ICCJ. Decizia nr. 1458/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1458/2012
Dosar nr. 7465/99/2010
Şedinţa publică din 8 mai 2012
Deliberând asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 196 din 05 aprilie 2011, Tribunalul Iaşi, secţia penală, a respins cererile inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei, după caz, din infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen., în infracţiunea prev. de art. 182 C. pen. sau în infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului U.C. pentru săvârşirea infracţiunilor:
- tentativă de omor calificat, prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 4 de ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen.;
- lovire şi alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 C. pen., la pedeapsa de 2 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), 34 C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În conformitate cu art. 71 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute in art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută măsura obligării de a nu părăsi localitatea dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 01 martie 2011, iar în baza disp. art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii din data de 23 august 2010 şi arestarea preventivă începând cu data de 27 august 2010 până la 02 martie 2011.
Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a constatat că părţile vătămate P.D. şi G.G. nu s-au constituit părţi civile. De asemenea, au fost admise acţiunile civile exercitate în procesul penal de către părţile civile: Spitalul Orăşenesc Tg. Frumos, Spitalul Clinic de Urgenţe „Prof. dr. N. Oblu” Iaşi, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe Sf. Spiridon Iaşi, Spitalul Clinic de Urgenţe Sf. loan Iaşi, Serviciul de Ambulanţă Iaşi, prin reprezentanţii legali şi, în consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată şi completată prin OUG nr. 72/2006, publicată în M. Of. nr. 803/25.09.2006, coroborate şi cu dispoziţiile art. 14-15 C. proc. pen. şi art. 346 C. proc. pen., rap. şi la art. 998-999 C. civ., a obligat inculpatul U.C. să plătească părţii civile Serviciul de Ambulanţă al Judeţului Iaşi, suma de 872 RON, reprezentând cheltuielile de transport, părţii civile Spitalul Orăşenesc Tg. Frumos suma de 106,91 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare, părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţe „Prof. dr. N. Oblu” Iaşi suma de 645,22 RON reprezentând cheltuielile de spitalizare, părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe Sf. Spiridon Iaşi suma de 1.531,03 RON, iar Spitalului Clinic de Urgenţe Sf. loan Iaşi suma de 403,65 RON, cu acelaşi titlu.
În baza dispoziţiilor art. 349 rap. la art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului, cu titlu de cheltuieli judiciare, suma de 1.500 RON, din care suma de 200 RON reprezenta onorariu avocat desemnat din oficiu în cursul urmăririi penale, sumă ce va fi suportată iniţial din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, din data de 21 septembrie 2010, în Dosarul nr. 2740/P/2010, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului U.C., pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor calificat, prev. şi ped. de disp. art. 20 rap. la art. 174 alin. (1)-175 lit. i) C. pen., şi lovire şi alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Potrivit rechizitoriului, la data de 08 august 2010, în timp ce se afla pe imaşul comunei Brăeşti, judeţul Iaşi, inculpatul U.C. i-a aplicat o lovitură cu tăişul unei securi, în zona capului, părţii vătămate P.D., lovitură în urma căreia acesta a căzut la pământ, după care a încercat să o lovească încă o dată în zona capului, partea vătămată parând lovitura cu mâna stângă şi suferind, astfel, o fractură în treimea medie a cubitusului, iar părţii vătămate G.G. i-a aplicat o lovitură în zona capului, producându-i vătămări pentru care acesta a necesitat un număr de 7-9 zile de îngrijiri medicale.
În cursul cercetării judecătoreşti, în conformitate cu disp. art. 70 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de fond i-a adus la cunoştinţă inculpatului faptele care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acestora, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, iar acesta a consimţit să dea declaraţie, depoziţia sa fiind consemnată şi ataşată la dosar. S-a constatat că pe parcursul urmăririi penale s-au efectuat următoarele acte de cercetare: procesul-verbal de sesizare din oficiu, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schiţa locului faptei şi planşele foto, declaraţiile părţilor vătămate, rapoartele de constatare medico-legală şi certificatele medico-legale, declaraţiile martorilor K.V., P.I., L.G. şi ale inculpatului U.C. În raportul de constatare medico-legală din 23 august 2010 întocmit de către I.M.L. Iaşi se consemnează că numitul P.D. a prezentat fractură în treimea medie a cubitusului stâng fără deplasare, plagă tăiată, echimoză, excoriaţie; fractura s-a produs prin lovire cu corp contondent, plaga tăiată epicraniană s-a produs, cel mai probabil, prin lovire cu corp tăietor (secure), echimoza şi excoriaţia de la nivelul antebraţului drept s-au putut produce prin lovire cu corp contondent; a necesitat un număr de 65-70 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare; leziunile pot data din 08 august 2010 şi nu au fost de natură să pună în primejdie viaţa victimei. Potrivit raportului de constatare medico-legală din 23 august 2010 întocmit de către I.M.L. Iaşi, numitul G.G. a prezentat plagă tăiată parietală stânga; leziunea s-a putut produce prin lovire cu corp tăietor (secure); a necesitat un număr de 7-9 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare; leziunile nu au fost de natură să pună în primejdie viaţa victimei; leziunile pot data din 08 august 2010.
Apărătorul inculpatului U.C., în dezbateri, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei comise asupra părţii vătămate P.D., din tentativă de omor calificat în vătămare corporală prev. de art. 182 C. pen., sau reţinerea circumstanţei atenuante prev. de art. 73 lit. b) C. pen., respectiv comiterea faptei sub imperiul unei puternice tulburări şi emoţii, determinate de o provocare a părţii vătămate.
În final, după efectuarea cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Între inculpatul U.C. şi părţile vătămate P.D. şi G.G. exista o stare conflictuală mai veche, generată de neînţelegerile privind păşunatul animalelor pe izlazul comunal.
Martorul G.C., a declarat că pe izlazul dintre satele Brăieşti şi Buda părţile vătămate au organizat o stână de peste 1.000 de oi, iar sătenii nu mai au unde să-şi ducă animalele. Părţile vătămate susţin că suhatul respectiv este închiriat de la Primăria Brăieşti, iar pe acel amplasament organizează stâna de aproximativ zece ani.Însă nu au prezentat documente care să ateste această împrejurare.
Părţile vătămate au mai avut discuţii cu inculpatul şi în cursul anului 2009, întrucât acesta îşi priponeşte vaca, viţeii şi cei doi cai pe dealul din apropierea digului izlazului Buda, însă nu s-au manifestat violent sau şicanatoriu la adresa acestuia, deşi inculpatul a susţinut că, în repetate rânduri, a găsit funiile cu care priponea animalele, tăiate.
În dimineaţa zilei de 08 august 2010, partea vătămată P.D. s-a întâlnit cu inculpatul U.C., iar acesta l-a întrebat de ce i-a tăiat funiile cu care erau legate animalele sale. În jurul orei 16,00 părţile vătămate s-au deplasat la domiciliul martorului P.I., iar numitul P.D. le-a relatat părţii vătămate G.G. şi martorului, incidentul avut cu inculpatul în dimineaţa respectivă. Cei trei au efectuat diferite lucrări în gospodărie şi au consumat o cantitate de vin, după care, în jurul orei 18,00-19,00, părţile vătămate s-au urcat într-o căruţă şi au plecat înspre stâna lor. Pe imaşul localităţii Brăeşti, aceştia l-au observat pe inculpatul U.C., aflat lângă animalele sale, motiv pentru care au oprit căruţa la o distanţă de cca. 5-10 metri faţă de el şi au coborât, cu intenţia de a discuta despre incidentul dintre acesta şi partea vătămată P.D. Inculpatul i-a observat şi s-a apropiat, la rândul său, de părţile vătămate, având în mâini o secure.
Din declaraţiile părţilor vătămate P.D. şi G.G. rezultă că, fiind şi persoane în vârstă, nu au avut intenţia să îl agreseze şi nici nu au exercitat acte de violenţă asupra inculpatului, ci au dorit doar să discute cu el, însă au recunoscut că partea vătămată G.G. avea în mână un băţ folosit la păşunatul oilor, în care se sprijinea.
După ce G.G. l-a întrebat pe inculpat de ce nu lasă ciobanii în pace pe imaşul contractat de la Primăria Brăieşti, inculpatul i-a înjurat, învinuindu-i de tăierea funiilor cu care-şi priponea animalele, după care a făcut un pas înspre numitul P.D., aflat cel mai aproape faţă de el, respectiv la o distanţă de cca. 1-2 metri, a ridicat securea şi i-a aplicat acestuia o lovitură, cu tăişul, în zona capului. în urma loviturii primite, partea vătămată P.D. a căzut la pământ şi a observat că inculpatul a ridicat din nou securea, motiv pentru care, într-o reacţie de apărare, şi-a aşezat mâinile deasupra capului. Inculpatul U.C. i-a aplicat încă o lovitură, cu muchia securii, vizând zona capului, care a fost oprită de mâinile părţii vătămate P.D., aşezate peste cap. Lovitura a fost de mare intensitate, producând o fractură în treimea medie a cubitusului, concluziile raportului medico-legal fiind relevante în acest sens. După aceasta, inculpatul U.C. s-a apropiat de partea vătămată G.G. şi i-a aplicat o lovitură cu tăişul securii în zona capului.
Imediat după aceasta, inculpatul s-a urcat pe un cal şi a plecat în fugă, iar partea vătămată G.G. s-a apropiat de numitul P.D. şi a observat că acesta sângera puternic în zona capului şi prezenta urme de violenţă în zona mâinilor. În acest context, l-a ajutat pe numitul P.D. să urce în căruţă şi au pleca amândoi înspre locul în care se afla stâna de oi.
Din declaraţiile martorilor P.I. şi L.G. rezultă că, după ce părţile vătămate au plecat cu căruţa de la domiciliul martorului P.I., aceştia s-au deplasat cu un autoturism în extravilanul comunei Brăeşti, judeţul Iaşi. pentru a discuta despre un teren.
În timp ce se aflau pe terenul respectiv, au auzit glasuri şi au observat că la o distanţă de cca. 1-2 km faţă de aceştia, se afla o căruţă şi trei persoane care se certau, iar martorul P.I. a recunoscut glasul numiţilor P.D. şi G.G.
În acest context, martorii s-au urcat în autoturism şi s-au deplasat înspre locul respectiv, iar pe drum s-au întâlnit cu inculpatul U.C., care a trecut în fugă, pe un cal, la o distanţă de cca. 2 metri faţă de ei.
Martorii au observat că inculpatul avea la brâu o secure, după care au ajuns la căruţa părţilor vătămate şi au observat că acestea prezentau leziuni şi urme de sânge pe corp şi pe haine. Numitul P.D. nu se putea exprima şi sângera abundent, motiv pentru care a fost solicitat serviciul de ambulanţă, iar părţile vătămate au fost transportate la mai multe spitale, unde au primit îngrijirile medicale necesare. Partea vătămată G.G. le-a comunicat martorilor că au fost loviţi cu securea de către inculpatul U.C.
Martorul K.V., care s-a aflat la o distanţă de cca. 300 metri faţă de locul săvârşirii faptei, a confirmat doar că părţile vătămate şi inculpatul se aflau în zonă şi că a existat o ceartă între aceştia, dar a declarat că nu a perceput în mod direct săvârşirea derularea incidentului.
Fiind audiat, inculpatul U.C. nu a recunoscut săvârşirea faptei, ci a precizat că el a fost agresat de către părţile vătămate şi că nu a purtat vreo secure în data respectivă. În opinia instanţei de fond, afirmaţiile sale în acest sens sunt nesincere, fiind contrazise de ansamblul materialului probator aflat la dosarul cauzei.
Astfel, în cursul urmăririi penale inculpatul a declarat că s-a întâlnit cu părţile vătămate, fiind singurele persoane din zonă, dar că nu îşi poate explica vătămările acestora, ci a precizat că, atunci când a plecat de la faţa locului, acestea nu prezentau vreo urmă de sânge. Reţine instanţa de fond că apărarea potrivit căreia inculpatul ar fi fost agresat de către părţile vătămate nu este susţinută de nicio probă administrată în cauză, iar aspectul este greu de acceptat, atât prin diferenţa de vârstă dintre inculpat şi părţile vătămate, cât şi prin faptul că inculpatul nu a solicitat eliberarea certificatului medico-legal.
În cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul şi-a menţinut aceeaşi atitudine procesuală de nerecunoaştere a faptelor pentru care este judecat, precizând că el a fost cel agresat de către cele două părţi vătămate, cu parul şi cu biciul pe care-l avea asupra sa partea vătămată P.D. A susţinut inculpatul că, încercând să-l lovească pe el, P.D. l-a lovit din greşeală pe G.G., iar în ceea ce priveşte acţiunile sale, a recunoscut doar că l-a împins pe G.G., acesta dezechilibrându-se şi căzând la pământ.
În apărarea sa, inculpatul a susţinut că nu avea asupra sa o secure şi că nu-şi explică natura leziunilor consemnate în raportul medico-legal ca fiind produse de corp tăietor, însă recunoaşte că, după ce a plecat călare de la locul respectiv, a văzut trecând pe lângă el o maşină, însă nu a recunoscut persoanele care erau în interior.
În opinia instanţei de fond, apărările inculpatului sunt infirmate de concluziile rapoartelor de constatare medico-legală, de declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor P.I., K.V., L.G., persoane care, deşi nu au perceput în mod direct derularea incidentului, au relatat aspecte anterioare sau întâmplate imediat după producerea acestuia, care confirmă varianta prezentată de părţile vătămate. Astfel, din depoziţiile martorilor se conturează contextul în care inculpatul şi-a manifestat nemulţumirea pentru faptul că funiile cu care erau priponite animalele sale fuseseră tăiate, operaţiune de care îl bănuia pe P.D., cea de-a doua etapă a incidentului din seara aceleiaşi zile, când părţile vătămate au oprit căruţa în dreptul inculpatului cu care au avut discuţii aprinse, momentul în care inculpatul se îndepărta în fugă, călare, având la spate, în bata pantalonilor, o secure, precum şi faptul că imediat după acest moment părţile vătămate prezentau urme de violenţă, sângerau şi l-au indicat pe inculpat ca fiind cel care le-a agresat.
S-a mai reţinut şi că depoziţia martorului G.C., propus în apărare, nu cuprinde aspecte relevante pentru susţinerea variantei prezentate de inculpat, ci referiri la aspecte care nu au fost contestate de către inculpat şi care rezultă din analiza ansamblului materialului probator.
Cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, prin apărător, instanţa de fond a apreciat că nu este întemeiată pentru următoarele motive:
Esenţial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă de omor calificat art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. ori în vătămare corporală gravă art. 182 alin. (2) C. pen., este stabilirea formei şi modalităţii vinovăţiei cu care a săvârşit fapta.
Dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei de omor acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Este adevărat că infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., poate avea ca element subiectiv şi intenţia depăşită însă, în acest caz, făptuitorul acţionează nu cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav, punerea în primejdie a vieţii persoanei, fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar şi caracteristică pentru forma mixtă de vinovăţie „praeterintenţie” (intenţie depăşită).
În cazul infracţiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve, prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite, că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.
Astfel, există tentativă de omor, şi nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.
Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din relaţiile personale anterioare existente între inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc.
Aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţă, respectiv că fapta s-a produs pe fondul unui conflict anterior între inculpat şi victimă, prin folosirea unui obiect apt de a produce moartea (secure), prin aplicarea unor lovituri ce au vizat o zonă anatomică vitală (zona capului), lovituri puternice, de mare intensitate, care au avut consecinţe grave, la care s-a adăugat atitudinea inculpatului imediat după săvârşirea faptei (fuga sa de la locul faptei).
Modul de săvârşire a faptei, precum şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, astfel cum au fost relevate de probele administrate, şi anterior menţionate, exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţie de omor, ci cu intenţia generală de vătămare, faptă care, în opinia sa, ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit şi neprevăzut de el.
Pe de altă parte, deşi din conţinutul raportului de constatare medico-legală rezultă că leziunile suferite de partea vătămată nu au pus în primejdie viaţa acesteia, şi au necesitat 65-70 zile de îngrijiri medicale, ceea ce ar putea conduce la ideea unei alte încadrări juridice decât cea dată faptei prin actul de sesizare a instanţei, esenţială pentru reţinerea infracţiunii de tentativă de omor calificat este şi poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a infracţiunii, astfel cum a fost relevată mai sus.
Pentru încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 C. pen. este important nu atât rezultatul concret al acţiunii agresorului, cât intenţia lui directă sau indirectă în raport cu viaţa victimei. Instanţa de fond a apreciat că, între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat o perioadă suficientă de timp pentru a reflecta, conştient, asupra posibilelor consecinţe cu potenţial letal al respectivului act.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă”.
S-a reţinut că aspectele invocate de inculpat în apărarea sa nu au fost confirmate de martorii audiaţi în cursul judecăţii. Starea conflictuală a fost generată de comportamentul inculpatului faţă de părţile vătămate, comportament care a justificat intervenţia acestora pentru clarificarea neînţelegerilor. Atitudinea acestora de a încerca o dezamorsare a conflictului printr-o discuţie, nu a fost însă de natură a induce inculpatului o stare fizică sau emoţională de gravitatea celei la care face referire art. 73 lit. b) C. pen., întrucât starea de tulburare sau de emoţie puternică trebuie generată de una din modalităţile prevăzute de acest text legal, respectiv, prin violenţă, atingere gravă aduse demnităţii sau oricare altă acţiune ilicită gravă. Cum varianta manifestării violente a părţilor vătămate nu a fost confirmată, iar instanţa de fond nu a decelat vreo altă atitudine ilicită gravă care să determine o stare de puternică tulburare sau emoţie, sub imperiul căreia inculpatul a reacţionat săvârşind infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, nu poate fi acceptată apărarea acestuia în sensul reţinerii stării de provocare.
Cu toate acestea, dacă nu poate avea consecinţa prev. de art. 73 lit. b) C. pen., această atitudine a părţilor vătămate, de a încerca să-şi clarifice neînţelegerile privind păşunatul animalelor pe acel imaş, a fost avută în vedere de instanţa de fond la conturarea contextului în care au fost comise faptele, în operaţiunea de individualizare a pedepsei.
Audiate în cursul cercetării judecătoreşti, părţile vătămate P.D. şi G.G. şi-au menţinut plângerile formulate împotriva inculpatului şi au declarat că nu se constituie părţi civile în cauză.
Cu privire la intenţia de omor, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a folosit un obiect apt de a cauza leziuni letale şi, chiar dacă nu ar fi avut intenţia directă de a ucide, prin modalitatea concretă de acţiune, cu referire la zona vitală vizată, obiectul respectiv este apt de a produce moartea, intensitatea loviturii, în final concluzionând că inculpatul a avut reprezentarea gravităţii faptei sale, inclusiv posibilitatea uciderii părţii vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voinţa şi acţiunea lui (viaţa victimei fiind salvată datorită asistenţei medicale acordată de urgenţă).
Cât priveşte infracţiunea de lovire, săvârşită împotriva părţii vătămate G.G., instanţa de fond a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a produce suferinţe fizice părţii vătămate G.G., aplicându-i acestuia o lovitură cu securea în zona capului.
La individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate inculpatului, şi a modului de executare, instanţa de fond a ţinut seama, conform dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), atât de gradul de pericol social concret al faptelor, diferenţiat după natura fiecăreia, de modalitatea şi împrejurările în care au fost săvârşite, de urmările produse, precum şi de cele potenţiale, respectiv eventualitatea suprimării vieţii victimei, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care este o persoană tânără, îşi câştigă existenţa din creşterea animalelor, se află la primul conflict cu legea penală, este cunoscut şi caracterizat ca fiind o persoană cu o conduită corectă în comunitate. Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv, şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte persoana făptuitorului. Pe de altă parte pedeapsa trebuie să fie individualizată astfel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea în viitor a săvârşirii unor fapte penale similare. Operaţiunea de individualizare a pedepsei este un proces obiectiv de evaluare a tuturor elementelor circumscrise faptei şi autorului, având ca finalitate stabilirea unei pedepse în limitele prevăzute de lege.
În opinia instanţei de fond, conduita bună în familie şi societate anterior săvârşirii faptei sunt aspecte care conduc la concluzia că faptele săvârşite sunt urmarea unui complex de împrejurări care au determinat ca inculpatul să se abată de la conduita sa obişnuită, constituie un element cu pondere considerabilă în individualizarea pedepselor şi poate acredita ideea că săvârşirea infracţiunilor constituie un accident nerepetabil.
S-a reţinut, sub aspectul laturii civile, că s-au constituit părţi civile Spitalul Orăşenesc Tg. Frumos, Spitalul Clinic de Urgenţe „Prof. dr. N. Oblu” Iaşi, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe Sf. Spiridon Iaşi, Spitalul Clinic de Urgenţe Sf. Ioan Iaşi, Serviciul de Ambulanţă Iaşi, prin reprezentanţii legali cu sume pentru care au fost depuse la dosar acte medicale şi documente justificative. Conform dispoziţiilor art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, astfel cum au fost modificate şi completate prin OUG nr. 72/2006, „Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată”.
Date fiind aceste dispoziţii legale, sumele reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată victimelor şi a transportului acestora la spital fiind justificate, au fost admise acţiunile civile formulate de părţile civile şi inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile.
Sentinţa primei instanţe a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi de inculpatul U.C., fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului declarat de Ministerul Public s-a arătat că hotărârea pronunţată de prima instanţă este netemeinică (raportat la cuantumul redus al pedepselor aplicate) şi nelegală [în ce priveşte reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen.]. S-a precizat că inculpatul a comis trei acte de violenţă extremă, lovind cele două părţi vătămate cu tăişul securii în zona capului, iar pe una din ele şi cu muchia aceluiaşi obiect contondent peste braţul ridicat în scop de apărare, aspecte ce dovedesc un comportament deosebit de agresiv. Faţă de comportamentul nesincer al inculpatului şi de susţinerile acestuia potrivit cărora el ar fi fost cel lovit, s-a solicitat majorarea cuantumului pedepselor aplicate. S-a mai susţinut că nu se justifică reţinerea în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen. întrucât martorii audiaţi şi părţile vătămate au relatat că acesta genera şi întreţinea în comunitate o stare conflictuală, neavând astfel o conduită ireproşabilă.
Inculpatul, în motivarea apelului său, a susţinut că cei care au declanşat conflictul au fost părţile vătămate care i-au aplicat lovituri: una cu un bici şi cealaltă cu un băţ, iar el nu a făcut altceva decât să se apere; a mai precizat că, în apărare, şi el a folosit un obiect contondent, fără a-l preciza, dar a subliniat că nu era o secure. A mai arătat că nu a urmărit uciderea părţilor vătămate, ci doar lovirea acestora, şi a solicitat schimbarea încadrării juridice, din tentativă la omor calificat, în vătămare corporală gravă, şi aplicarea dispoziţiilor vizând suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Prin Decizia nr. 168 din 25 octombrie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, a dispus următoarele:
I) A admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, împotriva sentinţei penale, hotărâre pe care a desfiinţat-o, în parte, pe latură penală şi, rejudecând:
- a descontopit pedeapsa rezultantă şi a repus în individualitatea lor pedepsele aplicate inculpatului U.C. pentru cele două infracţiuni concurente.
- a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru tentativă de omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 alin. (2) C. pen., de la 4 ani închisoare, la 6 ani închisoare.
În baza disp. art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen., au fost contopite cele două pedepse inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Au fost celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
II) a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul U.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
A reţinut, în primul rând, că - aşa cum rezultă din amplul material probator administrat în cursul urmăririi penale, reconfirmat în faza cercetării judecătoreşti - în seara zilei de 08 august 2010 părţile vătămate P.D. şi G.G. se deplasau cu o căruţă spre stâna lor pe care o aveau amplasată pe imaşul localităţii Brăeşti, judeţul Iaşi. La un moment dat l-au văzut pe acelaşi imaş pe inculpatul U.C. care, în dimineaţa aceleiaşi zile îi reproşase părţii vătămate P.D. că i-ar fi tăiat funiile cu care erau priponite animalele sale. Părţile vătămate au oprit căruţa şi au mers să discute cu inculpatul, fără nicio intenţie agresivă.
În acele împrejurări, inculpatul a afirmat: „Vă aranjez eu pe amândoi” şi a luat o secure, pe care o avea în apropiere, şi cu tăişul căreia i-a aplicat părţii vătămate P.D. o lovitură în zona capului. După ce partea vătămată a căzut, urmare a loviturii primite în cap, inculpatul a ridicat securea să lovească din nou; partea vătămată sesizând intenţia inculpatului şi-a aşezat braţele peste cap, în scop de apărare, iar lovitura care a urinat i-a produs o fractură în treimea medie a cubitusului stâng. Apoi inculpatul s-a îndreptat spre partea vătămată G.G. şi i-a aplicat şi acesteia o lovitură cu tăişul aceleiaşi securi, în zona capului.
Raportul de constatare medico-legală al părţii vătămate P.D. a concluzionat că sus-numitul a prezentat fractură 1/3 medie cubitus stâng fără deplasare, plagă tăiată, echimoză, excoriaţie. Această fractură s-a produs prin lovire cu un corp contondent; plaga tăiată epicraniană s-a produs cel mai probabil prin lovire cu corp tăietor (secure); echimozele şi excoriaţia de la nivelul antebraţului s-au putut produce prin lovire cu corp contondent. S-a mai consemnat că leziunile pot data din data de 08 august 2010 şi necesită pentru vindecare un număr de 65-70 zile îngrijire medicală.
Raportul de constatare medico-legală al părţii vătămate G.G. a concluzionat că acesta a prezentat o plagă tăiată parietală stânga, că leziunea s-a putut produce prin lovire cu corp tăietor (secure), că poate data din 08 august 2010 şi că necesită pentru vindecare un număr de 7-9 zile de îngrijire medicală.
S-a apreciat că faţă de natura relaţiilor sociale lezate, cele vizând dreptul la viaţă şi la integritatea corporală, de modul de operare: prin aplicarea de lovituri cu tăişul unei securi, în zona capului părţilor vătămate, de intensitatea loviturilor şi nu în ultimul rând de ameninţarea adresată de inculpat înainte de începerea agresiunii. „Vă aranjez eu pe amândoi”, în mod corect prima instanţă a făcut încadrarea juridică a faptelor comise de inculpat.
Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că critica inculpatului vizând greşita încadrare juridică a faptei săvârşite faţă de partea vătămată P.D. (în tentativă de omor calificat) şi solicitarea acestuia de schimbare în vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 C. pen., este neîntemeiată pentru următoarele motive:
Din modul în care a acţionat inculpatul - folosind o secure, cu tăişul căreia a aplicat părţii vătămate P.D. o lovitură în zona capului, cu putere, iar după ce victima a căzut, folosind acelaşi obiect tăietor-despicător i-a mai aplicat încă o lovitură vizând aceeaşi zonă, însă victima şi-a apărat capul cu braţele, fiindu-i fracturat antebraţul stâng - rezultă intenţia acestuia de a-i suprima viaţa; chiar dacă inculpatul nu a urmărit producerea acestui rezultat, a acceptat posibilitatea producerii lui, acţionând cu intenţie indirectă, potrivit dispoziţiilor art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen.
În opinia instanţei de apel, criteriile enunţate mai sus, şi care relevă gravitatea faptelor comise de inculpat şi pericolul social al acestuia, justifică admiterea apelului Ministerului Public şi majorarea pedepsei principale aplicată pentru săvârşirea tentativei la de omor calificat. În luarea acestei hotărâri, instanţa de apel a mai avut în vedere şi împrejurarea că părţile vătămate aveau vârstele de 71 ani (P.D.) şi de 70 de ani (G.G.), că acestea şi-au manifestat disponibilitatea de a discuta cu inculpatul despre folosirea acelui teren, pe care ele îl închiriaseră de la primărie, şi pe care îşi amplasaseră o stână la care erau oile consătenilor, iar inculpatul s-a manifestat deosebit de agresiv.
Instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 74 lit. a) C. pen. au fost reţinute în mod corect în favoarea inculpatului. Acesta este necunoscut cu antecedente penale, lucrează în calitate de agricultor la el în sat, având un nivel scăzut de instrucţie, şi nu a mai fost implicat, până în prezent, în săvârşirea de fapte penale.
În final, s-a arătat că motivele de apel invocate de inculpat sunt neîntemeiate, încadrarea juridică dată faptelor fiind corectă. S-a reţinut că nici apărarea inculpatului constând în săvârşirea faptei în „stare de provocare” nu este justificată. Simpla susţinere a inculpatului potrivit căreia părţile vătămate ar fi declanşat conflictul, aplicându-i lovituri cu un bici şi cu un băţ, a rămas la stadiul de afirmaţie nefiind confirmată de niciun martor, şi nici materializată într-un certificat medico-legal. S-a arătat că pentru reţinerea provocării se cere îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, şi anume: infracţiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii; această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea părţii vătămate, iar provocarea să se fi produs printr-o acţiune violentă ori printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă, condiţii neîndeplinite în prezenta cauză având în vedere probatoriul administrat.
Împotriva deciziei, inculpatul U.C. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a prezentei hotărâri, cazurile de casare invocate fiind cele de la art. 3859 pct. 6, 10, 12, 17 C. proc. pen., în esenţă susţinându-se că la urmărirea penală nu există o declaraţie olografă a inculpatului, că nu există condiţia agravantă prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen., nu a existat intenţia de omor deoarece nu a fost pusă în pericol viaţa victimei, eventual fiind realizată doar infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., în final, solicitându-se şi reducerea pedepsei.
În faţa instanţei de recurs, inculpatul U.C., asistat de avocat ales, a menţionat că este nevinovat şi că nu solicită aplicarea OUG nr. 121/2011.
Prealabil examinării pe fond a recursului inculpatului, Înalta Curte constată că, în esenţă, motivele de recurs sunt aceleaşi cu motivele de apel, acestea fiind invocate - ca apărări - şi în cursul judecăţii la instanţa de fond.
În consecinţă, având în vedere, pe de o parte, că în cursul recursului nu au fost administrate probe noi de natură să implice modificări ale situaţiei de fapt stabilită de instanţa de fond, şi confirmată de instanţa de prim control judiciar, iar pe de altă parte, că argumentele apărării în recurs sunt aceleaşi ca cele expuse la cele două grade de jurisdicţie. Înalta Curte îşi însuşeşte integral consideraţiile în fapt şi în drept ale celor două hotărâri judecătoreşti atacate.
Înalta Curte constată că la dezbateri, apărătorul ales al recurentului-inculpat a expus ample consideraţii cu privire la criticile aduse celor două hotărâri atacate, nefiind necesară amânarea pronunţării hotărârii.
Examinând pe fond recursul inculpatului, Înalta Curte constată că toate criticile apărării sunt neîntemeiate, pentru motivele ce se vor arăta:
Potrivit art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., hotărârile sunt casabile când „urmărirea penală sau judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie”.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă, pe de o parte, că, potrivit art. 171 alin. (2) C. proc. pen., urmărirea penală fiind efectuată cu inculpatul în stare de libertate, nu era obligatorie asistenţa juridică a acestuia; pe de altă parte, conform art. 171 alin. (3) C. proc. pen., în cursul judecăţii a fost obligatorie asistenţa juridică, iar inculpatul - pe parcursul judecăţii la instanţa de fond şi de apel - a fost asistat de apărător. Se mai reţine că, la prima declaraţie dată în faţa procurorului, inculpatul a menţionat că nu solicită să fie asistat de un apărător în această fază a procesului penal; cu toate acestea, la luarea celei de-a doua declaraţii, procurorul a dispus, din oficiu, asistenţa juridică a inculpatului, avocatul participând atât la ascultarea lui, cât şi la prezentarea materialului de urmărire penală.
Nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. nu este incident deoarece ambele instanţe, după punerea în discuţie contradictorie, s-au pronunţat, motivat, asupra tuturor cererilor esenţiale pentru inculpat, cereri de natură să garanteze drepturile lui şi să influenţeze soluţia procesului. De asemenea, instanţa de fond s-a pronunţat asupra tuturor faptelor reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, precum şi cu privire la probele administrate, fiind de remarcat ampla motivare a sentinţei instanţei de fond.
Este adevărat că, potrivit art. 70 alin. (3) C. proc. pen., la dosarul de urmărire penală ar trebui să existe o declaraţie olografă a inculpatului. Această declaraţie însă, în anumite situaţii, poate lipsi (de exemplu în cazul când învinuitul sau inculpatul nu consimte să dea declaraţie, ori în cazul când acesta nu are nivelul educaţional necesar pentru a scrie personal o astfel de declaraţie etc).
În acest ultim caz (învinuitul sau inculpatul nu are nivelul educaţional necesar pentru a scrie personal o astfel de declaraţie), aspectele declarate se consemnează de către organul judiciar, la finalul declaraţiei acuzatul - personal - menţionând în scris că a semnat după ce a citit sau i s-a citit conţinutul înscrisului în care au fost consemnate cele declarate.
În prezenta cauză, cu privire la critica apărării privind ascultarea inculpatului în faza urmării penale se constată că aceasta este neîntemeiată având în vedere următoarele:
- inculpatului i s-a solicitat, dacă consimte, să dea o declaraţie scrisă însă acesta, din motive personale, a precizat - în prezenţa unui martor asistent - că doreşte ca declaraţia să fie consemnată de către organele de poliţie, urmând să o semneze după ce o va citi;
- cele declarate de inculpat au fost consemnate de organul de poliţie, declaraţia a fost citită şi semnată de el; fiecare pagină este semnată de inculpat care, la finalul declaraţiei, a făcut menţiunea olografă cu privire la citirea ei şi la conformitatea conţinutului cu cele relatate organului de poliţie;
- inculpatul a mai dat alte 2 declaraţii în faţa procurorului, fiecare având menţiunea finală olografă că a semnat după ce a citit conţinutul şi că acesta reflectă cele relatate, ultima fiind semnată şi de către avocatul care a participat la audierea sa;
- această modalitate de ascultare, de consemnare a declaraţiilor şi de semnare nu a fost contestată de inculpat cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, în prezenţa avocatului;
În cursul procedurii de soluţionare a propunerii de arestare (la prima instanţă şi, respectiv, la instanţa de recurs), inculpatul a invocat „dreptul la tăcere”.
Nici cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 17 C. proc. pen. nu sunt incidente, pentru următoarele motive:
Aşa cum s-a arătat, Înalta Curte şi-a însuşit integral argumentele în fapt şi în drept ale hotărârilor atacate cu privire la încadrarea juridică a faptelor, precum şi cu privire la intenţia de omor cu care inculpatul a acţionat în raport cu partea vătămată P.D., apreciind că nu este necesară reluarea acestora, ci numai unele completări.
În primul rând, conform art. 175 lit. i) C. pen., constituie infracţiunea de omor calificat, omorul săvârşit „în public”. înţelesul termenului „în public” este arătat în art. 152 C. pen. care explică ce înseamnă „faptă săvârşită în public”. Conform art. 152 lit. a) C. pen. „fapta se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană”. Or, inculpatul a săvârşit faptele deduse judecăţii într-un astfel de loc (pe imaşul comunei), loc - prin natura şi destinaţia lui - totdeauna accesibil locuitorilor comunei.
În al doilea rând, omorul se săvârşeşte cu intenţie de a suprima viaţa unei persoane (animus necandi), iar nu cu intenţie generală de a vătăma. Expresia „uciderea unei persoane”, utilizată de textul art. 174 C. pen., cuprinde implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei. În doctrina juridică se mai foloseşte noţiunea de „doi special”, definit ca voinţă de a suprima viaţa persoanei, sau „intenţie precisă”, prevăzută special de lege ca element constitutiv al unor infracţiuni cu privire la care se incriminează producerea unui rezultat determinat.
Intenţia are două forme: directă şi indirectă. Fapta este săvârşită cu intenţie directă când infractorul „prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte” [art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.], iar cu intenţie indirectă când „prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui” [art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen.]. Ceea ce deosebeşte deci intenţia directă, de intenţia indirectă, este elementul volitiv. În timp ce la intenţia directă făptuitorul are o atitudine fermă faţă de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat şi nu altul, la intenţia indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce.
În jurisprudenţă, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat. Demonstrează intenţia de ucidere, printre altele, locul aplicării loviturilor, unele interesând regiuni vitale ale corpului, obiectul folosit, comportamentul inculpatului (anterior, concomitent sau ulterior lovirii victimei): aşa cum s-a arătat în doctrină şi jurisprudenţă, pentru bătrâni (copii, femei, bolnavi, infirmi) sunt suficiente acte minime de violenţă pentru producerea rezultatului constând în moartea victimei şi, ca urmare, intenţia de ucidere se poate obţine din cunoaşterea de către infractor a stării victimei, în raport de care el, acţionează. Deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei făptuitorului faţă de rezultat sunt împrejurările în care s-a produs actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să releve intenţia de ucidere.
În prezenta cauză, aşa cum au relevat probele administrate, inculpatul a folosit pentru lovirea ambelor victime o secure (obiect care, indiscutabil, are un evident potenţial de a cauza moartea persoanei), una dintre acestea a fost lovită în zona capului (zonă anatomică vitală, aplicarea chiar unei singure lovituri cu securea putând cauza, în cele mai multe cazuri, leziuni incompatibile cu viaţa), apoi a urmat o a doua lovitură vizând aceeaşi zonă anatomică (capul victimei, aceasta însă reuşind, în pofida vârstei avansate, să „pareze” lovitura apărându-se cu braţul, şi astfel să atenueze forţa loviturii).
În consecinţă, corect a fost reţinută de către ambele instanţe intenţia inculpatului de ucidere a victimei, iar nu cea generală, de vătămare a integrităţii corporale a acesteia, chiar dacă actul medico-legal menţionează că loviturile „nu au fost de natură să pună în primejdie viaţa victimei”, nefiind justificată critica sa în sensul că nu ar fi îndeplinite elementele constitutive ale tentativei de omor calificat (cazul de casare invocat - art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. privind lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii), ci cele ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen. (cazul de casare invocat - art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. referitor la greşita încadrare juridică a faptei).
Apărarea inculpatului în sensul că nu a avut asupra sa o secure şi că organul de urmărire penală nu a găsit respectiva secure, este neîntemeiată, pe de o parte, ca urmare a examinării actelor medico-legale care au stabilit modul de producere a leziunilor, precum şi obiectul cu care au fost cauzate acestea, a declaraţiilor constante ale părţilor vătămate care au menţionat obiectul cu care au fost lovite, a declaraţiilor martorilor, iar pe de altă parte, ascunderea ori aruncarea securii folosită de acesta şi, ca urmare, imposibilitatea ridicării ei de către organele de urmărire penală, nu poate conduce la soluţiile juridice invocate de către inculpat (achitarea sa ori schimbarea încadrării juridice a faptei). De altfel, deşi - în final - inculpatul a recunoscut că a lovit victimele cu un obiect contondent, nu a dat explicaţii cu privire la acesta.
În sfârşit, corect au stabilit ambele instanţe că acţiunea violentă a inculpatului, pe fondul unor conflicte mai vechi (generate de păşunatul animalelor pe izlazul comunal), nu poate avea ca justificare „starea de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) C. pen.
Înalta Curte apreciază că nici critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor nu este întemeiată (caz de casare invocat - art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.), pentru următoarele motive:
Potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Tentativa de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. - art. 175 lit. i) C. pen., este sancţionată cu închisoare de la 7 ani şi 6 luni închisoare la 12 ani şi 6 luni închisoare, prin reducerea limitelor conform art. 21 alin. (2) C. pen.
Inculpatului i-a fost aplicată de către instanţa de apel - prin majorarea pedepsei stabilită de instanţa de fond - o pedeapsă de 6 ani închisoare, sub limita minimă a pedepsei aplicabile (7 ani şi 6 luni închisoare), ca urmare a reţinerii în favoarea acestuia a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (instanţa de fond asimilând „lipsa antecedentelor penale” cu această circumstanţă atenuantă).
În acelaşi mod a procedat instanţa de fond şi cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., instanţa de apel menţinând cuantumul pedepsei stabilit de instanţa de fond.
În consecinţă, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei critica inculpatului este neîntemeiată, iar cererea sa pentru reducerea pedepsei nu este fondată, gravitatea concretă a faptelor (comportamentul extrem de violent, pe fondul lipsei oricărei acţiuni a victimelor de natură să justifice un astfel de comportament) nejustificând convingerea că scopul pedepsei poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia.
În concluzie, în acord cu cele două instanţe, Înalta Curte - însuşindu-şi integral argumentele instanţei de apel, expuse în partea expozitivă a deciziei atacate, secţiunea referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei - apreciază că pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului răspunde atât criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cât şi scopului prevăzut de art. 52 C. pen., reflectând principiul proporţionalităţii între gravitatea faptei şi datele personale ale făptuitorului.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.C. împotriva deciziei penale nr. 168 din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 08 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1461/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1457/2012. Penal. Lovirile sau vătămările... → |
|---|
