ICCJ. Decizia nr. 4188/2011. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4188/2011

Dosar nr. 8511/110/2010/a3

Şedinţa publică din 8 decembrie 2011

Asupra recursului penal de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 133/D din 03 iunie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 8511/110/2010 al Tribunalului Bacău, s-a dispus:

I. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.;

Condamnarea inculpatului minor G.I., la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat (faptă din 3 octombrie 2010).

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 86¹ C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale iar în baza art. 86² C. pen. s-a stabilit durata termenului de încercare de 6 ani, care s-a socotit de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 86³ C. pen. s-a dispus ca pe durata termenului de încercare, condamnatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău, desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă;

S-a atras atenţia inculpatului cu privire la conţinutul art. 86⁴ C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii.

II. În baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 – 174, 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.;

Condamnarea inculpatei G.L., la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru complicitate la tentativa infracţiunii de omor calificat (faptă din 3 octombrie 2010).

S-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pe o durată de 4 ani.

S-au interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP);

S-au scăzut din pedepsele aplicate celor doi inculpaţi, perioadele executate prin reţinere şi arest preventiv, începând din 21 octombrie 2010, la zi.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen.;

S-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatei G.L.

În baza art. 350 pct. (3) lit. b) C. proc. pen.;

S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului G.I.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ.;

Au fost obligaţi inculpaţii în solidar să plătească părţii civile B.I., suma de 2.000 RON despăgubiri civile reprezentând cheltuieli făcute pentru redobândirea sănătăţii şi 8.000 RON daune morale.

Au fost obligaţi inculpaţii în solidar să plătească Serviciului judeţean de Ambulanţă Bacău, suma de 383 RON actualizată la data executării, reprezentând cheltuieli de transport.

În baza art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 modificată;

Au fost obligaţi în solidar inculpaţii la plata următoarelor cheltuieli de spitalizare:

- 78 RON, actualizată la data executării către Spitalul municipal Oneşti;

- 2.361,19 RON actualizată la data executării către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon” din Iaşi, Secţia de chirurgie vasculară.

S-a dispus plata din fondul special al M.J.L.C. a următoarelor sume:

- 600 RON onorar avocat S.A. la urmărirea penală;

- 600 RON onorar avocat B.A.M., la urmărire penală;

- 300 RON onorar avocat S.A., la fond;

- 64 RON, taxa pentru efectuarea expertizei 546 din 16 martie 2011 efectuată de S.M.L. Bacău;

- 130 RON, cheltuieli de transport suportate de către martorul B.I., student.

S-a luat act că inculpata majoră a avut avocat ales la fond.

În baza art. 7 coroborat cu art. 4 lit. b) din Legea nr. 76/2008, în condiţiile art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ:

S-a dispus prelevarea probelor biologice de la cei doi condamnaţi.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Inculpata G.L., mama inculpatului minor G.I. în loc să fi intervenit pentru aplanarea conflictului care se declanşase a luat un cuţit de pe o tarabă (dintre ele expuse spre vânzare) pe care i l-a dat în mod subtil fiului său, pe la spatele acestuia.

Inculpatul minor primind cuţitul de la mama sa a primit şi îndemnul de a-l folosi în disputa cu numitul B.I.

În aceste condiţii inculpatul minor G.I. s-a îndreptat ameninţător cu cuţitul în mână spre B.I., îngrozind persoanele din târg, care fugeau şi se ascundeau pe unde puteau.

Inculpata G.L., aflată de faţă, nu a intervenit pentru ca fiul său, inculpatul G.I. să înceteze agresiunea manifestată asupra tânărului B.I., deşi a văzut că se iscase panică printre toţi cei de faţă.

Partea vătămată s-a ferit din calea inculpatului minor, care îi viza toracele, însă fiind nevoit să înainteze cu spatele pentru a nu-l scăpa din ochi pe agresor a dat peste o tarabă, căzând pe spate peste acesta, astfel că a primit lovitura de cuţit în picior, pe unde trece artera femurală, secţionând-o.

Hemoragia puternică declanşată a făcut ca victima să se prăbuşească la pământ şi să-şi piardă cunoştinţa.

Inculpatul a fugit de la locul faptei, abandonând cuţitul însă a fost urmărit şi ajuns din urmă de rudele victimei cât şi de alte persoane pentru a-i aplica o corecţie.

Victima B.I. a fost spitalizată doar 5 zile, însă pentru vindecare a avut nevoie de 16 - 18 zile de îngrijiri medicale, după cum rezultă din cuprinsul Certificatului medico-legal nr. 1629/A.1 din 12 octombrie 2010 a S.M.L. Bacău. Numărul de zile de îngrijiri medicale a fost confirmat şi prin Raportul de expertiză medico-legală nr. 546 din 16 martie 2010 ale S.M.L. Bacău.

Leziunea arterei femurale cu ischemia acută a membrului inferior drept a fost de natură a pune în primejdie viaţa victimei B.I.

S-a reţinut că, fapta inculpatului G.I. din data de 03 octombrie 2010, când l-a înjunghiat pe B.I. cu un cuţit în picior, secţionându-i artera femurală, constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 – 174, 175 lit. i) C. pen., comis într-un loc public (târg săptămânal).

În ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei comise de inculpata G.L., instanţa de fond a reţinut că fapta comisă de aceasta în împrejurările menţionate întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 - 174, 175 lit. i) C. pen. pentru care i-a aplicat o pedeapsă în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

În cauză au formulat apel, în termen legal, procurorul şi inculpaţii G.L. şi G.I.

În motivele scrise de apel ale procurorului s-a invocat nelegalitatea Sentinţei penale nr. 133/D din 03 iunie 2011 în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate inculpatei G.L.

Astfel, s-a învederat că instanţa în baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 - 174, 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. a dispus condamnarea inculpatei G.L. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru complicitate la tentativa infracţiunii de omor calificat, că pedeapsa aplicată este nelegală, fiind o pedeapsă sub limita legală prevăzută de textul de incriminare, fără a reţine circumstanţe atenuante şi fără a motiva în vreun fel coborârea pedepsei sub acest minim.

Totodată, s-a invocat nelegalitatea Sentinţei penale nr. 133/D din 03 iunie 2011 în ceea ce priveşte nemotivarea de către instanţă a interzicerii inculpatei G.L. şi a dreptului de a alege.

S-a criticat Sentinţa penală nr. 133/D din 03 iunie 2011 în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului minor, la data faptei, G.I., având în vedere natura, gravitatea faptei comise, modalitatea concretă de comitere şi urmările acesteia.

Inculpata G.L., prin apărătorul desemnat din oficiu de instanţă, solicită achitarea întrucât ea nu a dat cuţitul fiului ei, coinculpatul.

Pentru inculpatul G.I. s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 180, alin. (2) C. pen., intenţia acestuia nefiind de a omorî partea vătămată.

Prin Decizia penală nr. 114 din 13 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze cu minori şi familie.

În baza art. 379, pct. 2, lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău şi apelanta-inculpată G.L., împotriva Sentinţei penale nr. 133/D/2011 a Tribunalului Bacău, pronunţată în Dosarul nr. 8511/110/2010, cu privire la greşita încadrare juridică a faptei săvârşite de inculpata G.L. şi pedepsele principale, accesorie şi complementară aplicate acesteia.

S-a desfiinţat sentinţa penală apelată cu privire la aceste aspecte, s-a reţinut cauza spre rejudecare şi în fond:

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice pentru inculpata G.L., din infracţiunea de complicitate la tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 20 – 174, 175, lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75, lit. c) C. pen., în infracţiunea de instigare la tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 20 – 174, 175, lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75, lit. c) C. pen.

În baza art. 25 C. pen., raportat la art. 20 – 174, 175, lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75, lit. c) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei G.L., la pedeapsa principală de 7 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a), teza II şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la tentativă la omor calificat.

S-a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a), teza II şi lit. b) C. pen., pe durata şi în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 383, alin. (11) C. proc. pen., raportat la art. 350, alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatei.

În baza art. 381 C. proc. pen., s-a dedus în continuare durata arestului preventiv de la 03 iunie 2011 la zi.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice pentru inculpatul G.I., din infracţiunea de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 – 174, 175, lit. i) C. pen., în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180, alin. (2) C. pen., ca nefondată.

În baza art. 379, pct. 1, lit. b) C. proc. pen., s-a respins apelul declarat de apelantul-inculpat G.I., împotriva aceleiaşi sentinţe penale, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond corespunde analizei materialului probator administrat în cauză în ceea ce priveşte încadrarea juridică a infracţiunilor comise de cei doi inculpaţi, s-a reţinut că fapta inculpatului de a lovi cu un cuţit de dimensiuni considerabile, cu o intensitate ridicată în coapsa victimei, în aşa fel încât a străpuns în totalitate piciorul, denotă cel puţin o acceptare, din punct de vedere subiectiv, a unui rezultat letal, care de altfel nu s-a produs întrucât victima a fost ajutată de persoanele din târg şi transportată la spital. Prin urmare, leziunile produse au fost grave, au pus în pericol viaţa lui B.I. şi reprezintă consecinţa directă a loviturii aplicate de inculpatul G.I. cu cuţitul dat pe furiş de mama lui.

Nu a fost reţinută apărarea inculpatului potrivit căreia acesta se afla în legitimă apărare întrucât probele indicate mai sus nu au confirmat existenţa unui atac grav şi iminent la adresa sa, ci doar ulterior consumării infracţiunii, urmare a sentimentului de indignare publică provocat persoanelor prezente.

În privinţa inculpatei G.L., Curtea a reţinut că prima instanţă se contrazice în considerente în privinţa existenţei sau inexistenţei activităţii de instigare şi rezultatul produs sub aspectul luării hotărârii infracţionale de fiul ei de a-l omorî pe B.I., că datele aflate la dosar nu indică în nici un fel preexistenţa în conştiinţa lui G.I. acestei hotărâri; s-a apreciat că acesta a intervenit doar ca urmare a primirii cuţitului de la coinculpată şi că alta ar fi fost situaţia dacă inculpatul ar fi avut cuţitul său şi ar fi exprimat intenţia de a omorî pe partea vătămată.

În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că actul material de înmânare a cuţitului, comis de inculpată, constituie în acelaşi timp, o activitate de instigare dar şi de complicitate materială şi morală. În raport de forma principală de participaţie penală a instigării, complicitatea este absorbită iar fapta inculpatei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 20 - 174, 175, lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75, lit. c) C. pen., sens în care s-a dispus schimbarea încadrării juridice în baza art. 334 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte motivele de apel legate de individualizarea judiciară a pedepselor aplicate de prima instanţă, s-a reţinut că G.I. era minor la data faptei, nu are un comportament infracţional structurat în timp, iar comiterea infracţiunii a avut loc în contextul arătat. Prin urmare, printr-o supraveghere adecvată şi oficială, se poate realiza reeducarea sa şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, mai ales că a fost şi privat de libertate mai mult de 7 luni de zile.

Inculpata G.L. constituie autorul moral al infracţiunii, nu a recunoscut săvârşirea ei şi a mai fost arestată în anul 2009 pentru falsificare de monedă. În consecinţă, nu pot fi reţinute circumstanţe atenuante în favoarea ei, pedeapsa aplicată fiind nelegală în raport de limitele prevăzute de lege, urmând să fie condamnată la pedeapsa minimă de 7 ani şi 6 luni închisoare.

Totodată, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiat motivul de apel privind interzicerea dreptului de a alege, care nu are legătură cu activitatea infracţională a inculpaţilor şi nu poate fi aplicat acesteia.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău cât şi inculpaţii G.L. şi G.I.

Parchetul consideră că decizia penală atacată este nelegală şi netemeinică cu privire la ambii inculpaţi pentru următoarele considerente:

- în mod eronat s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de complicitate la tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. - 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în infracţiunea de instigare la tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 20 C. pen. - 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. întrucât prin acţiunea de a înmâna acel cuţit inculpatului minor, inculpata G.L. a ajutat şi a înlesnit săvârşirea de către fiul acesteia a unei fapte penale, conştientizând intenţia inculpatului minor de a lovi partea vătămată, cât şi a rezultatului socialmente periculos al faptei sale. De asemenea, pe tot parcursul acţiunii infracţionale desfăşurată de inculpatul minor, inculpata G.L. rămânând în câmpul infracţional, a înlesnit săvârşirea faptei, întărind şi întreţinând hotărârea infracţională a inculpatului minor.

A învederat că pentru existenţa complicităţii nu este necesară o înţelegere anterioară a participanţilor la săvârşirea unei fapte penale ci este suficient ca complicele să fi avut convingerea că prin gestul său a ajutat cealaltă persoană, la săvârşirea infracţiunii.

În aceste condiţii a apreciat că încadrarea juridică corectă a faptei săvârşită de inculpata G.L., este infracţiunea de complicitate la tentativă la omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. - 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.

- Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apelul declarat de procuror cu privire la acest inculpat, în sensul admiterii sau respingerii acestei căi de atac. Instanţa a respins doar apelul declarat de inculpat, dispozitivul deciziei penale mai sus-criticate nu conţine o astfel de menţiune.

- Pedeapsa de 4 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în condiţiile art. 86¹ C. pen., aplicată inculpatului G.I., nu este de natură să contribuie la reeducarea sa.

A solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi, în rejudecare, să se dea eficienţă criticilor formulate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (pentru inculpatul G.I.) şi art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (pentru inculpata G.L.).

Recurenta inculpată G.L. a criticat decizia pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen.

În motivele scrise, recurenta inculpată G.L. a învederat că instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt pronunţând o hotărâre de condamnare greşită în condiţiile în care nici partea vătămată şi nici părinţii acesteia, aflaţi în imediata apropiere a părţii vătămate în momentul săvârşirii faptei, nu au declarat că inculpatul minor ar fi primit cuţitul de la o altă persoană. Partea vătămată a declarat că inculpatul G.I. i-a aruncat cu bere în ochi şi imediat acestui moment a văzut că are un cuţit în mâna dreaptă. Părinţii săi, B.E. şi B.M., au declarat că G.I. „a scos un cuţit” pe care l-a folosit să lovească.

Singurele persoane care au declarat că ar fi văzut o femeie/o ţigancă care i-ar fi dat cuţitul inculpatului G.I. sunt A.M., cumătră cu părinţii părţii vătămate şi N.M., mătuşa părţii vătămate, iar declaraţiile acestora trebuie privite cu circumspecţie, atât sub aspect subiectiv, dat fiind că sunt persoane apropiate părţii vătămate, cât şi sub aspect obiectiv, dat fiind conţinutul declaraţiilor.

În ce priveşte declaraţiile martorei A.M. solicită a se observa că în faza de urmărire penală aceasta declara că „am văzut o femeie de aproximativ 50 de ani (G.L. avea 38 de ani la momentul incidentului) care a luat cuţitul de pe o tarabă şi i l-a înmânat agresorului” şi că „am văzut exact momentul în care ţiganca i-a înmânat cuţitul”, iar în faza de judecată, această martoră declara „cu privire la identitatea inculpatei am îndoieli” şi că „am văzut femeia cum i-a dat pe furiş, pe la spatele ei, cuţitul”.

În ce priveşte declaraţiile martorei N.M., în faza de urmărire penală aceasta declara „o femeie de lângă el i-a dat un cuţit”, iar în faza de judecată, declara „am văzut-o pe inculpată cum i-a dat pe furiş, pe la spatele ei, cuţitul”.

A mai arătat că în faza de judecată A.M. nu o identifica pe inculpată ca fiind femeia ce ar fi dat cuţitul inculpatului G.I., iar N.M. nu este întrebată în acest sens. Nu mai puţin, se solicită a se observa că declaraţiile date de aceste martore în faza de judecată sunt identice, în sensul că au văzut cum femeia „i-a dat pe furiş, pe la spatele ei, cuţitul”, lucru nedeclarat de nici una dintre ele în faza de urmărire penală.

Mai mult, în faza de urmărire penală nu s-a procedat la o recunoaştere din grup a inculpatei G.L. de către aceste martore, la dosar neexistând vreun proces-verbal de recunoaştere a acesteia, astfel că nu se explică cum organele de cercetare penală au ajuns la concluzia că există identitate de persoană între inculpata şi persoana despre care martorii fac vorbire în declaraţii.

Pentru aceste considerente, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţată în apel şi, în rejudecare, să se dispună achitarea inculpatei G.L. pentru infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Recurentul inculpat G.I., a criticat decizia prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. învederând că instanţa de apel a menţinut greşita încadrare juridică dată la fond faptei comise de acesta şi, implicit, a dat o greşită încadrare faptei comise în calitate de participant.

A susţinut că instanţa de apel a respins cererea de schimbare de încadrare juridică a faptei comise din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. (încadrare cu repercusiuni asupra încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina sa) în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen., soluţie greşită, pentru următoarele considerente:

Fapta pentru care a fost trimis în judecată G.I., prin care s-a pricinuit integrităţii corporale o vătămare care a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 16 - 18 zile şi care a pus în primejdie viaţa părţii vătămate, a fost încadrată ca tentativă la infracţiunea de omor calificat. Susţine că raţionamentul care a condus la o asemenea soluţie este greşit, fiind contrar literei şi spiritului legii, în sensul că, deşi rezultatul faptei deduse judecăţii este mai puţin periculos decât în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă în formă agravată prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. (incriminează fapta care a produs o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de peste 60 de zile şi care a pus în primejdie viaţa persoanei), în sarcina inculpatului G.I. se reţine săvârşirea unei infracţiuni mult mai grave, ale cărei limite de pedeapsă sunt mult mai mari. De asemenea, din ansamblul probelor administrate în prezenta cauză rezultă că lovirea părţii vătămate cu cuţitul nu a urmărit suprimarea vieţii, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului G.I.. Astfel, lovitura a vizat piciorul părţii vătămate, o zonă care nu este percepută a fi o zonă vitală. Mai mult, nici un martor audiat nu a declarat că inculpatul G.I. ar fi intenţionat să îl lovească în altă regiune a corpului decât în picior. Faptul că prin lovitură s-a produs secţionarea parţială a arterei femurale, ceea ce a fost de natură să conducă la punerea în pericol a vieţii părţii vătămate, nu poate să conducă la ideea că inculpatul a lovit cu intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate, mai ales ţinând seama de persoana inculpatului, de gradul de dezvoltare intelectuală a acestuia. Nu în ultimul rând, faptul că inculpatul nu a mai încercat să lovească partea vătămată, profitând de faptul că aceasta era căzută la pământ, întăreşte susţinerea că acesta nu a lovit cu intenţia de a omorî. Concluzia Certificatului medico-legal nr. 162911 din 12 octombrie 2010 că, având în vedere regiunea interesată şi profunzimea rănii, se consideră că a fost de natură a pune în primejdie viaţa părţii vătămate nu trebuie privită separat de celelalte probe administrate în cauză şi nu poate sta singură la baza încadrării juridice a faptei şi la baza stabilirii vinovăţiei.

Pentru aceste motive a solicitat, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) raportat la art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. admiterea recursului, casarea deciziei şi, în rejudecare, să se reţină în sarcina inculpatului G.I. infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. - în condiţiile în care partea vătămată înţelege să facă plângere prealabilă în acest sens, iar în sarcina inculpatei G.L. infracţiunea de instigare la această infracţiune.

În subsidiar, ambii inculpaţi au solicitat reducerea cuantumului pedepselor aplicate întrucât acestea nu au fost temeinic individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), nu s-au reţinut circumstanţe atenuante judiciare, iar modalitatea de executare a pedepsei nu corespunde scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

Recursul declarat de Parchet este fondat.

Recursul declarat de inculpaţi este nefondat.

Examinând hotărârea recurată, actele şi lucrările dosarului prin prisma tuturor cazurilor de casare invocate, respectiv art. 385⁹ alin. (1) pct. 18, 17, 14 C. proc. pen. dar şi din oficiu cauza, prin raportare la dispoziţiile art. 385⁹ alin. (2) şi (3) C. proc. pen., reţine următoarele:

Raportat la criticile formulate de Parchet.

Prin Rechizitoriul nr. 539/P din 22 noiembrie 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor G.I. pentru tentativă la săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 99 alin. (3) C. pen. constând în aceea că la data de 3 octombrie 2010 în jurul orelor 10,30 - 11,00 în timp ce se aflau în târgul săptămânal din comuna Livezi, inculpatul a intenţionat să o ucidă pe victima B.I., împrejurare în care i-a produs acesteia leziuni corporale de natură a-i pune în primejdie viaţa, lovind-o cu cuţitul în zona femurală dreapta şi G.L. pentru complicitate la tentativă la săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. constând în aceea că în ziua de 3 octombrie 2010 în jurul aceleiaşi ore, în timp ce se afla cu fiul său, coinculpatul G.I., în târgul respectiv, inculpata i-a înmânat acestuia un cuţit cu care a intenţionat să o ucidă pe partea vătămată B.I., producându-i leziuni prin lovirea acesteia cu cuţitul în zonă vitală, leziuni care au fost de natură a-i pune viaţa în primejdie.

Instanţa de fond a dispus condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, reţinându-se că situaţia de fapt corespunde celei descrisă în expozitivul actului de inculpare, făcându-se referiri exprese, la probatoriul care conturează această stare de fapt.

În contextul probator administrat în cauză, instanţa de prim control judiciar a apreciat că încadrarea juridică corectă dată faptei comise de inculpata G.L. este aceea de instigare la tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 20 - 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. sens în care a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea (pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată) prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 - 174, 175 lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. în infracţiunea sus arătată.

Instanţa de apel a reţinut depoziţia martorei A.M., martor ocular care, în opinia instanţei, nu putea fi suspectată de apartenenţa la vreunul din cele două grupuri şi care a relatat cu claritate împrejurarea în care cei doi tineri se agresau verbal precum şi momentul în care a intervenit mama inculpatului care i-a dat coinculpatului cuţitul aflat la vânzare pe una dintre tarabele din apropiere.

A reţinut instanţa de apel că această depoziţie se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor, rude şi apropiaţi ai părţii vătămate B.I.

Instanţa de apel a mai reţinut că datele aflate la dosar nu indică în nici un fel preexistente, în conştiinţa inculpatului G.I., a acestei hotărâri infracţionale că aceasta a intervenit doar ca urmare a primirii cuţitului de la coinculpată şi că actul material de înmânare a cuţitului săvârşit de inculpata G.L. constituie în acelaşi timp o activitate de instigare dar şi de complicitate materială şi morală.

În contextul dat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Încadrarea juridică este o chestiune de drept şi, prin urmare, supusă controlului instanţei de recurs.

Prin aceasta nu se atinge fondul întrucât chestiunea de fond rezidă în constatarea existenţei sau inexistenţei faptei inculpatului în general, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt. Aprecierea dacă fapta constituie infracţiune şi ce anume infracţiune este o chestiune de drept.

Dacă instanţa de fond a încadrat fapta constatată într-o formulă juridică alta decât cea corectă, înseamnă că a dat faptei o încadrare juridică greşită.

Principiul învestirii in rem leagă instanţa de orice grad numai în privinţa faptei sau a faptelor nu şi în privinţa încadrării juridice.

Fapta sau faptele trebuie să fie primite de instanţa de recurs aşa cum au fost stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, însă încadrarea juridică, fiind o chestiune de drept este supusă cenzurii instanţei de control şi poate fi modificată de aceasta.

Schimbarea încadrării juridice atrage întotdeauna casarea hotărârii atacate, indiferent de modificarea pedepsei pronunţate anterior.

Raportat la aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că în speţă, interpretarea dată în stabilirea încadrării juridice a faptei comise de inculpata G.L., în împrejurările date, cu referire la probatoriul administrat în cauză, nu este corectă.

Potrivit art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) „complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ...”.

În prezenta cauză, starea de fapt susţinută de materialul probator, judicios coroborat, constă în aceea că la data de 03 octombrie 2010, în jurul orelor 10,30 - 11,00, inculpaţii, mamă şi fiu, partea vătămată B.I. şi fratele acesteia, B.F.E., precum şi alte persoane, se aflau în târgul săptămânal organizat în comuna Livezi, judeţul Bacău.

Inculpatul minor G.I., a provocat un scandal constând în lovirea cu palma peste faţă a lui B.F.E., fratele părţii vătămate B.I.

Partea vătămată B.I. a cerut inculpatului minor explicaţii pentru gestul de a-i agresa fratele, însă, acesta i-a aruncat conţinutul unei sticle cu bere, în faţă.

În timp ce partea vătămată se ştergea de berea de pe faţă, mama inculpatului minor, respectiv inculpata G.L., a luat un cuţit de pe o tarabă, pe care i l-a dat fiului, cu care inculpatul minor s-a îndreptat către partea vătămată.

În aceste condiţii B.I. s-a dat un pas înapoi şi a căzut pe spate, peste o bancă, moment în care, fiind în imposibilitate de a se apăra, a fost înjunghiat de către inculpatul minor cu cuţitul în piciorul drept fiind transportat de urgenţă cu salvarea la Spitalul Municipal Oneşti, apoi la Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Spiridon din Iaşi, unde a fost supus unei intervenţii chirurgicale.

Prin acţiunea de a înmâna acel cuţit inculpatului minor, inculpata G.L. a ajutat şi a înlesnit săvârşirea de către fiul acesteia a unei fapte penale, conştientizând intenţia inculpatului minor de a o lovi partea vătămată, dar şi rezultatul socialmente periculos al faptei sale.

De asemenea, pe tot parcursul acţiunii infracţionale desfăşurată de inculpatul minor, inculpata G.L., rămânând în câmpul infracţional, a înlesnit săvârşirea faptei, întărind şi întreţinând hotărârea infracţională a inculpatului minor. Susţinerea acesteia că pentru existenţa complicităţii nu este necesară o înţelegere anterioară a participanţilor la săvârşirea unei fapte penale ci este suficient ca complicele să fi avut convingerea că prin gestul său a ajutat cealaltă persoană, la săvârşirea infracţiunii, nu poate fi primită.

Spre deosebire de complicitate, instigarea presupune un îndemn dat altei persoane în a săvârşi o faptă penală, însă, în cazul în speţă, inculpata G.L. a făcut mai mult decât un îndemn, oferind un ajutor material, direct, cât şi unul moral încurajându-şi fiul, prin prezenţa sa în câmpul infracţional, la săvârşirea infracţiunii. Această acţiune a inculpatei nu poate fi absorbită în instigare.

Înmânarea armei crimei, cu mesajul implicit de a-l înjunghia pe cel cu care se certa constituie instigare doar atunci când a avut rolul determinant. În acelaşi timp, fapta de a pune la dispoziţia autorului instrumentul destinat săvârşirii faptei constituie şi un act de complicitate. Datorită faptului că formele de participaţie au caracter absorbant, în cauză instigarea a fost absorbită de complicitate. În speţă, mama şi-a îndemnat în mod tacit fiul să lovească victima şi fiul a înjunghiat victima, punându-i viaţa în primejdie.

Astfel fapta comisă de autor este mai gravă decât aceea la care a fost determinat, respectiv ajutat, agravarea răsfrângându-se asupra mamei, deoarece la experienţa sa de viaţă şi-a dat seama că victima putea să fie ucisă prin înjunghiere cu acel cuţit, însă a acceptat rezultatul cel mai grav.

Este de observat că inculpatul G.I. luase anterior hotărârea de a-l ucide pe B.I., pentru că îndrăznise să-i ceară explicaţii, numai că nu a avut cu ce să-şi pună în executare planul, astfel că în mod corect a fost învestită instanţa cu art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) (complicitate), nicidecum cu art. 25 C. pen. (instigare).

În mod constant, inculpata G.L. a declarat că este nevinovată, însă fapta sa, având loc în prezenţa mai multor persoane, a fost văzută, cu toată iuţeala de mână manifestată, când i-a dat fiului acel cuţit, de care acesta a avut nevoie pentru a-şi pune planul în aplicare. Inculpata a mizat pe nebăgarea de seamă a celor de faţă, însă G.I. certându-se cu B.I., au atras astfel atenţia celor din piaţă asupra lor persoane care au văzut cum a primit cuţitul cu care a fost înjunghiată victima.

Referitor la inculpatul G.I. se reţine că acesta a recunoscut vinovăţia sa, cu precizarea că s-a înarmat singur cu acel cuţit, cu care a înjunghiat-o pe victimă.

În mod constant, G.I. a arătat că mama sa nu a avut nici o vină.

Susţinerile inculpatului G.I., sub acest din urmă aspect, nu au fost luate în considerare fiind apreciate ca nesincere; ele au fost formulate doar din dorinţa de a-şi proteja mama, având în vedere greutăţile familiei.

Din memoriul depus la dosar de G.L.I. (tatăl inculpatului) şi din actele medicale anexate, rezultă că acesta este grav bolnav (cord pulmonar cronic decompensat, BPOC acutizat, sechele TBC pulmonar, insuficienţă respiratorie cronică, sindrom ulceros cronic, cu deficit ponderal, steatoză hepatică), având în grijă 2 copii minori care trăiesc din mila publică, deoarece bolile de care suferă îl împiedică să muncească.

În contextul arătat, vinovăţia inculpatului G.I. fiind pe deplin dovedită, în mod corect, s-a dispus condamnarea sa la pedeapsa închisorii.

Având însă în vedere greutăţile cu care se confruntă familia sa, concluziile referatului de evaluare psihosocială întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău, împrejurarea că a regretat fapta comisă, instanţa a apreciat în mod corect că scopul pedepsei ce i-a fost aplicată, va fi atins fără executarea efectivă în condiţii de detenţie.

Astfel, în cazul său în mod corect s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, pe durata unui termen de încercare, inculpatului atrăgându-i-se atenţia cu privire la împrejurările care atrag revocarea suspendării.

Fiind pe deplin dovedită şi vinovăţia inculpatei G.L., în mod corect s-a dispus condamnarea acesteia pentru complicitate la tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 20 – 174, 175 lit. i) C. pen.

Aşa fiind, dispoziţia din Sentinţa penală nr. 133/D din 20 iunie 2011 a Tribunalului Bacău privind condamnarea inculpatei G.L. pentru complicitate la tentativa infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 - 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. este corectă, criticile formulate sub acest aspect fiind circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. invocat de inculpatul G.I., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat.

Constatările de drept reprezintă atributul necesar şi exclusiv al instanţei de fond. Ele nu sunt supuse controlului instanţei de recurs, iar erorile privitoare la ele, fiind erori de fapt, nu sunt susceptibile de a constitui motive de casare.

De la această regulă există o singură excepţie şi anume, eroarea gravă de fapt care are drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

În lege nu se precizează ce se înţelege prin eroare gravă de fapt, fiind prezentate doar consecinţele acesteia. În această situaţie legiuitorul a avut în vedere cazurile în care au fost constatate fapte neconforme cu realitatea, deci contrare legii.

O hotărâre de achitare sau de condamnare întemeiată pe o apreciere eronată a probelor, pe constatări de fapt denaturate şi neconforme cu realitatea evidentă, este lipsită de bază legală.

Pentru a constitui caz de casare, eroare de fapt, trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, să fie evidentă şi esenţială.

Pentru a se reţine eroarea gravă de fapt, trebuie să se constate existenţa unei influenţe decisive în soluţia dată în cauză, ceea ce înseamnă că greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea, achitarea ori încetarea procesului penal, cu toate consecinţele care decurg din aceasta pentru inculpat şi pentru celelalte părţi din proces.

În fine, eroarea gravă de fapt, pentru a constitui motiv de casare, trebuie să rezulte din situaţia dosarului, privită ca stare de fapt, întrucât acest motiv se sprijină, în esenţă, pe contrarietatea evidentă şi necontroversată între ceea ce cuprinde dosarul prin scriptele lui şi ceea ce reţine instanţa prin hotărârea pronunţată.

Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

De aceea cenzura instanţei de control judiciar, ca instanţă de recurs, trebuie să urmărească atenta şi competenta verificare a întregului material probator, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurare considerată esenţială lămuririi cauzei să fie neverificabilă.

În cauză, aspectele invocate de recurentul inculpat G.I. nu se circumscriu exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., sub aspectul îndeplinirii condiţiilor mai sus arătate.

Criticile formulate de inculpat, în conturarea cazului de casare invocat, au fost examinate prin prisma condiţiilor cumulative ale erorii grave de fapt, fiind examinate şi reanalizate, atât mijloacele de probă invocate în susţinerea acestora, cât şi celelalte mijloace de probă administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor oculari N.M., A.M., B.V., B.E., B.M., B.I., P.O., foaia de observaţie clinică generală a victimei, bilet de ieşire din spital, declaraţiile părţii vătămate, planşele foto, declaraţiile inculpaţilor date pe parcursul procesului penal, inclusiv cele declarate în faţa instanţei de recurs. Aşa fiind, starea de fapt relevată în considerentele prezentei decizii corespunde materialului probator menţionat şi nu se circumscriu erorii grave de fapt cerute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Examinând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., invocat de inculpatul G.I. referitor la greşita încadrare juridică faţă de fapta comisă de acesta, precum şi solicitarea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20 - 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Fapta inculpatului G.I. din data de 03 octombrie 2010, când l-a înjunghiat pe B.I. cu un cuţit în picior, secţionându-i artera femurală, constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 – 174, 175 lit. i) C. pen., comis într-un loc public (târg săptămânal). Chiar dacă nu s-a produs decesul părţii vătămate acest fapt a avut loc independent de voinţa inculpatului deoarece victimei i s-a acordat primul ajutor eficient.

Din probatoriul administrat în cauză, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, a rezultat că în ziua de 03 octombrie 2010, în jurul orelor 10,30 - 11,00, în timp ce se aflau la un târg, urmare a unui conflict spontan dintre persoana vătămată B.I. şi inculpatul minor G.I., acesta din urmă a înjunghiat-o cu cuţitul în picior pe victimă.

Inculpatul nu era înarmat, dar pentru comiterea faptei, mama acestuia i-a procurat de pe masa unei tarabe din apropiere un cuţit, cu care inculpatul a încercat să o lovească în piept pe victimă. Aceasta a încercat să se ferească, dându-se spre înapoi, dar s-a împiedicat de o bancă şi a căzut pe spate. Intensitatea loviturii a fost importantă, cuţitul străpungând pachetul muscular al piciorului victimei şi interesându-i artera femurală.

Astfel, inculpatul, cu cuţitul (obiect apt de a produce moartea unei persoane) pus în mână de către inculpată, a aplicat victimei o lovitură de mare intensitate (aptă de a-i pune în primejdie viaţa), într-o zonă vitală (zona femurală a piciorului drept), după care ambii inculpaţi au părăsit în grabă locul faptei, fără a-l interesa soarta victimei şi acceptând posibilitatea producerii decesului acesteia.

Probatoriul dovedeşte că inculpatul a intenţionat să-l înjunghie pe B.I. într-o zonă vitală (torace), că acesta s-a ferit, dar secţionarea unui vas de sânge atât de important de la picior (artera femurală) prin înjunghiere, coroborat cu intenţia inculpatului conturează latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii pentru care s-a dispus, în mod corect, condamnarea acestuia.

Susţinerile inculpatului în sensul schimbării încadrării juridice nu sunt sprijinite sau confirmate de materialul probator judicios, analizat şi coroborat în cauză.

Referitor la motivul de recurs vizând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat atât de Parchet, cât şi de inculpat, prin prisma considerentelor fiecărui recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat.

Fiind o parte a activităţii de aplicare a legii penale, individualizarea judicioasă nu se poate realiza decât în condiţiile şi în limitele stabilite de lege, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Individualizarea judiciară constituie o operaţiune prin care pedeapsa trebuie sa reflecte evaluarea coroborată a tuturor elementelor care caracterizează o cauză, în acest sens fiind necesară examinarea şi reţinerea aspectelor semnificative din starea de fapt, instanţa trebuind să reţină, în mod corect, starea de fapt şi încadrarea juridică a pedepselor stabilite într-un cuantum corespunzător cu criteriile stabilite de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

La stabilirea modalităţii de executare şi la aplicarea pedepselor trebuie avute în vedere atât împrejurările în care au fost săvârşite faptele, cât şi datele care îl caracterizează pe inculpat, iar referitor la acestea, în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea pedepselor, cât şi la executarea lor, instanţele trebuie să ia în considerare atât gradul concret de pericol social al faptelor săvârşite, cât şi datele personale ale inculpatului, dacă nu cumva acesta nu se confrunta pentru prima dată cu rigorile legii penale, fiind recidivist, dacă are probleme de sănătate şi dacă pedeapsa este de natură a contribui la realizarea funcţiilor şi a scopului acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen., respectiv prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, prin executarea pedepsei urmărindu-se formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, iar executarea pedepsei să nu cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.

Infracţiunile contra vieţii prezintă un grad ridicat de pericol iar acesta trebuie apreciat nu numai de circumstanţele personale ale inculpatului, ci şi de circumstanţele reale şi concrete care vizează faptele săvârşite.

În cauză instanţa a făcut o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor prin raportare la împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, la atitudinea inculpaţilor manifestată pe parcursul procesului penal, la datele ce caracterizează persoana inculpaţilor.

Comportarea inculpatei în timpul procesului a convins instanţa că scopul pedepsei ce i s-a aplicat nu va putea fi atins altfel decât prin executarea efectivă, mai ales că se află în curs de judecată într-un dosar al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pentru punerea în circulaţie de monedă falsă.

Chiar dacă nu are şcoală şi provine dintr-un mediu mai puţin civilizat unde minciuna şi violenţa sunt frecvente, este de aşteptat ca pedeapsa pe care o va executa să-i ofere o experienţă dură de viaţă, de natură să o facă mai înţeleaptă, astfel încât să ştie cum să-şi educe copii.

Inculpatul G.I., era minor la data faptei, nu are un comportament infracţional structurat în timp, iar comiterea infracţiunii a avut loc în contextul arătat. Prin urmare, printr-o supraveghere adecvată şi oficială, se poate realiza reeducarea sa şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, mai ales că a fost şi privat de libertate mai mult de 7 luni de zile.

Având în vedere faptul că prin prezenta decizie s-a argumentat în sensul schimbării încadrării juridice dată faptei comise de inculpata G.L. din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 20 - 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 - 174, 175 lit. i) C. pen., raportat la cele arătate cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, urmează a dispune menţinerea cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor, respectiv pedeapsa de 5 ani pentru inculpata G.L. şi 4 ani închisoare pentru inculpatul G.I. menţinând modalitatea de executare dispusă de instanţe, aceasta fiind de natură a-şi atinge scopul preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

Referitor la pedepsele accesorii se reţine că aplicarea pedepselor accesorii inculpatei trebuie realizată atât în baza art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), cât şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern ca urmare a ratificării acestei Convenţii de către România prin Legea nr. 30/1994.

Astfel, în Cauza Hirst c. Marii Britanii (Hotărârea din 30 martie 2004), Curtea a analizat chestiunea interzicerii legale automate a dreptului de vot persoanelor deţinute aflate în executarea unei pedepse, constatând că în legislaţia britanică „interzicerea dreptului de a vota se aplică tuturor deţinuţilor condamnaţi, indiferent de durata condamnării sau natura ori gravitatea infracţiunii";. Curtea a acceptat ";că există o marjă naţională de apreciere a legiuitorului în determinarea faptului dacă restrângerea dreptului de vot al deţinuţilor poate fi justificată în timpurile moderne şi a modului de menţinere a justului echilibru";, însă a concluzionat că art. 3 din Primul Protocol adiţional a fost încălcat, întrucât ";legislaţia naţională nu analizează importanţa intereselor în conflict sau proporţionalitatea şi nu poate accepta că o interzicere absolută a dreptului de vot, pentru orice deţinut, în orice împrejurare, intră în marja naţională de apreciere; reclamantul din prezenta cauză şi-a pierdut dreptul de vot ca rezultat al unei restricţii automate impuse deţinuţilor condamnaţi şi se poate pretinde victimă a acestei măsuri";.

În consecinţă, o aplicare automată, în temeiul legii, a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a vota, care nu lasă nici o marjă de apreciere judecătorului naţional în vederea analizării temeiurilor care ar determina luarea acestei măsuri, încalcă art. 3 din Primul Protocol adiţional.

Prin urmare, în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa nu putea aplica în mod automat, ope legis, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza I, ci trebuia să analizeze şi să motiveze în ce măsură, în prezenta cauză, aceasta se impune faţă de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite sau de comportamentul inculpatei.

Circumstanţele personale ale inculpatei, natura infracţiunii săvârşite, urmările imediate, trebuiau să determine instanţa a aprecia că aplicarea acestei pedepse accesorii nu se impune, şi în consecinţă, în baza art. 71 C. pen. şi art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuia să interzică inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.

Instanţa de prim control judiciar a apreciat însă în mod corect că interzicerea dreptului de a alege nu are legătură cu activitatea infracţională a inculpatei G.L. şi, drept urmare, nu poate fi dispusă în raport cu aceasta.

Examinând şi din oficiu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu s-au ivit şi alte motive de ordine publică care să fie invocate din oficiu de instanţă cu consecinţa casării hotărârii atacate.

Pentru toate considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. urmează a admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotriva Deciziei penale nr. 114 din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze cu minori şi familie, a casa în parte hotărârile atacate şi, în rejudecare, a menţine dispoziţiile din sentinţa privind condamnarea inculpatei G.L. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 - 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. şi a menţine restul dispoziţiilor acestora.

În baza art. 385⁹ alin. (1) lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi împotriva aceleiaşi decizii.

Văzând dispoziţiile art. 385¹⁷ alin. (4) C. proc. pen., urmează a deduce din pedeapsa aplicată inculpatei G.L. timpul cât inculpata s-a aflat în stare de deţinere începând cu 21 octombrie 2010 la 8 decembrie 2011.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. urmează a dispune obligarea recurenţilor inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotriva Deciziei penale nr. 114 din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze cu minori şi familie.

Casează, în parte, atât decizia penală atacată, cât şi Sentinţa penală nr. 133/D din 03 iunie 2011 a Tribunalului Bacău, secţia penală, numai în ceea ce o priveşte pe inculpata G.L. şi rejudecând:

Menţine dispoziţia din Sentinţa nr. 133/D din 03 iunie 2011 a Tribunalului Bacău, secţia penală, privind condamnarea inculpatei G.L. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru complicitate la tentativa infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 - 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei G.L., durata reţinerii şi arestării preventive de la 21 octombrie 2010 la 8 decembrie 2011.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.L. şi G.I. împotriva Deciziei penale nr. 114 din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze cu minori şi familie.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 decembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 4192/2011. Penal. Lovirile sau vătămările...		ICCJ. Decizia nr. 4098/2011. Penal. Infracţiuni la legea... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 4007/2011. Penal ICCJ. Decizia nr. 4039/2011. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4098/2011. Penal. Infracţiuni la legea privind mărcile şi indicaţiile geografice (Legea 84/1998). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4192/2011. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4195/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4205/2011. Penal ICCJ. Decizia nr. 4206/2011. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs