţi ca mincinoase, procurorul putând stabili adevărul pe baza altor probe.
Dată fiind poziţia intimaţilor în sala de şedinţă, era posibil ca martorii avocaţi să fi perceput evenimentul din sala de judecată la data de 12 iulie 2007, aşa cum l-au şi descris, însăşi petiţionara confirmând, în parte, aşa cum s-a reţinut prin rezoluţia de neurmărire, afirmaţiile acestora.
În acest context, rezervele procurorului în a califica declaraţiile martorilor ca mincinoase, întemeiate pe dubiul dedus sau împrejurările constatate, sunt justificate.
Instanţa de fond a luat în considerare toate aceste împrejurări, în raport de care intimaţii au făcut relatări conform percepţiei lor, astfel încât hotărârea de respingere a plângerii petiţionarei împotriva rezoluţiei de neurmărire, ca nefondată, este legală şi temeinică.
Faţă de cele ce preced, recursul petiţionarei urmează să fie respins ca nefondat, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara B.M.A. împotriva Sentinţei penale nr. 68 din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurenta petiţionară la 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 noiembrie 2009.
++++
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3773/2009
Dosar nr. 49/120/2009
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 214 din 23 aprilie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa în baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.L.-M., la 2 ani închisoare.
În baza art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la 4 ani închisoare.
În baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 33 lit. a) C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite, şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare.
Au fost aplicate inculpatului dispoziţiile art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a stabilit inculpatului pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de câte 1 an, şi s-a aplicat, în baza art. 35 alin. (3) C. pen., pedeapsa complimentară cea mai grea, anume, interzicerea acestor drepturi pe o durată de 1 an.
În baza art. 17 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea cantităţilor de haşiş de 0,95 grame găsită asupra martorului P.I., şi de 44,44 grame, găsite în cutia poştală a inculpatului, cât şi a sumei de 60 RON dobândită din vânzarea de haşiş, sumă ce a fost depusă la C.B. - Sucursala Târgovişte cu chitanţa din 19 decembrie 2008.
În baza art. 88 C. proc. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive de la 11 decembrie 2008 la zi, iar în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 300 RON.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut, în esenţă, că în luna octombrie 2009 inculpatul a fost în vizită la fratele său în Italia iar la întoarcere a adus în ţară, fără drept, circa 50 gr haşiş pentru consum propriu şi pentru vânzare, iar în zilele de 9 şi respectiv 11 decembrie 2008 a vândut în două rânduri haşiş martorului P.I..
Instanţa a apreciat că situaţia de fapt reţinută şi vinovăţia inculpatului rezultă cu certitudine din probele administrate în cauză, înlăturând din ansamblul probator declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei, prin care a susţinut că drogurile nu au fost aduse din afara ţării, fiind cumpărate de la două persoane din C.S. din Târgovişte în luna septembrie 2008, dar şi declaraţia martorului C.A.C. care susţine afirmaţia inculpatului, ambele depoziţii fiind considerate pro causa.
Împotriva sentinţei penale pronunţată de prima instanţă a declarat apel inculpatul M.L.M., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a susţinut că nu se face vinovat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc şi de introducerea în ţară fără drept a unor asemenea substanţe, ci numai de săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc pentru consum propriu.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 73 din 24 iunie 2009 a admis apelul declarat de inculpatul, M.L.M., C. şi M., născut la 26 septembrie 1981, în prezent aflat în P.M.
A desfiinţat în parte în latură penală Sentinţa penală nr. 214 din 23 aprilie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa şi în consecinţă:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 1 an în pedepsele componente acelea de:
- 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 alin. (1) lit. c) C. pen. şi pedeapsa complementară de un an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.;
- 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. şi pedeapsa complementară de un an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.;
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul M.L.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. c) C. pen.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În baza art. 383 alin. (11) şi (2) C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive de la 11 decembrie 2008 la zi.
Pentru a dispune astfel instanţa de control judiciar a apreciat că situaţia de fapt, împrejurările şi modalitatea săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 săvârşită de inculpat au fost corect reţinute de prima instanţă pe baza probelor administrate în cauză, din coroborarea cărora a rezultat fără dubiu vinovăţia inculpatului în comiterea acestei fapte.
S-a constatat de asemenea că instanţa de fond a individualizat corect pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 având în vedere toate criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) cărora le-a acordat eficienţa cuvenită.
În ce priveşte infracţiunea de introducere în ţară de droguri de risc fără drept, prev. de art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, faptă pentru care de asemenea inculpatul a fost trimis în judecată, instanţa de apel a apreciat că în cauză nu există probe certe şi temeinice pe care să se fundamenteze o soluţie de condamnare şi nici măcar indicii suficiente în susţinerea unei asemenea stări de fapt.
Ca urmare instanţa de apel a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea acestei infracţiuni argumentându-şi hotărârea în sensul că singura dovadă a presupusei introduceri în ţară a substanţelor interzise este declaraţia singulară a inculpatului aflată la fila 26 dos.urm.pen., declaraţie retractată ulterior justificat de către inculpat.
A mai reţinut instanţa în considerentele deciziei că nicio altă dovadă nu există la dosar din care să reiasă în mod rezonabil că inculpatul ar fi comis infracţiunea prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, iar simplele afirmaţii ale unor martori în sensul că aveau cunoştinţă despre împrejurarea că inculpatul frecventa ţări ca Italia şi Spania nu pot avea relevanţă în ce priveşte dovada comiterii infracţiunii de introducere de droguri de risc, în ţară fără drept.
S-a concluzionat în sensul că o condamnare a inculpatului doar pe considerentul că acesta a afirmat la un moment dat că ar fi adus haşişul din Italia, fără ca această afirmaţie să se coroboreze cu alte probe, nu se justifică cu atât mai mult cu cât o astfel de infracţiune dată fiind natura ei intrinsecă, se probează de obicei prin surprinderea în flagrant, ori prin alte probe directe în măsură să formeze convingerea cu privire la săvârşirea unei astfel de fapte.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, solicitându-se casarea deciziei recurate şi menţinerea sentinţei penale pronunţată de instanţa de fond.
Se susţine în motivele scrise de recurs că în cauză există dovezi în sensul că inculpatul a comis şi această infracţiune, respectiv declaraţia inculpatului de la urmărirea penală în care a recunoscut că în luna octombrie 2008 a adus droguri din Italia, de unde le-a cumpărat cu suma de 30 euro de la nişte marocani, afirmând că drogurile s-au aflat în geamantanul său atunci când a intrat în ţară prin vama Nădlag, declaraţie menţinută şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală şi care se coroborează cu depoziţia martorului P.I. care a declarat că avea cunoştinţă despre frecventele deplasări ale inculpatului în Italia dar şi că inculpatul i-a relatat că ar fi adus de acolo o cantitate mai mare de haşiş pentru vânzare.
Examinând hotărârea recurată, respectiv actele şi lucrările din dosar Înalta Curte constată, că recursul declarat de Parchet este nefondat.
Susţinerea recurentului în sensul că în speţă s-a dovedit fără echivoc săvârşirea de către inculpatul M.L.M. a infracţiunii de introducere în ţară de droguri de risc, fără drept, este infirmată de probele administrate.
Declaraţia singulară a inculpatului în acest sens făcută în faza de urmărire penală nu se coroborează cu celelalte probe ale cauzei, inculpatul revenind de altfel ulterior asupra susţinerilor sale.
Retractarea declaraţiei în faza cercetării judecătoreşti a fost justificată de către inculpat prin faptul că iniţial a considerat că astfel puteau fi protejate persoanele din România de la care a cumpărat în realitate drogurile - persoane identificate ulterior - şi pentru ca părinţii săi să nu afle despre activitatea respectivă.
Cum potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. ";probele nu au valoare mai dinainte stabilită";, aprecierea acestora fiind făcută în urma examinării tuturor probelor administrate, în mod corect instanţa de apel a constatat că singura ";dovadă"; a săvârşirii de către inculpat a infracţiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 respectiv declaraţia iniţială a inculpatului nu se coroborează cu nicio altă probă, astfel că în mod justificat a înlăturat-o.
Pe de altă parte afirmaţiile martorului P.I., la care face referire recurentul, au fost apreciate corect de către aceeaşi instanţă ca fiind lipsite de relevanţă sub aspectul probator în ceea ce priveşte comiterea de către inculpat a infracţiunii de introducere în ţară de droguri de risc, fără drept, cât timp afirmaţiile respective au avut un caracter general şi au avut în vedere faptul că inculpatul făcea dese deplasări în Italia şi Spania, fără a se referi în mod concret la o eventuală acţiune a inculpatului de introducere în ţară a substanţelor respective.
Aşa fiind, soluţia instanţei de apel care a apreciat că în cauză nu se poate dispune condamnarea inculpatului şi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, doar pe baza unor afirmaţii care nu se coroborează cu nicio altă probă şi în lipsa unor elemente concrete pe baza cărora să poată fi stabilite existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului, este o soluţie legală şi temeinică, a cărei casare nu se impune.
Pentru aceste considerente recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT apare ca fiind nefondat şi urmează a fi respins ca atare, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) se va deduce din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi arestării preventive a inculpatului.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT împotriva Deciziei penale nr. 73 din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpatul M.L.M.
Deduce din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 11 decembrie 2008 la 13 noiembrie 2009.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1153/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3573/2009. Penal → |
|---|
