ICCJ. Decizia nr. 4374/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4374/2010
Dosar nr. 7064/99/2008
Şedinţa publică din 6 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 622 din data de 22 octombrie 2009, Tribunalul Iaşi, secţia penală, a dispus următoarele.
A admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul P.C. şi, în consecinţă:
În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen.
L-a condamnat pe inculpatul P.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen.
A interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
În baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pentru o durată 6 ani, ce constituie termen de încercare, conform art. 862 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei principale a dispus şi suspendarea executării pedepsei accesorii.
În baza art. 863 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare stabilit să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi, conform programului stabilit de această instituţie;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbare locului de muncă;
d)să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
A atras atenţia inculpatului asupra art. 864 C. pen. În baza art. 118 lit. b) C. pen., dispune confiscarea de la inculpat a unui par din lemn cu diametrul de 4 - 5 cm şi lungimea de 1,2 - 1,3 m, obiect ce a servit la comiterea faptei.
A admis acţiunile civile formulate de părţile civile C.M., Spitalul Clinic de Urgenţă P.D.N.O. Iaşi şi Serviciul de Ambulantă şi, în consecinţă:
A obligat inculpatul să plătească părţilor civile:
1. C.M., suma de 15.000 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi o prestaţie periodică în favoarea celor trei minori, respectiv C.E., C.F. şi C.C., în sumă globală de câte 1.440 RON, pentru fiecare, începând cu data comiterii faptei, 18 aprilie 2008, până la data pronunţării prezentei sentinţe şi în continuare câte 80 RON, lunar, pentru fiecare dintre minori, până la majoratul acestora;
2. Spitalului Clinic de Urgenţă P.D.N.O., suma de 3.015,29 RON, ce reprezintă cheltuielile de spitalizare ale victimei;
3. Serviciului de Ambulanţă Iaşi suma de 303 RON, reprezentând cheltuielile de transport ale victimei.
A obligat inculpatul la plata sumei de 10.300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, către stat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi a fost trimis în judecată la data de 13 septembrie 2008, inculpatul P.C., pentru comiterea infracţiunii de omor calificat, constând în aceea că în seara zilei de 18 aprilie 2008 a aplicat victimei C.M.A. mai multe lovituri cu un par în zona capului, care au produs acesteia leziuni grave ce au condus ulterior, la data de 29 aprilie 2009, la deces.
S-a reţinut că:
Părţile locuiesc în satul S., comuna D., judeţul Iaşi şi sunt vecini.
Între victima C.M.A. şi inculpatul P.C., începând de câţiva ani în urmă, era o stare conflictuală, cei doi având pe rolul Judecătoriei Hârlău mai multe cauze, şi, ori de câte ori se vedeau, aceştia se acuzau reciproc.
În jurul orelor 19:00, din data de 18 aprilie 2008, victima C.M.A. era sub influenta băuturilor alcoolice în curtea locuinţei sale şi, văzându-l pe inculpatul P.C., a început să-i adreseze injurii, deplasându-se către stradă, la care acesta din urmă i-a răspuns folosind cuvinte vulgare. Cei doi aruncau cu pietre unul către celălalt şi inculpatul P.C. a intrat în curtea locuinţei sale, de unde a luat un par şi a ieşit din nou în stradă.
Inculpatul a fost văzut în acel moment de martora C.D.E., care trecea pe lângă acesta, precum şi de martorele: C.F., C.A. Martora C.D.E. şi-a continuat drumul spre magazin, lăsând în urmă pe inculpatul P.C. şi trecând pe lângă victima C.M.A., pe care l-a văzut având în vână un măturoi, şi cei doi foloseau cuvinte vulgare.
Cu parul luat, pe care martora C.D.E. îl descrie ca fiind „gros de 4-5 cm şi lung de aproximativ 50 - 60 cm";, martora C.F. ca fiind „un par ca o coadă de sapă";, iar martora C.A., „un par de circa 1,2 - 1,3 metri şi un diametru de 4 - 5 cm";, inculpatul a mers în fugă către victimă, s-au întâlnit în mijlocul drumului şi i-a aplicat mai multe lovituri peste cap în urma cărora a căzut, iar P.C. a fugit în curtea locuinţei sale.
Momentul aplicării loviturilor de către inculpat victimei a fost perceput direct de către martorii: C.F., C.A., C.A.A., precum şi de minora în vârstă de 5 ani, A.P.
Martorele C.F. şi C.A. au mers la mama lor, C.M., şi i-au spus cele văzute. Martora C.A.A. a mers la tatăl său, C.C.A., spunându-i cele văzute, iar minora A.P. a mers la mama sa, martora C.E.M., căreia i-a spus: „C. moare";.
Imediat în locul unde era căzută victima au mers fiica acestuia, C.A., C.M., care au luat victima şi au dus-o pe podeţul de la intrarea în proprietatea victimei, iar în acel loc a venit şi martorul C.C.A.
În acel loc a venit mai întâi un echipaj al poliţiei D., care fusese anunţat de către P.P., concubina inculpatului, care sunase la serviciul 112, când a început conflictul între cei doi.
Victima, C.M.A., a primit primele îngrijiri de la persoanele indicate mai sus, după care a fost transportat de urgenţă în stare gravă la Spitalul de Neurochirurgie Iaşi, unde a fost internat cu diagnosticul: „TCC, Comoţie cerebrală, plagă contuză medio-frontală, plagă contuză piramidă nazală, etilism acut";.
S-a intervenit chirurgical pentru diagnosticul: „TCC grav, contuzie cerebrală gravă, dilacerare parieto-temporal drept extinsă, fractură liniară parieto-temporală dreaptă cu hematom fracturat, comă grad II";.
Starea victimei după intervenţia chirurgicală a fost staţionară, iar la 29 aprilie 2008, aceasta a decedat.
Tribunalul, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Atât inculpatul, cât şi victima locuiau în satul S., comuna D., judeţul Iaşi, având imobilele învecinate, iar între cei doi exista o stare conflictuală mai veche, ce a făcut chiar obiectul unor cauze aflate pe rolul instanţelor ieşene.
Audiat atât în cursul urmăririi penale, cât şi nemijlocit de instanţă, inculpatul a arătat că lovirea victimei a fost un gest de autoapărare, urmare a faptului că aceasta s-a îndreptat spre el înarmată cu un cuţit de bucătărie şi pentru a nu fi lovit, a aplicat victimei o lovitură cu băţul.
Inculpatul a precizat că a intenţionat să aplice lovitura peste braţul victimei pentru a o dezarma, dar aceasta s-a ferit şi în acest mod a fost posibilă devierea loviturii în zona capului.
Pentru a dovedi aceste susţineri, inculpatul a solicitat audierea martorilor C.A.B. şi G.G., audiaţi în ambele faze ale procesului penal.
Din declaraţiile formulate în instanţă, dar şi anterior de cei doi martori, se poate stabili împrejurarea că victima ar fi avut asupra sa o mătură de dimensiuni mari şi un cuţit, dar niciunul dintre ei nu a perceput momentul confruntării dintre părţi, pentru a aprecia existenţa vreunui atac asupra inculpatului cu acest obiect vulnerant şi mai ales a caracteristicilor pe care trebuie să le prezinte acesta pentru a atrage incidenţa legitimei apărări ca şi cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei.
Astfel, martorul G.G. a precizat că nu a părăsit incinta locuinţei sale unde lucra la construirea unui şanţ, dar de la acea distantă a observat cum victima înarmată cu un cuţit şi o mătură de grădină adresa injurii şi ameninţări inculpatului, dar nu a văzut dacă aceasta a ajuns până la poarta imobilului deţinut de inculpat.
Martora C.A.B. a arătat că se afla la locuinţa inculpatului pentru a zugrăvi exteriorul casei şi a văzut cum victima s-a îndreptat spre inculpat, având în mână mătura şi un cuţit, dar când se afla la o distanţă de 4 - 5 m de inculpat, aceasta a intrat în casă pentru a nu asista la iscarea conflictului.
Aceasta a revenit, după trecerea a 2 - 3 minute şi a observat că victima era căzută la pământ, iar inculpatul se îndrepta înspre interiorul curţii sale, unde cei doi nu au mai discutat nimic despre incident.
În condiţiile în care niciunul din cei doi martori, propuşi în apărare, nu au putut percepe momentul consumării conflictului care a condus la decesul victimei, oferind informaţii anterioare şi irelevante pentru aprecierea şi stabilirea condiţiilor de existenţă ale legitimei apărări, atât cu privire la atacul victimei, ce trebuie să fie material, direct, imediat şi injust, dar şi a existenţei unui pericol grav, creat să determine necesitatea de a înlătura atacul, instanţa a constatat că în cauză nu se justifică aplicabilitatea instituţiei prevăzută de art. 44 C. pen., astfel cum a solicitat inculpatul în apărare.
La fel de inaplicabile sunt şi dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., ce reglementează circumstanţa atenuantă a scuzei provocării, în condiţiile în care victima manifesta în mod constant un comportament agresiv verbal şi antisocial, dar cunoscut inculpatului.
Săvârşirea faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei, prin violenţă sau printr-o altă acţiune ilicită gravă presupune implicit o stare spontană de surprindere în care se află inculpatul, care îl determină să reacţioneze instinctual, iar nu o familiarizare a acestuia în timp cu o stare de fapt cunoscută şi tolerată, de ani de zile, chiar dacă nu a fost întotdeauna împărtăşită de inculpat, astfel cum ne aflăm în speţa de faţă.
Ori după reprize întregi de agresiuni verbale reciproce, după ce părţile au aruncat una în cealaltă cu pietre, nu se poate susţine că inculpatul se mai afla în stare de tulburare sau emoţie la momentul la care a agresat victima.
Astfel fiind, instanţa a apreciat că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei reţinute, prin actul de sesizare, dar în alte circumstanţe reale decât cele menţionate în rechizitoriu, situaţie ce conduce la reţinerea unei alte încadrări juridice corespunzătoare modelului infracţional prevăzut de dispoziţiile art. 183 C. pen., respectiv lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Pentru această concluzie pledează atât probele testimoniale administrate în cauză, declaraţiile inculpatului fiind reţinute doar cu privire la aspectele referitoare la numărul loviturilor aplicate, singurele care se coroborează cu faptele şi împrejurările ce rezultă din depoziţiile martorilor, dar şi concluziile raportului de necropsie.
Astfel, din declaraţiile martorelor C.F. şi C.A., singurele care au perceput în mod direct conflictul dintre părţi, respectiv cu propriile simţuri (proprius sensibus), dobândind astfel calitatea de martori oculari, rezultă fără echivoc, că inculpatul a aplicat o singură lovitură victimei, cu un băţ lung de 1,2 - 1,3 m şi grosimea de 4 - 5 cm, în zona capului, fapt ce a condus la căderea acesteia la pământ, unde a rămas nemişcată până în momentul în care a fost ridicată şi spălată pe faţă cu apă de soţia sa şi martorul C.C.A.
Aceeaşi concluzie, a unicităţii loviturii aplicate victimei, se desprinde şi din declaraţia martorei C.D.E., care deşi nu a văzut când a fost aplicată, aceasta fiind la distanţă mică de locul incidentului, dar cu spatele, deplasându-se spre magazinul sătesc, a auzit „un zgomot de lovitură";, iar la 5 minute, când a revenit de la magazin, a văzut victima căzută la pământ.
În aceste condiţii, împrejurarea că inculpatul i-ar fi aplicat victimei mai multe lovituri, respectiv cel puţin patru, cum se reţine prin actul de inculpare, nu a putut fi dovedită cu probele administrate în cauză, urmând a fi înlăturată.
Drept urmare, materialitatea faptelor, astfel cum au fost reţinute anterior, confirmă împrejurarea că acţiunea de lovire a victimei a fost săvârşită de inculpat cu intenţie, dar urmarea mai gravă produsă - decesul victimei - nu poate fi atribuită acestuia decât pe bază de culpă.
Cu alte cuvinte, inculpatul şi-a dat seama şi a dorit să lovească victima pentru a-i produce o vătămare, însă moartea acesteia este rezultatul pe care fie că l-a prevăzut, dar a crezut că nu se va produce, fie că nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l prevadă.
Ceea ce deosebeşte infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte de infracţiunea de omor săvârşit cu intenţie indirectă este împrejurarea că deşi la ambele, loviturile sunt comise cu intenţie, în cazul celei dintâi moartea s-a produs din culpă, făptuitorul neprevăzând acest rezultat, deşi trebuia şi putea să-l prevadă, pe când în cazul celei de-a doua, rezultatul letal a fost prevăzut de inculpat şi cu toate că nu l-a urmărit, l-a acceptat în mod conştient.
Deci, pe lângă faptul material comis de inculpat şi necontestat întrutotul de acesta, ci apreciat ca justificat şi necesar, trebuie să se aibă în vedere poziţia subiectivă a inculpatului, respectiv forma de vinovăţie cu care el a acţionat.
Pentru determinarea formei de vinovăţie trebuie analizate trei aspecte esenţiale, respectiv obiectul folosit, zona vizată şi intensitatea loviturii, fără a neglija însă şi un alt element determinant în această operaţiune, respectiv vârsta şi structura fizică a agresorului, dar şi a victimei.
Ori, un obiect din lemn, de forma unei cozi de sapă aplicat de o persoană mult mai în vârstă decât victima şi cu o constituţie fizică slăbită, inculpatul prezentând un grad de invaliditate de tip II, fapt ce exclude o intensitate sporită a loviturii şi peste o zonă a corpului ce nu a fost urmărită cu predilecţie, fiind posibilă devierea loviturii ca urmare a gestului victimei de a se apăra prin ridicarea mâinii, aşa cum a arătat martora C.F., nu poate conduce la stabilirea intenţiei indirecte de a ucide, ci în mod evident a praeterintenţiei cu care a acţionat inculpatul, faptă ce realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., în baza căreia se va dispune tragerea la răspunderea penală a acestuia.
La individualitatea pedepsei cu închisoarea, instanţa de fond a avut în vedere atât gradul de pericol social concret al faptei comise, dar şi urmările acesteia, respectiv suprimarea vieţii unei persoane tinere, ce avea în întreţinere copii minori, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, ce prezintă un grad ridicat de invaliditate fizică, dar şi o stare depresivă anxioasă situaţională, astfel cum a relevat expertiza psihiatrică efectuată în cauză.
În considerarea acestor elemente ce particularizează prezenta cauză şi a persoanei făptuitorului, instanţa a apreciat că scopul pedepsei, de reeducare a inculpatului şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni se poate realiza şi prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea stabilită sub minimul special prevăzut de lege şi a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, conform art. 861 C. pen.
La această convingere a instanţei contribuie în mod covârşitor conduita ireproşabilă a inculpatului adoptată anterior comiterii prezentei fapte, circumstanţa personală generată de datele dosarului şi care conţine suficiente elemente de apreciere a faptului că scopul pedepsei poate fi realizat şi fără executarea efectivă a sancţiunii penale aplicate, prin stimularea eforturilor de autoeducare ale inculpatului, dovedită prin buna conduită în termenul de încercare, ce va fi stabilit, potrivit art. 862 C. pen., dar şi a măsurilor de supraveghere instituite de instanţă.
Faţă de natura infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, care a adus atingere celui mai important drept al omului, cel privitor la viaţă şi integritate fizică, instanţa a apreciat că inculpatul este nedemn de a exercita drepturile civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi litera b) C. pen., că vizează dreptul de a fi ales în funcţii elective şi care implică exerciţiul autorităţii de stat, prin conţinutul şi natura sa această pedeapsă accesorie îndeplinind atât caracterul de legitimitate, cât şi cel de proporţionalitate cu învinuirea reţinută în sarcina inculpatului.
Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei principale s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii stabilită anterior.
Fapta inculpatului de a lovi victima, fapt ce a condus la decesul acesteia şi a atras răspunderea penală a făptuitorului a antrenat şi răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condiţiile art. 998 C. civ. şi implicit dreptul părţilor civile de a le fi reparat prejudiciul material şi nepatrimonial cauzat în mod direct prin fapta ilicită a inculpatului.
În considerarea acestor principii şi faţă de probele testimoniale şi cu înscrisuri administrate în cauză, instanţa a apreciat că acţiunile civile formulate de partea civilă în nume propriu, dar şi ca reprezentant legal al minorilor rămaşi de pe urma defunctului, sunt pe deplin dovedite şi justificate.
Astfel, sumele cerute de partea civilă cu titlu de daune materiale, dar şi morale, şi a căror existenţă şi întindere au fost stabilite la câte un cuantum de 15.000 RON, prin nivelul acordat de instanţă, va da satisfacţie întemeiată şi suficientă pretenţiilor părţilor civile, asigurând posibilitatea acestora de a surmonta perioada ulterioară decesului victimei atât sub aspectul suferinţelor psihice indiscutabile, dar şi al lipsurilor materiale.
Cât priveşte prestaţia periodică acordată minorilor, instanţa a avut în vedere ca bază de calcul venitul minim pe economia naţională, faţă de împrejurarea că victima nu lucra cu contract de muncă, care să stabilească nivelul salariului cert acordat acesteia.
Astfel fiind, faţă de împrejurarea că prin decesul tatălui lor, minorii au fost lipsiţi de veniturile permanente pe care acesta le realiza în vederea întreţinerii minorilor, aceştia sunt îndreptăţiţi, pe deplin, la plata unei prestaţii periodice, acordată într-o sumă globală începând cu data comiterii faptei şi până la pronunţarea prezentei hotărâri şi, în continuare, la câte o sumă lunară până la împlinirea vârstei de 18 ani, de către fiecare dintre ei.
În termenul prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi de inculpatul P.C. şi criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Parchetul a solicitat reaprecierea probelor şi menţinerea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, aplicându-se o pedeapsă în limitele prevăzute de textul de încriminare al art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
Inculpatul a susţinut că a acţionat în condiţiile legitimei apărări, pentru a înlătura atacul cu cuţitul asupra lui, iniţiat de victima C.M.A. În subsidiar, inculpatul a solicitat reţinerea provocării şi diminuarea corespunzătoare a pedepsei, precum şi a despăgubirilor civile.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 371 aliniat ultim C. proc. pen., Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 108 din 15 iunie 2010, a constatat că este întemeiat doar apelul Parchetului, pentru considerentele de urmează:
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este, fără dubiu, cea reală, fiind confirmată de toate probele dosarului.
Martorii C.F. şi C.A. au susţinut în declaraţiile date în faţa instanţei de fond, că inculpatul i-a aplicat victimei o singură lovitură cu parul în cap. La urmărirea penală, martora C.F. nu a precizat câte lovituri i-a aplicat inculpatul victimei, relatând că „ P. l-a lovit pe tatăl meu cu parul în zona capului";.
Tot în faza urmăririi penale, martora C.A.A., care a văzut desfăşurarea conflictului, a declarat că inculpatul i-a aplicat victimei două lovituri cu parul în cap, abia la a doua lovitură C.M.A. prăbuşindu-se la pământ.
Această martoră nu a mai putut fi reaudiată pe parcursul cercetării judecătoreşti.
Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a lovit victima o singură dată cu parul, ceea ce înseamnă că celelalte loviri active s-au produs cu pietre, căci a existat cu certitudine un număr de 4 lovituri active ale victimei - fapt atestat de medicul legist în concluziile autopsiei. Dubiu a existat doar cu privire la obiectul contondent folosit.
Dar cum întotdeauna îndoiala profită inculpatului, este de reţinut această concluzie a unei singure lovituri cu parul în cap, celelalte loviri posibil să fie cu pietre, aspect relatat de toţi martorii care au descris desfăşurarea conflictului de la momentul când acesta a început.
Coroborând actele medico-legale, planşele fotografice din dosarul de urmărire penală, declaraţiile martorilor audiaţi pe parcursul tuturor etapelor procesuale rezultă cu certitudine că inculpatul a lovit victima cu parul în cap, cauzându-i leziunea tanatogeneratoare.
Aceleaşi probe au demonstrat că lovitura a vizat în mod direct capul victimei, fiind de o asemenea intensitate încât a produs dilacerarea cerebrală şi moartea victimei, legătura de cauzalitate fiind de necontestat.
Aspectele faptice reţinute în mod temeinic de instanţa de fond susţin însă încadrarea juridică dată de procuror faptei, şi anume de „omor calificat";, prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
Este cert că inculpatul, chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, putea şi trebuia să prevadă că, lovind-o cu putere în cap, cu un par lung de 50 - 60 cm şi gros de 4 - 5 cm, putea să-i suprime viaţa.
Despre o altă încadrare juridică a faptei decât cea reţinută prin rechizitoriu se putea vorbi doar în situaţia în care lovitura tanatogeneratoare nu ar fi fost produsă printr-o lovire activă - astfel cum este cazul în speţă - ci prin căderea victimei.
Actul medico-legal atestă fără dubii că lovirea a fost activă, prin lovitura cu parul aplicată victimei în cap, aspect confirmat de toţi martorii care au perceput conflictul.
S-a invocat în apărare că inculpatul este bolnav, cu o constituţie fizică afectată de boală (TBC osos) şi nu ar fi avut forţă să aplice o astfel de lovitură.
Atât martorii care au perceput conflictul, dar cu precădere concluziile necropsiei şi planşele fotografice efectuate cu această ocazie dovedesc că lovitura în cap a fost atât de puternică încât s-a soldat cu fractura craniului în zona vizată, dilacerarea cerebrală şi în fond, deşi s-a intervenit chirurgical, cu moartea victimei.
Aceleaşi probe relevă că victima era în stare de ebrietate, deci avea capacitatea de a acţiona şi a se apăra, reduse.
La autopsie s-a constatat că aceasta suferea de etilism cronic şi de alte afecţiuni, avea o constituţie fizică astenică, subponderal, ceea îl făcea în mod evident vulnerabil.
Aceste împrejurări, coroborate cu faptul că inculpatul, după prima fază a conflictului, s-a întors acasă, a luat parul şi s-a dus spre C., lovindu-l cu putere în cap, conturează poziţia inculpatului din punct de vedere subiectiv, intenţia acestuia de a aplica o corecţie severă victimei prevăzând, sau cel puţin acceptând, rezultatul morţii acesteia.
În mod legal şi temeinic, instanţa de fond a înlăturat motivat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 44 alin. (3) şi art. 73 lit. b) C. pen., apărare reiterată şi în apel de inculpat.
Probele administrate cu referire la procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi declaraţiile martorilor din lucrări nu confirmă susţinerea inculpatului că victima l-ar fi atacat cu cuţitul pe care îl avea în mână.
Audiat şi în faza apelului, martorul C.C.A., care a venit în ajutorul lui C.M.A. imediat ce l-a văzut căzut la pământ şi l-a transportat în casă, a susţinut ca şi în celelalte declaraţii că nu a văzut niciun cuţit asupra victimei sau la locul faptei.
Fiind prima persoană care s-a apropiat de victimă, la locul faptei şi a dus victima în casă, cu siguranţă ar fi observat cuţitul.
Este cert că versiunea prezentată în apărare de inculpat şi martorii propuşi de acesta în apel (S.V., sora lui şi C.A.B., concubina nepotului inculpatului) este constituită pro causa, tocmai pentru a susţine legitima apărare sau eventual provocarea.
Martorii oculari (fiicele victimei precum şi C.A.A.) au susţinut că victima a avut o mătură în mână la momentul izbucnirii conflictului, după care a început să arunce cu pietre în inculpat, care a ripostat în acelaşi fel.
Conduita necorespunzătoare, agresivă a victimei C.M.A., care era în stare de ebrietate, suferind de etilism cronic şi alte boli, evident că l-a enervat pe inculpat, cu atât mai mult cu cât era o duşmănie veche între cei doi, dar inculpatul a ripostat în primă fază în acelaşi mod: la înjurat, a aruncat cu pietre.
Abia după ce s-a consumat această etapă, el s-a retras în curtea casei, a luat parul şi s-a dus în fugă spre C.M.A., care se afla în faţa casei sale şi l-a lovit cu putere în cap.
Relevantă este şi conduita inculpatului după comiterea faptei, când a abandonat victima care era căzută la pământ, plină de sânge, aspect ce întăreşte convingerea că, în plan subiectiv inculpatul a acţionat cu intenţia de a-l anihila pe C., aducându-l în starea respectivă.
Pentru argumentele prezentate, instanţa a reţinut că încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpatul P.C. este de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., şi nu de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen.
La individualizarea pedepsei ce se aplică inculpatului pentru această infracţiune s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cauzele ce agravează răspunderea penală, dar şi cele care o atenuează.
Faţă de datele cauzei ce atestă o bună conduită a inculpatului, în familie şi societate atât înainte, cât şi după comiterea faptei, vârsta inculpatului, starea sa de sănătate, toate acestea justifică reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. şi implicit, ca efect, o pedeapsă orientată sub limita minimului special prevăzut de textul de încriminare.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a administrat un probatoriu complet, despăgubirile fiind stabilite în mod corect, în condiţiile prevăzute de art. 998 C. civ., pentru a se asigura o justă şi integrală reparaţie atât a prejudiciului material, cât şi a celui psihic, afectiv pricinuit prin moartea unui membru al familiei.
Ca urmare, Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 108 din 15 iunie 2010, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, iar în rejudecare a dispus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de „omor calificat"; prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu reţinerea art. 74 lit. a), c) C. pen. şi art. 76 C. pen., la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
A menţinut toate celelalte dispoziţii din hotărârea atacată, care nu sunt contrare deciziei pronunţate de instanţa de apel.
A respins, ca nefondat, apelul inculpatului P.C. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.C. invocând, în scris, motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 3859 pct. 9, pct. 10, pct. 14 şi pct. 17 C. proc. pen.
Înalta Curte, examinând cauza sub toate aspectele în raport de motivele de recurs invocate de către recurent şi de soluţia pronunţată de instanţa de apel, cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de pericolul social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În ceea ce priveşte critica inculpatului cu privire la schimbarea încadrării juridice, aplicată în apel, se constată că instanţa de apel a procedat corect atunci când a schimbat încadrarea juridică dată faptei şi stabilită în sarcina inculpatului la instanţa de fond, din art. 183 C. pen. în art. 174 - 175 lit. i) C. pen., înlăturând disp. art. 334 C. proc. pen., şi în mod corect a reţinut în sarcina inculpatului pedeapsa principală de 7 ani închisoare şi 3 luni pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În practica judiciară se pune în mod frecvent problema deosebirilor dintre infracţiunea de omor şi lovirile cauzatoare de moarte, infracţiune prevăzută de art. 183 C. pen., în care moartea victimei îi este imputabilă făptuitorului pe bază de praeterintenţie. În principal, elementele de diferenţiere dintre cele două infracţiuni se referă la zona de corp unde sunt aplicate loviturile, în sensul că este o zonă vitală sau nu, obiectul folosit la săvârşirea infracţiunii, în sensul că are sau nu are aptitudinea de a produce acest rezultat; numărul şi intensitatea loviturilor aplicate victimei; atitudinea făptuitorului pentru săvârşirea faptei; eventualele relaţii preexistente între făptuitor şi victimă.
Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor, şi nu cele ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, atunci când inculpatul a lovit victima cu un par în zona capului, iar victima a încetat din viaţă ca urmare a unei come determinate de contuzia şi dilacerarea cerebrală produse prin lovire activă cu un obiect contondent în regiunea parieto-temporală dreaptă, conform raportului de constatare medico-legală (autopsie) întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi la data de 20 iunie 2008.
Raportul de cauzalitate dintre fapta autorului şi moartea victimei există chiar dacă la producerea rezultatului socialmente ar fi contribuit şi alţi factori preexistenţi, cum ar fi afecţiunile de care suferea victima, leziunile traumatice identificate prin raportul de autopsie, care însă nu evidenţiază că ar fi ca urmare a unor alte afecţiuni anterioare incidentului, factorii posteriori constând în intervenţia efectivă cu întârziere a victimei în Spitalul de neurochirurgie Iaşi, mai exact la data de 20 aprilie 2008 a avut loc intervenţia chirurgicală, ca urmare a agravării clinice a victimei, faţă de momentul săvârşirii faptei, 18 aprilie 2008, decesul survenind la data de 29 aprilie 2008.
Invocarea, în motivele scrise de recurs ale inculpatului, a necesităţii unei noi expertize medicale pentru a stabili dacă diagnosticul final ar fi putut fi cauzat de rezultatul unei evoluţii nefavorabile cauzate de problemele de sănătate preexistente ale victimei, dat fiind că diagnosticul iniţial de comoţie cerebrală, diagnostic de o gravitate minoră, chiar intervenit chirurgical, nu ar fi condus în mod normal la deces, nu poate fi primit. Există, ca urmare a traumei suferite prin lovire a victimei de către inculpat un raport de cauzalitate între urmarea produsă de această lovitură şi decesul victimei; chiar dacă victima ar fi avut afecţiuni de sănătate grave, acestea nu au generat până la momentul incidentului infracţional provocat de inculpatul P.C., decesul victimei, decesul survenind ca urmare a traumei suferite tocmai ca urmare a loviturii aplicate de inculpat.
Critica inculpatului cu privire la faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la lipsa unei lămuriri certe din parte instanţei de apel ce viza o stabilire clară a împrejurării că starea de sănătate a victimei s-a agravat post operator, iar suferinţele produse nu aveau o gravitate deosebită de a determina decesul victimei, împrejurare care trebuia lămurită de instanţa de apel, pe calea unei expertize medico-legale nu poate fi primită de instanţa de recurs, tocmai pentru considerentele deja precizate anterior şi faţă de împrejurarea că a fost avut în vedere la pronunţarea soluţiei raportul de necropsie a victimei aflat la dosarul de urmărire penală.
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că principiul individualizării sancţiunilor de drept penal priveşte deopotrivă stabilirea, cât şi aplicarea acestor sancţiuni şi adaptarea acestora în funcţie de gradul de pericol social al faptei, al periculozităţii făptuitorului.
Pedeapsa, pe lângă funcţia de constrângere ce o exercită asupra condamnatului, îndeplineşte şi funcţia de exemplaritate şi de reeducare a acestuia, pedeapsa fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.
Funcţia de exemplaritate a pedepsei se manifestă şi decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârşită o infracţiune. Funcţia de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracţiune.
Faţă de pericolul social concret al faptei, limitele de pedeapsă, scopul ei şi criteriile de individualizare, instanţa de apel în mod corect a condamnat pe inculpatul P.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 174 - 175 lit. i) C. pen., la pedeapsa de 7 ani închisoare, reţinându-se circumstanţele prevăzute de dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) C. pen., astfel că nu se impune o reindividualizare a pedepsei în sensul aplicării circumstanţei legale a provocării prevăzută şi pedepsită de art. 73 lit. b) C. pen., invocată în apărarea inculpatului.
Pentru a fi reţinută circumstanţa atenuantă a provocării trebuiau îndeplinite condiţiile de existenţă ale provocării, şi anume existenţa unei anumite activităţi de provocare din partea persoanei vătămate, actul provocator al victimei să determine o puternică tulburare sau emoţie infractorului, sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii infractorul să fi săvârşit infracţiunea, infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului.
Numai îndeplinirea cumulativă a condiţiilor provocării obligă instanţa de judecată să reţină această circumstanţă şi să-i dea efectul cuvenit, însă din întreg ansamblul probator nu rezultă că victima este cea care l-a lovit pe inculpat, iar acesta nu a făcut altceva decât să se apere, aşa cum a susţinut apărarea, ci dimpotrivă, decesul victimei a fost generat pe fondul unui conflict spontan şi generat de inculpat prin aplicarea unei lovituri cu un corp contondent în zona capului victimei, chiar dacă conflictul a avut în partea incipientă un schimb de injurii verbale şi loviri reciproce cu pietre între victimă şi inculpat şi chiar dacă conflictul dintre cei doi avea o antecedenţă de o perioadă de timp îndelungată.
Cu privire la contradicţiile existente între soluţia dispusă de instanţa de apel şi motivarea în fapt şi în drept a hotărârii, în sensul că s-a reţinut culpa inculpatului ca urmare a activităţii infracţionale a acestuia ce a condus la decesul victimei, iar în dispozitivul hotărârii s-a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea de omor, atâta vreme cât infracţiunea de omor în doctrina juridică nu are ca formă de manifestare culpa făptuitorului, ci intenţia directă sau indirectă a făptuitorului aşa cum se cere pentru infracţiune de omor, în sensul că s-a precizat că „inculpatul chiar dacă nu a urmărit moartea victimei, putea şi trebuia să prevadă că, lovind-o cu intensitate în cap, cu un par lung de 40 - 50 cm şi gros de 4 - 5 cm, putea să-i suprime viaţa";, motivare ce corespunde modalităţii culpei ca formă a vinovăţiei, şi nu a intenţiei; Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare invocat în scris de către inculpat nu este fondat.
În conţinutul motivelor hotărârii, instanţa de apel reţine că după ce s-a consumat prima etapă a incidentului între inculpat şi victimă, respectiv adresarea de injurii şi lovire reciprocă cu pietre, inculpatul s-a retras în curtea casei sale de unde a revenit cu un par şi s-a dus în fugă spre C.M.A. şi l-a lovit cu putere în cap, potrivit declaraţiilor martorilor, ceea ce determină în concret intenţia directă a inculpatului în săvârşirea faptei, dar şi starea de abandon a inculpatului după comiterea faptei, lăsând victima căzută la pământ plină de sânge, întărind convingerea că inculpatul a acţionat în plan subiectiv cu intenţia de a anihila victima aducându-o în starea respectivă, acestea sunt argumente că instanţa de apel a stabilit corect elementele constitutive ale infracţiunii de omor, neconstatându-se nicio contradicţie între considerentele hotărârii pronunţate în apel şi dispozitivul acesteia.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva Deciziei penale nr. 108 din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva Deciziei penale nr. 108 din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2484/2010. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 438/2010. Penal → |
|---|
