ICCJ. Decizia nr. 4350/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4350/2010
Dosar nr. 1633/111/2010
Şedinţa publică din 3 decembrie 2010
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 151/P din 24 iunie 2010 a Tribunalului Bihor, în baza art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., art. 74 lit. a) rap. la art. 76 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul H.I. (fără antecedente penale, în prezent deţinut în Penitenciarul Oradea), la o pedeapsă de 5 ani închisoare cu art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen. şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestului preventiv de la 15 februarie 2010 la zi.
S-a constatat că partea vătămată H.A., reprezentată legal de tatăl acesteia H.F., domiciliaţi în localitatea C., judeţul Bihor, nu a formulat pretenţii civile în cauză.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli judiciare în favoarea statului.
În baza art. 189 C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu - avocat P.R., în sumă de 200 RON, conform Delegaţiei nr. 1826/2010 s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei în favoarea Baroului de Avocaţi Bihor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, înregistrat la instanţă la 10 martie 2010, a fost trimis în judecată inculpatul H.I., pentru comiterea infracţiunii de viol în formă continuată, prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că în perioada noiembrie - decembrie 2010, prin constrângere şi exercitarea de violenţe a întreţinut de două ori relaţii sexuale cu fiica fratelui său, minora H.A., în vârstă de 13 ani.
Interogat fiind, inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, susţinând că a întreţinut două raporturi sexuale la date diferite cu partea vătămată, dar de fiecare dată aceasta a fost de acord. Ca atare, nu numai că nu a constrâns-o pe partea vătămată, dar nu a exercitat niciodată acte de agresiune faţă de aceasta. Inculpatul a oferit o explicaţie cu privire la unele obiecte de vestimentaţie rupte, pe care partea vătămată le-a arătat mamei sale, susţinând că fiind întuneric în camera în care doarme, partea vătămată s-a împiedicat, iar el a ţinut-o pentru a împiedica căderea sa la pământ, context în care s-a rupt tricoul pe care-l purta. Susţine că, în opinia sa, mama părţii vătămate cunoştea despre relaţia lor, inclusiv de faptul că întreţineau relaţii sexuale, dar cu toate acestea nu-şi poate explica gestul părţii vătămate din data de 24 decembrie 2009, când după ce s-a ascuns sub pat, partea vătămată văzându-l, speriată a chemat-o pe mama ei pentru a-l da afară.
Examinând actele şi lucrările dosarului, respectiv denunţul penal, procesul-verbal de conducere în teren, însoţit de planşele foto, certificatul medico-legal numărul 85/Ib/4 din 7 ianuarie 2010, declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor S.M., M.E., L.L.L., H.L., M.D. respectiv H.F.Z., instanţa a reţinut următoarea stare de fapt.
Inculpatul H.I. locuieşte în satul C. comuna B., împreună cu mama şi sora sa. La acelaşi număr de casă mai sunt încă cinci corpuri de clădire, iar în una din clădiri locuieşte fratele inculpatului, pe nume H.F., care are 6 copii, între care şi partea vătămată H.A. în vârstă de 13 ani, cu precizarea că aceasta din urmă dormea singură într-o anexă.
În data de 22 noiembrie 2009, în jurul orei 2100, inculpatul profitând de faptul că partea vătămată H.A. era singură, părinţii fiind la muncă, a pătruns în locuinţa acesteia şi prin exercitarea unor acte de violenţă, respectiv prin ruperea obiectelor de îmbrăcăminte, a întreţinut prin constrângere relaţii sexuale cu aceasta.
În mod similar în cursul lunii decembrie, inculpatul s-a deplasat din nou la locuinţa părţii vătămate cu care a întreţinut relaţii sexuale prin constrângere, după ce în prealabil a lovit-o cu pumnul peste spate şi i-a rupt rochia pe care o purta.
A treia oară, în cursul aceleiaşi luni, inculpatul s-a deplasat din nou la locuinţa părţii vătămate care era singură, dar de această dată nu a mai întreţinut relaţii sexuale cu aceasta, ci doar a lovit-o cu pumnul în ochiul drept şi peste coaste.
A doua zi, respectiv în 11 decembrie 2009, minora H.A. a fost observată de către părinţii acesteia că prezenta vânătăi la ochi şi întrebată în ce împrejurări s-a lovit, nu le-a relatat adevărul, spunându-le că a căzut cu bicicleta.
În seara zilei de 24 decembrie 200, partea vătămată a luat o oală cu apă caldă din locuinţa părinţilor săi şi s-a deplasat în anexa unde dormea pentru a se spăla. La un moment dat a strigat-o pe mama sa cerându-i să vină la ea fiind foarte speriată. Când a ajuns în cameră, H.F.Z. l-a văzut pe inculpat ascuns sub patul situat în cameră, moment în care l-a scos de sub pat şi i-a cerut să părăsească de îndată locuinţa, lovindu-l totodată cu o bâtă peste spate.
În data de 26 decembrie 2009, minora i-a relatata mamei sale că a fost violată de inculpat de două ori până la acea dată, indicându-i şi locul unde a aruncat hainele pe care i le-a rupt inculpatul. Tot cu acea ocazie, minora i-a relatat că inculpatul a întreţinut cu ea relaţii sexuale împotriva voinţei ei, în timp ce părinţii lipseau de acasă şi că în data de 11 decembrie 2009, când prezenta vânătăi la ochi, i-a minţit spunând că leziunile le-a suferit în momentul în care a căzut de pe bicicletă, aceste leziuni fiind produse în realitate urmare a actelor de agresiune comise de inculpat.
Minora şi-a justificat în faţa mamei tăcerea îndelungată, prin prisma sentimentului de frică, pe care i l-a insuflat inculpatul, care o ameninţase că o va omorî în situaţia în care va relata adevărul, după care se va omorî şi el.
Deşi inculpatul nu recunoaşte comiterea faptei, vinovăţia sa este probată în cauză, prin probele administrate în cauză după cum urmează:
În prima declaraţie luată inculpatului acesta relatează că în data de 22 noiembrie 2009, în jurul orei 2200, s-a deplasat la locuinţa numitei H.A. care l-a primit, iar după unele discuţii cu aceasta a întreţinut relaţii sexuale cu minora, cu precizarea că nu s-a împotrivit, s-a dezbrăcat singură, astfel că nu este adevărat că i-ar fi rupt hainele. În cursul lunii decembrie, s-a deplasat din nou la locuinţa părţii vătămate prilej cu care a întreţinut raporturi sexuale cu aceasta, cu precizarea că a rupt hainele de pe ea, deoarece nu a vrut să întreţină de bună voie relaţii sexuale, fără să exercite acte de agresiune faţă de aceasta. În data de 24 decembrie 2009, s-a deplasat din nou la locuinţa fetei, unde nu se afla nimeni, iar în aceste împrejurări s-a ascuns sub pat unde a fost găsit de partea vătămată şi mai apoi de mama acesteia, care l-a scos imediat afară. Inculpatul concluzionează că nu a bătut-o niciodată pe minora H.A. şi că doar o singură dată a forţat-o să întreţină relaţii sexuale. Recunoaşte totuşi că, în una din zilele lunii decembrie, fără a putea indica data, s-a întâlnit cu partea vătămată în colonia de rromi şi, în urma unor discuţii contradictorii, i-a aplicat o lovitură cu palma peste faţă, respectiv ochiul drept.
În cea de a doua declaraţie inculpatul relatează că a întreţinut două rapoarte sexuale cu minora, o dată în 22 noiembrie 2009 având acordul acestuia, iar a doua oară în luna decembrie 2009, când aceasta s-a împotrivit, iar pentru a putea întreţine relaţii sexuale cu ea a bătut-o şi a rupt hainele de pe ea.
În declaraţia dată procurorului inculpatul susţine că a întreţinut o singură dată raporturi sexuale cu partea vătămată, având acordul acesteia. În ajunul crăciunului, când începea să se întunece, s-a dus din nou la partea vătămată, care era singură în cameră, a vrut să întreţină raport sexual cu aceasta, dar s-a împotrivit, context în care a bătut-o, împingând-o la un moment dat de tocul uşii, i-a rupt puloverul şi un tricou, cu acelaşi prilej minora lovindu-se cu capul de uşă. Inculpatul susţine că nu a întreţinut relaţii sexuale cu minora cu acel prilej.
Audiat fiind în faţa judecătorului, cu prilejul soluţionării propunerii de arestare preventivă, deşi iniţial inculpatul a recunoscut că a constrâns-o pe partea vătămată să întreţină relaţii sexuale cu el, mai apoi declară că a întreţinut astfel de relaţii doar cu acordul minorei. Recunoaşte că a existat un incident, când i-a rupt hainele şi a trântit-o de tocul uşii, însă nu poate explica de ce s-a comportat aşa. De asemenea, nu poate oferi nicio explicaţie asupra conduitei părţii vătămate, care în data de 24 decembrie 2009, găsindu-l ascuns sub pat, i-a cerut mamei să vină şi să-l dea afară.
În faţa instanţei inculpatul susţine că nu a bătut-o niciodată pe partea vătămată, aceasta fiind de acord să întreţină relaţii sexuale cu el. Recunoaşte că a rupt hainele părţii vătămate dar într-un alt context, respectiv aceasta s-a împiedicat, iar pentru a o ajuta să nu cadă a prins-o de tricou care s-a rupt. Inculpatul susţine că nu a agresat-o niciodată pe partea vătămată şi nici nu i-a produs vătămări vizibile care să fie observate de părinţii fetei.
Declaraţiile succesive ale inculpatului evidenţiază o serie de contradicţii, plecând de la primele declaraţii în care recunoaşte că a constrâns-o pe minoră prin violenţă şi ruperea hainelor, să întreţină o singură dată relaţii sexuale împotriva voinţei ei şi culminând cu declaraţia dată în instanţă, în care relatează că victima a fost de acord cu aceste relaţii sexuale, nu a agresat-o niciodată şi nici nu i-a rupt hainele cu bună ştiinţă.
Caracterul profund nesincer al declaraţiei dată în faţa primei instanţe este demonstrat de întreg ansamblu probator administrat, care infirmă varianta inculpatului susţinută în faţa instanţei.
Astfel, partea vătămată H.A., audiată în cursul urmăririi penale a declarat constant că inculpatul a întreţinut două raporturi sexuale la date diferite cu aceasta, împotriva voinţei ei, agresând-o de fiecare dată şi rupând hainele pe care le purta. A treia oară nu a întreţinut relaţii sexuale cu ea, ci doar a lovit-o cu pumnul în ochiul drept şi i-a rupt rochia pe care o purta, minora aruncând de fiecare dată hainele în spatele casei. A doua zi părinţii fetei au întrebat-o ce a păţit la ochi şi le-a răspuns că a căzut cu bicicleta. Inculpatul a ameninţat-o cu moartea în caz că va destăinui cuiva faptul că a întreţinut cu ea raporturi sexuale prin constrângere, ceea ce i-a creat o temere reală, cu atât mai mult cu cât inculpatul este un om violent şi agresiv. Partea vătămată recunoaşte faptul că a nutrit sentimente reale faţă de inculpat, care obişnuia să-i cumpere cadouri, constând în dulciuri, fructe, făcându-i promisiunea că o va lua în căsătorie. Recunoaşte că se întâlnea cu inculpatul şi la locuinţa ei, fie în diverse locuri unde îşi dădeau întâlnire, fiind văzuţi cu un astfel de prilej de martora L.L.L. Cu toate că nutrea astfel de sentimente faţă de unchiul său, partea vătămată declară constant că niciodată nu a fost de acord să întreţină cu acesta relaţii sexuale, spunându-i categoric că nu doreşte să se culce cu el. După consumarea celor două acte de viol, la un moment dat partea vătămată i-a dat inculpatului cheia de la locuinţă, dar acest gest nu înseamnă că şi-a dat acceptul pentru a întreţine relaţii sexuale cu acesta ci că-i permite să o viziteze, pentru ca să povestească sau eventual să se sărute cu prilejul acelor vizite.
Din declaraţia mamei părţii vătămate, martora H.F.Z. s-a reţinut că, în data de 26 decembrie 2009, fiica sa i-a relatat faptul că a fost constrânsă prin acte de violenţă să întreţină relaţii sexuale cu inculpatul. Şi-a justificat tăcerea îndelungată în condiţiile în care i-a fost frică de inculpat să-i spună adevărul, acesta ameninţând-o cu moartea. Minora a condus-o în spatele casei unde i-a arătat hainele rupte de inculpat cu prilejul întreţinerii raporturilor sexuale. Martora a confirmat că în una din zilele lunii decembrie a văzut-o pe minoră vânătă la ochi, a întrebat-o ce i s-a întâmplat şi i-a răspuns că a căzut cu bicicleta, iar în 26 decembrie 2009 minora a recunoscut că a minţit cu acel prilej, aceste acte de agresiune fiind de fapt comise de inculpat. Într-o altă seară, martora susţine că l-ar fi prins pe inculpat în anexa în care doarme fiica sa, ascuns sub pat, minora fiind cea care a chemat-o speriată şi i-a cerut să îl scoată afară, dar cu condiţia să nu-i spună că a aflat de la ea unde stătea ascuns, deoarece îi este frică de el.
Martorii S.M. şi M.E. declară că au participat la o conducere în teren, prilej cu care inculpatul a recunoscut că a întreţinut cu minora raport sexual având acordul acesteia, negând că vreo dată ar fi exercitat acte de agresiune faţă de acesta.
Martora L.L.L. a susţinut că într-o seară, trecând pe lângă casa numitului T. a auzit zgomote şi, apropiindu-se să vadă ce este, i-a observat pe inculpat şi partea vătămată sărutându-se, lucru care i s-a părut nefiresc faţă de relaţia de rudenie dintre cei doi, în opinia sa partea vătămată având partea ei de vină, devreme ce îl ţinea de mână şi accepta să se sărute cu acesta. La scurt timp după cele întâmplate s-a deplasat înspre casă, unde era aşteptată de inculpat, care i-a dat două palme şi a lovit-o cu capul de gard, această conduită datorându-se faptului că martora i-a surprins în timp ce o săruta pe partea vătămată.
Martora H.L., mama numitei L.L.L., audiată fiind a declarat că într-o seară, ajungând acasă de la o vecină, fiica ei a relatat că a fost lovită de inculpat, pe care anterior îl surprinsese sărutându-se cu partea vătămată. Martora susţine că fratele părţii vătămate ar fi răspândit în sat zvonul că între H.A. şi inculpat ar exista o relaţie, în opinia dânsei un caz izolat în colonie, dat fiind gradul de rudenie dintre cei doi.
Martora M.D., propusă în audiere de către inculpat, a declarat că, deplasându-se într-o seară la locuinţa părţii vătămate, a constatat că se afla împreună cu inculpatul, i-a atras atenţia acestuia să plece imediat până nu vine tatăl fetei. Minora l-a sărutat de bunăvoie înainte de plecare, iar într-o discuţie ulterioară, a recunoscut faţă de martoră că s-a culcat de bunăvoie cu acesta, deoarece îl iubeşte. Martora a susţinut că există o singură explicaţie a formulării reclamaţiei, aceea că părinţii nu au lămurit ceea ce era esenţial şi anume dacă fiica lor s-a culcat de bunăvoie sau nu cu inculpatul.
Potrivit concluziilor certificatului medico-legal nr. 85/Ib/4 din 07 ianuarie 2010, minora H.A. nu a prezentat semne de violenţă pe cap, trunchi sau membre, prezintă în schimb semnele unei deflorări a cărei vechime nu poate fi stabilită.
Sub aspectul relevanţei probelor mai sus enunţate, instanţa a reţinut următoarele:
Materialul probator administrat în cauză dovedeşte, fără echivoc, întreţinerea de către inculpat a două raporturi sexuale la date diferite cu minora H.A., în vârstă de 13 ani, împotriva voinţei acesteia, prin acte de agresiune fizică, respectiv prin ruperea obiectelor de îmbrăcăminte purtate de aceasta.
Inculpatul nu are o justificare plauzibilă asupra declaraţiilor succesive contradictorii, nici cu privire la revenirea sa asupra depoziţiilor iniţiale, în care recunoaşte că a constrâns-o să întreţină relaţii sexuale, o singură dată, exercitând acte de violenţă faţă de aceasta, rupând cu acel prilej hainele de pe ea. Nici aceste prime declaraţii nu sunt complet sincere în opinia instanţei, varianta conform căreia prima dată partea vătămată s-ar fi dezbrăcat singură, fiind de acord să întreţină relaţii sexuale, este infirmată de partea vătămată care cu acest prilej a fost agresată şi i-au fost rupte hainele.
Motivul pentru care instanţa a conferit credibilitate părţii vătămate l-a constituit tocmai relatarea sa sinceră în faţa instanţei, cu privire la faptul că nutrea sentimente reale faţă de inculpat cu care îi plăcea să povestească şi să se sărute, fie în locuinţa unde stătea singură, fie în diverse alte locuri, unde îşi dădeau întâlnire. S-a reţinut că această relaţie a fost ";întreţinută"; de inculpat, care îi oferea cadouri sub formă de dulciuri şi fructe, promiţându-i în acelaşi timp că o va lua în căsătorie, profitând practic de naivitatea fetei, de lipsa de maturitate, la vârsta de doar 13 ani pe care o avea.
Faptul că minora nutrea astfel de sentimente faţă de inculpat nu poate să conducă însă la concluzia că a acceptat automat să întreţină relaţii sexuale cu inculpatul şi niciodată nu a afirmat că s-a culcat de bunăvoie cu acesta, motiv pentru care declaraţia martorei M.D., a fost înlăturată, în parte, ca nesinceră sub acest aspect.
Există împrejurări de fapt, în cauză, care contrazic starea de fapt relatată de inculpat în instanţă şi de martora M.D., respectiv actele de agresiune exercitate asupra părţii vătămate şi pe care le-a recunoscut însuşi inculpatul în primele declaraţii, ceea ce în opinia instanţei a sugerat raporturi sexuale prin constrângerea părţii vătămate şi nu consimţite de aceasta. Leziunile prezentate de partea vătămată au fost observate de părinţii acesteia care au întrebat-o ce i s-a întâmplat, dar de frică a minţit, spunând că a căzut cu bicicleta.
Nu numai că inculpatul a agresat-o pe partea vătămată, dar a şi rupt obiectele de îmbrăcăminte pe care le purta, haine pe care martora H.F.Z., după dezvăluirile fetei, le-a văzut aruncate de aceasta, în spatele casei.
Conduita agresivă a inculpatului a fost probată în cauză, nu doar faţă de persoana părţii vătămate, ci şi faţă de martora L.L.L., care a fost lovită de inculpat peste faţă şi dată cu capul de gard pentru că-i surprinse-se pe cei doi sărutându-se, aspecte pe care în aceeaşi seară le-a relatat mamei sale H.L.
Faptul că partea vătămată nu a consimţit să întreţină relaţii sexuale cu inculpatul este probat şi prin conduita sa din seara zilei de 24 decembrie 2009, când intrând în anexa unde locuia singură l-a găsit pe inculpat ascuns sub pat, după care speriată a mers la mama ei pentru a-i cere să-l dea afară, dar i-a spus să nu-i comunice inculpatului că a aflat de la ea unde stă ascuns, deoarece îi este frică de el.
Această stare reală de teamă insuflată de comportamentul violent al inculpatului a justificat atitudinea minorei, care nu i-a relatat mamei sale adevărul, decât la circa o lună de la primul raport sexual, în condiţiile în care a ameninţat-o că o va omorî dacă va spune adevărul, apoi se va omorî şi el, iar conduita inculpatului i-a dovedit părţii vătămate că este în stare să-şi pună în aplicare ameninţările.
Probele testimoniale mai sus prezentate s-au coroborat cu concluziile certificatului medico-legal nr. 85/I/4 din 7 ianuarie 2010, care au atestat că partea vătămată prezintă semnele unei deflorări vechi a cărei vechime nu poate fi precizată.
Fapta astfel descrisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., texte de lege în baza cărora a fost condamnat inculpatul H.I. la o pedeapsă de 5 ani închisoare cu art. 71, 64 lit. a) teza II, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen. şi au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen., pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa a avut în vedere modul şi împrejurările comiterii faptei, pericolul social concret al infracţiunii săvârşite, constând în aceea că a violat o minoră în vârstă de doar 13 ani, prin violenţe, profitând de relaţia de rudenie între acesta şi victimă, care i-a facilitat accesul la partea vătămată, respectiv nu numai în locuinţa acesteia ci şi în anturajul ei, conduita sa nesinceră, dar pe de altă parte lipsa antecedentelor sale penale, sens în care instanţa a reţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. cu consecinţele prevăzute de art. 76 lit. e) C. pen.
În ceea ce priveşte pedepsele accesorii aplicate inculpatului, s-a impus limitarea conţinutului acestora. Astfel, potrivit practicii C.E.D.O. (a se vedea cazul Sabou şi Pârcălab contra României), nu pot fi interzise ab initio toate drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), ca şi pedeapsă accesorie, pe durata executării efective a pedepsei privative de libertate de către inculpat, ci doar acele drepturi care se impun vis-à-vis de natura, felul şi gravitatea infracţiunii săvârşite de către acesta, precum şi ţinând seama de interesele minorului. Ca urmare, după cum s-a arătat anterior, văzând că inculpatul a violat o fetiţă în vârstă de doar 13 ani, care, pe de altă parte, îi este şi nepoată, s-a apreciat că este necesar a i se interzice acestuia şi drepturile părinteşti, precum şi dreptul de a fi tutore sau curator, tocmai având în vedere interesele copiilor săi.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestului preventiv de la 15 februarie 2010 la zi .
S-a constatat că partea vătămată H.A. reprezentată legal de tatăl acesteia H.F., domiciliaţi în localitatea C., jud. Bihor, nu a formulat pretenţii civile în cauză.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli judiciare în favoarea statului, iar în baza art. 189 C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu - avocat P.R. în sumă de 200 RON conform Delegaţiei nr. 1826/2010 a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei în favoarea Baroului de Avocaţi Bihor.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat apel inculpatul H.I., solicitând desfiinţarea acesteia, în sensul reducerii pedepsei aplicate pe considerentul reaprecierii criteriilor generale de individualizare prevăzute de lege.
Prin Decizia penală nr. 52/A din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul apelant H.I. împotriva Sentinţei penale nr. 151/P din 24 iunie 2010, pronunţată de Tribunalului Bihor, pe care a menţinut-o în întregime.
A obligat pe apelant să plătească în favoarea statului suma de 300 RON, cheltuieli judiciare în apel, din care suma de 200 RON, onorariu pentru avocat din oficiu M.C.Z., Delegaţia nr. 3531/2010, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
În baza art. 160b C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului şi a dedus din pedeapsă arestul preventiv până la zi, 21 septembrie 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de prim control judiciar a constatat că situaţia de fapt a fost corect reţinută în raport de probele administrate în cauză, fapta de viol, în forma prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen., fiind pe deplin dovedită.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, s-a considerat că a fost corect stabilită în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dându-se eficienţă dispoziţiilor referitoare la circumstanţele atenuante judiciare.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul H.I., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând reducerea pedepsei aplicate pe considerentul reaprecierii circumstanţelor atenuante.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:
Din analiza coroborată a ansamblului probator administrat a rezultat că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul ei, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatului pentru infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Înalta Curte consideră că, în cauză, prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că faptele inculpatului, care în perioada noiembrie - decembrie 2009, prin constrângere şi exercitare de violenţe, a întreţinut de două ori relaţii sexuale cu fiica fratelui său, minora H.A., în vârstă de 13 ani.
Din mijloacele de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, au rezultat împrejurările în care fapta s-a săvârşit.
Examinând recursul formulat de inculpat prin prisma cazurilor prevăzute de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)), Înalta Curte îl consideră nefondat.
Având în vedere pericolul ridicat al faptei săvârşite (viol), modalitatea concretă de comitere, vârsta victimei (13 ani), atitudinea procesuală nesinceră a inculpatului, criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) au fost corect aplicate.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinea acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane, care văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea infracţiunii.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure exemplaritatea, cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. 52.
În acest context, pedeapsa aplicată inculpatului raportat la fapta săvârşită şi persoana acestuia apare just individualizată, fiind în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 C. pen., ce prevăd că ";legea penală apără (...) persoana, drepturile şi libertatea acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept";, neimpunându-se modificarea cuantumului acesteia.
Faţă de aceste considerente, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge va nefondat recursul inculpatului.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), va deduce din pedeapsă prevenţia la zi.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.I. împotriva Deciziei penale nr. 52/A din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 15 februarie 2010 la 3 decembrie 2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4348/2010. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 2039/2010. Penal → |
|---|
