ICCJ. Decizia nr. 1119/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1119/2012
Dosar nr. 1490/99/2010
Şedinţa publică din 11 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 169 din 24 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 1490/99/2010, a fost condamnat inculpatul A.C. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi c) C. pen. cu referire la dispoziţiile art. 76 alin. (2) C. pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata de 2 ani.
Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza dispoziţiilor art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pe o durată de 6 ani, care constituie termen de încercare potrivit dispoziţiilor art. 862 C. pen., iar conform art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată acestuia pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.
În baza dispoziţiilor art. 863 C. pen., i s-a impus inculpatului respectarea măsurilor de supraveghere prevăzute de alin. (1) al textului de lege sus-menţionat, respectiv:
- să se prezinte la datele fixate, respectiv o dată la 3 luni, în ultima zi de vineri a intervalului menţionat, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Iaşi, organ desemnat de instanţă cu supravegherea sa;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În temeiul dispoziţiilor art. 14 şi 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 şi urm. C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile SC S.C. SRL suma de 361.343,89 RON cu titlul de despăgubiri civile.
I s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen., privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare stabilit ori a neîndeplinirii obligaţiilor impuse de instanţă.
În baza dispoziţiilor art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului cheltuieli judiciare in cuantum de 850 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul din data de 19 februarie 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi s-a dispus: punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. şi de art. 290 C. pen.; scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea sancţiunii administrative a amenzii în valoare de 1.000 RON faţă de învinuita O.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul A.C. pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen.
În esenţă, în actul de trimitere în judecată s-a reţinut că la sfârşitul lunii iulie 2002, pentru a putea obţine de la B.C.R. – Sucursala Iaşi, majorarea unui credit global de exploatare, de la 700.000 RON la 1.200.000 RON, inculpatul A.C., administrator la acea dată al SC E. SRL, a modificat indicatorii financiari din bilanţurile anuale întocmite la 31 decembrie 2000 şi 31 decembrie 2001 şi din bilanţul de semestru întocmit la 30 iunie 2002 şi a înlocuit datele din balanţele de verificare lunare aferente acestor situaţii, prezentând activitatea societăţii ca fiind generatoare de profit, deşi la încheierea exerciţiilor financiare pe anii 2000, 2001 şi la final de semestru 1/2002, societatea înregistra pierderi. Balanţele conţinând informaţii financiare nereale au fost semnate alături de inculpatul A.C. şi de învinuita O.D.S., contabil angajat al societăţii. În baza situaţiilor financiare nereale prezentate, unitatea bancară sus-menţionată a aprobat acordarea unui credit global de exploatare cu plafonul de 1.200.000 RON şi scadenţă la 26 ianuarie 2003. Neachitarea creditului a dus, în final, la declararea lui ca exigibil în luna august 2003. Prin executarea garanţiilor, prejudiciul cauzat băncii a fost recuperat în parte, rămânând un rest de 366.240,67 RON, reprezentând credit restant (364.798,20 RON) şi comisioane restante (1.442,47 RON).
La primul termen de judecată a fost înaintat la dosar procesul-verbal din data de 2 martie 2010 întocmit de Parchet, de îndreptare a erorii materiale evidente strecurate în dispozitivul rechizitoriului privind faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.C., în sensul înlăturării infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. pentru care s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale, menţiune ce se regăseşte în soluţia de încetare a urmăririi penale de la pct. 3 din dispozitivul rechizitoriului.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a constatat că în cauză nu mai sunt incidente dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen. relative la concursul de infracţiuni.
Tot la primul termen de judecată, partea civilă B.C.R. SA a înaintat instanţei adresa prin care a învederat faptul că s-a constituit parte civilă în procesul penal în cursul urmăririi penale pentru prejudiciul cauzat prin nerambursarea creditului acordat SC E. SRL, administrată de inculpatul A.C.
Prin contract de cesiune de creanţă, B.C.R. SA a cedat, transferat şi vândut către SC S.C. SRL creanţele băncii, decurgând din împrumutul de care a beneficiat SC E. SRL, cesionarul dobândind toate drepturile principale şi accesorii pe care le avea B.C.R. SA, motiv pentru care s-a solicitat citarea în cauză a acestei societăţi.
De asemenea, întrucât SC E. SRL a intrat în procedura falimentului şi s-a desemnat un lichidator judiciar în persoana A.L.C. IPURL, conform adresei nr. 39/A din 19 mai 2010 a Tribunalului Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost introdus în cauză acest lichidator.
Ulterior, prin sentinţa comercială nr. 472/S din 4 mai 2010 a Tribunalului Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului SC E. SRL, radierea acestuia din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi şi ale D.G.F.P.J. Iaşi, descărcarea lichidatorului judiciar A.L.C. IPURL, împrejurare care nu a mai justificat citarea în cauză a SC E. SRL în calitate de parte responsabilă civilmente, prin radierea unei persoane juridice încetând personalitatea juridică a acesteia, ea nemaiputând fi subiect al raporturilor juridice.
Analizând probele administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Înfiinţată în anul 1993, SC E. SRL a avut ca asociat - deţinând majoritatea capitalului social - pe inculpatul A.C., acesta fiind în acelaşi timp şi administrator al societăţii. Societatea desfăşura diferite tipuri de activităţi în domeniul telefoniei mobile.
În baza unei convenţii cadru încheiată cu B.C.R. - Sucursala Iaşi la data de 06 august 2001, societatea urma să beneficieze de serviciile bancare specifice vizând derularea operaţiunilor prin contul deschis.
Învinuita O.D. a fost angajata societăţii pe postul de contabil, cu contract de muncă, în perioada noiembrie 1999-mai 2003.
Potrivit informaţiilor oferite de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi - Compartiment metodologie bilanţuri, situaţia financiară a societăţii la încheierea exerciţiilor financiare 2000, 2001 şi la sfârşitul semestrului 1/2002, era următoarea:
- pentru anul 2000 - rezultatul net al exerciţiului: pierdere - 3.908.698 mii ROL, bilanţ depus la 11 aprilie 2001;
- pentru anul 2001 - rezultatul net al exerciţiului: pierdere - 6.220.311 mii ROL, bilanţ depus la 27 martie 2002;
- pentru semestrul 1/2002 - rezultatul net: pierdere - 1.019.160 mii ROL, raportare depusă la 23 iulie 2002.
Toate aceste documente au fost însoţite de balanţe de verificare, semnate atât de inculpat, cât şi de către învinuita O.D.S., rapoarte de gestiune aferente fiecărei perioade, acte în care inculpatul semnala înregistrarea de pierderi contabile.
În anul 2001, societatea administrată de inculpatul A.C. a beneficiat de un credit global de exploatare, iniţial în valoare de 2 miliarde ROL, majorat apoi la 5 miliarde ROL.
Conform metodologiei băncii, creditul global de exploatare se acordă societăţilor comerciale care au consumul şi desfacerea asigurată prin contracte şi comenzi ferme pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare legate de aprovizionare, producţie de mărfuri, execuţie de lucrări, prestări servicii etc. şi se acordă pe o perioadă de 180 zile cu posibilitate de prelungire pentru încă 180 zile.
În luna iulie 2002, inculpatul a solicitat băncii majorarea creditului global de exploatare cu suma de 7 miliarde ROL (de la 5 miliarde ROL la 12 miliarde ROL) propunând drept garanţii ipoteca asupra a 8 imobile şi ataşând documente din care rezulta o situaţie financiară a societăţii pe ultimii doi ani şi jumătate, alta decât cea reală.
Astfel, anticipând că prin prisma rezultatelor financiare negative înregistrate, banca nu va aproba majorarea creditului, inculpatul a plăsmuit raportările financiare. A xerocopiat cele trei formulare de bilanţ contabil depuse la D.G.F.P. Iaşi, având ştampila organului fiscal, acoperind/înlăturând datele reale şi menţionând alţi indicatori, în creştere. Formularele astfel realizate au fost din nou xerocopiate (pentru a da aparenţa dublului exemplar) şi au fost depuse în această formă la bancă. Pregătirea în domeniul contabilităţii şi modul de completare a formularelor de bilanţ - în acea perioadă, prin scriere olografă - au facilitat punerea în executare de către inculpat a hotărârii infracţionale. De asemenea, crearea programului de contabilitate utilizat în firmă, au permis inculpatului să refacă cele 10 balanţe de verificare lunare pentru ca datele să corespundă celor din bilanţuri, documente care au fost semnate şi de învinuita O.D. Balanţele de verificare au fost depuse în exemplar original. Unitatea bancară le-a pus la dispoziţia organului de urmărire penală la data de 4 mai 2007 şi, efectuându-se constatarea tehnico-ştiinţifică a semnăturilor, a rezultat că învinuita O.D. a semnat la rubrica „întocmit" alături de învinuit în calitate de administrator.
Informaţiile financiare au fost analizate de ofiţerul de credite din cadrul B.C.R. Iaşi care, din perspectiva indicatorilor prezentaţi şi a garanţiilor oferite, a propus majorarea creditului global de exploatare.
În consecinţă, la data de 31 iulie 2002 a fost încheiat contractul de credit prin care B.C.R. acorda SC E. SRL un credit pentru activitatea curentă de comerţ în sumă de 1.200.000 RON, contract urmat de acte adiţionale prin care s-au convenit reeşalonări la plată. Deoarece societatea debitoare nu a achitat creditul supus rambursării, în luna mai 2003 creditul a fost declarat exigibil şi s-a declanşat procedura de executare silită a garanţiilor. La acel moment, datoria acumulată se compunea din 1.200.000 RON credit restant şi 97.300 RON dobânzi restante.
Audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul A.C. a declarat că spre sfârşitul anului 2000 a observat că „societatea va ieşi în pierdere", însă a considerat că situaţia era remediabilă prin utilizarea unei linii de credit pe care intenţiona să o ceară băncii. Inculpatul a recunoscut modificarea operată în bilanţurile şi situaţiile financiare depuse la B.C.R., astfel: „le-am completat personal în fals, le-am semnat în locul contabilului după care am făcut copii xerox după ele în aşa fel încât să fie acceptate de bancă şi să apară şi ştampila D.G.F.P. Iaşi" şi şi-a asumat autoratul activităţii de plăsmuire a tuturor situaţiilor financiare, deşi acest aspect nu este întrutotul real. Dacă formularele de bilanţ contabil plăsmuite au fost xerocopiate astfel încât o examinare a grafiei nu a putut fi realizată, balanţele lunare au fost depuse având semnături în original, stabilindu-se că semnătura de la rubrica „întocmit" a fost realizată de învinuita O.D.
Învinuita O.D. a admis că „era singura persoană din cadrul societăţii care întocmea balanţele şi bilanţurile contabile, tot ea fiind singura care semna împreună cu administratorul firmei" şi, în pofida evidenţei, a negat că a semnat balanţele lunare depuse la B.C.R. Reaudiată după depunerea la dosar a constatării tehnico-ştiinţifice, inculpata şi-a nuanţat poziţia declarând: „este posibil ca balanţele contabile să fie semnate de mine, fără a avea cunoştinţă de conţinutul acestora".
În instanţă, audiată în calitate de martoră, O.D. a declarat că a fost angajată la firma SC E. SRL în perioada 1999-2003, iar în ce priveşte creditul contractat de societate de la B.C.R. SA a arătat că inculpatul nu s-a sfătuit cu ea, ocupându-se personal de toată documentaţia necesară. Întrucât martora a sesizat că societatea a beneficiat de prelungirea liniei de credit, deşi figura cu pierderi, l-a întrebat pe inculpat care este explicaţia, iar acest a recunoscut că a modificat indicatorii din bilanţul anual.
În legătură cu aceste evidenţe, martora a susţinut că bilanţul anual şi întreaga situaţie financiară a firmei era publicată pe site-ul Ministerului de Finanţe, astfel că oricine putea să o consulte şi să constate care era situaţia reală a societăţii.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul şi-a menţinut atitudinea procesuală adoptată în cursul urmăririi penale, a recunoscut şi şi-a asumat modalitatea în care a acţionat, susţinând că la momentul suplimentării liniei de credit avea garanţii care depăşeau de 200 de ori valoarea liniei de creditare, inclusiv imobilele în care locuia el şi părinţii săi, având astfel reprezentarea că va reuşi să redreseze situaţia financiară a societăţii.
A mai declarat inculpatul că a derulat afaceri cu B.C.R. SA începând cu anul 1996, iar până în anul 2000 a fost un bun client, şi-a achitat creditele, dobânzile şi toate datoriile faţă de bancă, firma sa fiind plasată printre primele în ţară în domeniul telefoniei mobile.
Situaţia financiară a firmei a cunoscut un declin după anul 2000 datorită creşterii chiriilor spaţiilor comerciale, scăderii vânzărilor, precum şi faptului că inculpatul a început să-şi delege o serie de responsabilităţi către alte persoane, astfel că nu a mai avut controlul absolut asupra afacerii.
Deşi linia de credit avea garanţii suplimentare, respectiv terenuri, imobile, hale de producţie, aceste bunuri au fost vândute ulterior la valori subevaluate, astfel că nu au acoperit valoarea debitului, majorat şi prin aplicarea penalităţilor şi majorărilor de întârziere.
Din relaţiile furnizate de bancă rezultă că la acordarea creditelor pentru activitatea curentă a unei societăţi, se solicită garanţii colaterale, bunuri mobile sau imobile, însă nu numai garanţiile materiale au importanţă, ci şi garanţiile morale legate de prestigiul pe piaţă a societăţii solicitante de credit şi istoricul relaţiei pe care firma a avut-o cu banca. Este foarte important ca în relaţia cu instituţia bancară, societatea comercială să-şi dovedească pe termen lung, capacitatea de rambursare la timp a sumelor împrumutate. Influenţează decisiv Decizia băncii un plan de afaceri, un studiu de fezabilitate bine documentat, bilanţul contabil, raportul de gestiune şi contul de profit şi pierdere pe ultimii 2 ani, ultimele situaţii financiare şi situaţia patrimoniului, bugetul de venituri şi cheltuieli, situaţia cash-flow-ului etc.
În raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, în sarcina inculpatului A.C. s-a reţinut vinovăţie pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi anume, dispoziţiile părţii generale a C. pen., limitele de pedeapsă fixate în partea specială a C. pen., gradul de pericol social concret al faptei, modalitatea şi împrejurările concrete în care a fost comisă, persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine procesuală corectă în cursul procesului penal, în ambele faze procesuale, de recunoaştere şi regret, a avut un comportament bun în societate anterior săvârşirii faptei şi ulterior (având în vedere demersurile întreprinse pentru achitarea parţială a debitului), criterii în raport de care a apreciat că reeducarea inculpatului şi scopul pedepsei pot fi atinse prin aplicarea unei sancţiuni situate sub limita minimă prevăzută de lege, urmare reţinerii în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen. şi a prevederilor art. 861 C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Constatând ca obligatorie, faţă de dispoziţiile art. 215 alin. (5) C. pen. raportat la art. 65 alin. (2) C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, văzând şi jurisprudenţa C.E.D.O. care opinează asupra unei aprecieri individuale, de la caz la caz, cu privire la oportunitatea interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), instanţa de fond, în baza art. 65 alin. (2) şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), i-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă a cărei executare a suspendat-o conform art. 71 alin. (5) C. pen.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, în temeiul art. 14, art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 şi urm. C. civ., instanţa de fond a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 361.343,89 RON cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă SC S.C. SRL.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul, care a susţinut că nu se face vinovat de săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată, întrucât scopul pentru care a făcut împrumutul a fost acela de a redresa societatea, că prejudiciul nu a fost corect stabilit, că bunurile cu care a garantat creditul au fost vândute la preţuri mici şi din acest motiv nu a fost recuperat prejudiciul.
Prin Decizia penală nr. 201 din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat şi l-a obligat pe acesta la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul A.C. care, prin apărător, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9, 12 şi 172 C. proc. pen., a susţinut că:
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, din analiza hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel în considerentele deciziei s-a limitat doar la a face afirmaţii generice, prin prezentarea doar a unor aprecieri asupra modului în care prima instanţă a reţinut situaţia de fapt, fără să existe o evaluare reală proprie asupra materialului probator administrat, în raport cu motivele de apel invocate de el şi soluţia dispusă de prima instanţă, critică ce se circumscrie cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.;
- infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave pentru care a fost trimis în judecată îi lipseşte intenţia (analizată ca element al laturii subiective), dar şi scopul (obţinerea folosului material injust pentru sine sau pentru altul), ca şi componentă a laturii subiective a infracţiunii, împrejurare faţă de care soluţia ce se impunea a fi pronunţată în cauză era de achitare în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., critică ce se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.;
- atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar au determinat în mod greşit în absenţa efectuării unei expertize contabile cu obiectivele menţionate în motivele de recurs pretinsul prejudiciu cauzat părţii civile, critică ce se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate de inculpat, care se circumscrie cazurilor de casare sus-menţionate, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. este incident când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege".
Potrivit dispoziţiei legale sus-menţionate şi prevederilor art. 383 C. proc. pen., hotărârile judecătoreşti trebuie astfel motivate încât să indice de o manieră suficientă motivele pe care acestea se fondează. Dar, aşa cum a statuat şi C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura deciziei pronunţată în cauză şi trebuie analizată în lumina ansamblului circumstanţelor cauzei. Respingând o cale de atac, instanţa sesizată poate, în principiu, să îşi însuşească motivele reţinute în hotărârea atacată (cauza Garcia Ruiz c. Spaniei).
În speţa dedusă judecăţii, este adevărat că o motivare mai amplă şi explicită a deciziei ar fi fost de dorit, însă, întrucât instanţa de prim control judiciar a acceptat starea de fapt reţinută de instanţa de fond şi şi-a însuşit motivarea acesteia, Înalta Curte apreciază că şi-a motivat Decizia care face obiectul recursului de faţă şi că nu au fost încălcate prevederile legale sus-menţionate şi nici cele ale art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În ce priveşte infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave pentru care recurentul-inculpat a fost cercetat, trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, soluţie menţinută de instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de inculpat prin apărător, că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei fapte penale atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.
Forma de vinovăţie pe care o cere norma de încriminare - art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) - pentru ca fapta să constituie înşelăciune este intenţia. Există intenţia de a induce în eroare sau de a menţine în eroare atunci când făptuitorul îşi dă seama că acţiunea pe care o efectuează conduce la o amăgire menită să provoace în mintea celui faţă de care este săvârşită, o falsă cunoaştere a realităţii şi prevede că din cauza acelei alterări a adevărului, cel amăgit va lua o decizie care îi va pricinui o pagubă materială.
Pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii este necesar ca făptuitorul să fi efectuat acţiunea de amăgire „în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust". Nu are importanţă dacă folosul material injust a fost ori nu efectiv realizat.
Din probele administrate în cauză, în mod judicios analizate de instanţa de fond, analiză însuşită de instanţa de prim control judiciar, şi anume: raportările financiare reale depuse de SC E. SRL pentru perioada 2000-2004, procesele-verbale de verificare fiscală din care reiese declinul rezultatelor activităţii comerciale desfăşurate de societatea al cărei administrator era inculpatul, chiar şi după acordarea creditului global de exploatare de către B.C.R. Iaşi, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică având ataşate balanţele de verificare în exemplar original (fals), astfel cum au fost prezentate băncii de către recurent în susţinerea cererii de creditare, documentele de constituire ale SC E. SRL, listele mişcărilor pentru contul de creanţe restante, copiile ordinelor de plată privind utilizarea creditului, documentaţia care a stat la baza acordării creditului (referatul ofiţerului de credit conţinând propunerea de acordare a creditului, cererea de credit, bilanţurile plăsmuite de inculpat, în forma în care au fost depuse la bancă), documentaţie întocmită de bancă de la momentul supunerii la rambursare şi până la trecerea la restanţă a creditului, documentele întocmite de bancă pentru învestirea contractului cu formulă executorie şi executarea silită, instituirea ipotecilor, rulajul pe cont în perioada anterioară acordată creditului, declaraţiile martorilor şi ale inculpatului, rezultă fără dubiu că, la sfârşitul lunii iulie 2002, inculpatul a indus în eroare pe reprezentanţii B.C.R. SA Iaşi, prin folosirea de acte false (bilanţul şi balanţele de verificare, atestând prin acestea, în mod nereal, indicatori de creştere economică), eroare fără de care entitatea financiară menţionată nu ar fi aprobat recurentului majorarea creditului global de exploatare aflat în derulare, cauzându-i acesteia o pagubă materială mai mare de 200.000 RON.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond şi contrar celor susţinute de recurent, acesta a comis infracţiunea cu intenţie directă, şi-a dat seama, potrivit propriilor susţineri, că prin folosirea de acte false (bilanţul şi balanţele de verificare) va obţine în mod fraudulos majorarea liniei de credit de exploatare, cauzând un prejudiciu intimatei-părţi civile şi a urmărit producerea rezultatului socialmente periculos în scopul obţinerii unui folos material injust pentru SC E. SRL al cărui asociat şi administrator era, el deţinând majoritatea capitalului social.
Susţinerea apărării, în sensul că intenţia recurentului-inculpat nu a fost aceea de a prejudicia B.C.R. – Sucursala Iaşi, ci de a redresa situaţia financiară a firmei pe care o administra, în opinia Înaltei Curţi, nu poate fi primită ca şi cauză de exonerare a recurentului-inculpat de răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, concluzie la care în mod corect a ajuns şi judecătorul fondului şi care a fost însuşită şi de instanţa de prim control judiciar.
Prin urmare, cerinţele cazului de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu sunt îndeplinite, în mod judicios reţinându-se de către instanţa de fond şi de instanţa de prim control judiciar vinovăţia recurentului-inculpat pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. invocat în susţinerea criticii privind modul de soluţionare a laturii civile a cauzei, Înalta Curte constată că nici acesta nu este incident în cauză.
Suma de 361.343,89 RON cu titlu de despăgubiri civile la plata căreia a fost obligat recurentul-inculpat către partea civilă SC S.C. SRL (societate care a preluat creanţa de la B.C.R. SA) a fost stabilită de instanţa de fond în baza actelor şi înscrisurilor depuse la dosarul cauzei şi pe care Înalta Curte le apreciază, contrar celor susţinute de apărare, ca fiind suficiente pentru a fi angajată răspunderea civilă a recurentului în conformitate cu prevederile art. 14, 346 C. proc. pen. şi ale art. 998 C. civ.
Astfel, creditul în sumă de 12.000.000.000 ROL a fost acordat societăţii administrată de recurent, B.C.R. – Sucursala Iaşi încasând pentru acest credit dobânda curentă în sumă de 846.192.000 ROL, dobânda restantă în sumă de 854.964.596 ROL, dobânda penalizatoare în sumă de 110.000.000 ROL, procentul fix de dobândă fiind de 24% pe an.
La data de 28 iunie 2005, valoarea creditului rămas nerecuperat, reprezentat de credit, dobânzi neachitate şi cheltuieli judiciare era de 1.165.664,96 RON, sumă cu care B.C.R. SA s-a înscris în Tabelul definitiv consolidat al creanţelor nr. 106 din 2 decembrie 2005 împotriva debitoarei SC E. SRL. Această creanţă a fost admisă pentru valoarea de 1.165.664,06 RON, suma distribuită a fost de 804.321,07 RON, creanţa neacoperită fiind de 361.343,89 RON.
B.C.R. SA s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale cu suma de 366.240,67 RON, reprezentând sumă de recuperat după executarea garanţiilor. La data vânzării creanţei, aceasta s-a făcut pentru suma de 364.798 RON, diferenţa de 1.442,67 RON până la suma de 366.240,67 RON cu care s-a constituit iniţial parte civilă cedenta B.C.R. SA, fiind recuperată.
Cu adresa nr. 2059 din 9 februarie 2011, B.C.R. SA a comunicat instanţei de fond că toate bunurile aduse drept garanţie a creditului au fost valorificate în procedura insolvenţei până la data cesionării creanţei (procedura insolvenţei a început la data de 11 ianuarie 2005, iar ultimul raport asupra planului de distribuţie a sumelor a fost întocmit la data de 29 septembrie 2009).
Instanţa de fond, în baza rolului activ, a solicitat relaţii de la partea civilă pentru elucidarea aspectelor privind diferenţele dintre suma de 361.343,89 RON (care rezultă ca fiind neacoperită din Bilanţul General al Creanţelor debitoarei SC E. SRL) şi suma cu care s-a constituit parte civilă B.C.R. SA, creanţă preluată de SC S.C. SRL (364.798,00 RON), însă partea civilă nu a înţeles să probeze cu documente justificative întinderea acestui prejudiciu, împrejurare faţă de care, în mod corect, a reţinut că prejudiciul efectiv cauzat prin activitatea infracţională a inculpatului este de 361.343,89 RON, sumă la plata căreia a fost obligat şi care a fost menţinută şi de instanţa de prim control judiciar.
În consecinţă, reţinând că Decizia pronunţată de instanţa de apel este legală şi temeinică, recursul declarat de inculpatul A.C. se va respinge ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.C. împotriva deciziei penale nr. 201 din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 112/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 111/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
