ICCJ. Decizia nr. 230/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penală nr. 230/2012

Dosar nr. 6015/1/2012

Şedinţa publică de la 6 noiembrie 2012

Asupra cererii de revizuire de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 134 din 8 iunie 1998 a Tribunalului Bihor, secţia penală, în baza art. 176 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a fost condamnat inculpatul M.M. la o pedeapsă de 22 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), C. pen. pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei, fiind dispusă faţă de acesta şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în municipiul Oradea timp de 5 ani după executarea pedepsei, potrivit dispoziţiilor art. 112 lit. d) C. pen. raportat la art. 116 C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpat astfel:

- din art. 211 alin. (3) C. pen. în art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru această infracţiune inculpatul fiind condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare;

- din art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 176 lit. d) C. pen. şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., în art. 25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare. În baza art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 34 lit. a) C. pen., art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) au fost contopite pedepsele aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 22 de ani închisoare sporită cu trei ani, în final inculpatul executând pedeapsa de 25 de ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în municipiul Oradea, timp de 5 ani după executarea pedepsei.

Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnat şi inculpatul H.G. la o pedeapsă de 22 ani închisoare şi 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în municipiul Oradea timp de 5 ani după executarea pedepsei, potrivit art. 112 lit. d) C. pen. raportat la art. 116 C. pen. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 176 lit. d) C. pen., raportat la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

În baza dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor comise de inculpat, astfel:

- din art. 211 alin. (3) C. pen. în art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), infracţiune pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 6 ani închisoare.

- din art. 20 C. pen. raportat la art. 176 lit. d) C. pen. şi art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. în art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) pentru care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani şi 4 luni închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) a fost condamnat inculpatul, la pedeapsa de 1 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. a) C. pen., art. 35 C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) s-au contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 22 de ani închisoare sporită cu 3 ani închisoare, dispunându-se executarea, în final, a pedepsei de 25 de ani închisoare, 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) şi 5 ani interzicerea (ca măsură de siguranţă) de a se afla în municipiul Oradea.

În temeiul dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpata R.E.G.

- din art. 262 C. pen. raportat la art. 176 lit. d) C. pen. în art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 176 lit. c), d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 74 lit. a) şi c) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen., inculpata fiind condamnată la o pedeapsă de 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în municipiul Oradea timp de 3 ani după executarea pedepsei;

- din art. 20 C. pen. raportat la art. 176 lit. d) şi art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., în art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 74 lit. a) şi c) C. pen. şi art. 76 alin. (2) lit. d C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa de 10 luni închisoare.

În baza art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), aceeaşi inculpată a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. a) C. pen., art. 35 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) pedepsele au fost contopite în pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare, care a fost sporită cu 1 an închisoare, inculpata urmând a executa pedeapsa principală de 10 ani închisoare, 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. (ca pedeapsă complementară) şi 3 ani interzicerea (ca măsură de siguranţă) dreptului de a se afla în municipiul Oradea după executarea pedepsei.

În baza art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpaţilor, iar în baza dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a fost dedusă prevenţia la zi.

În baza art. 14 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 4.000.000 lei în favoarea părţii civile V.I., câte 200.000 lei lunar în favoarea minorilor N.I.A. şi N.A.I. începând cu data de 31 octombrie 1995 până la majorat şi 10.000.000 lei daune morale în favoarea părţii civile G.E.

S-a constatat că partea vătămată V.T. nu a formulat pretenţii civile în cauză.

În baza dispoziţiilor art. 118 lit. b) şi e) C. proc. pen. au fost confiscate în favoarea statului două spray-uri paralizante; în temeiul art. 118 lit. b) C. pen. au fost confiscate corpurile delicte indicate în rechizitoriu. Au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.

S-a reţinut, în esenţă că, inculpaţii, potrivit unui plan dinainte stabilit, aflându-se în criză de bani, au hotărât să atace persoane despre care cunoşteau că posedă mari sume de bani, inclusiv taximetrişti, pentru obţinerea sumelor de care aveau nevoie. În acest scop inculpaţii M.M. şi H.G. s-au înarmat, s-au urcat în maşina părţii vătămate N.A. împreună cu inculpata R.E.G., aplicând (primii doi inculpaţi) lovituri victimei ce au determinat decesul acesteia. Ulterior, cadavrul acesteia a fost abandonat într-o zonă relativ izolată, paza celor doi inculpaţi fiind asigurată de inculpata R.E.G.

Autoturismul condus de victimă nu a putut fi sustras datorită pierderii cheilor.

Ulterior, neatingându-şi obiectivul propus, de obţinere a unor sume de bani, inculpaţii au luat alt taxi, condus de partea vătămată V.T., au indicat zona în care doreau să ajungă, iar într-o zonă izolată inculpatul H.G. a solicitat oprirea autovehiculului, partea vătămată a coborât din autoturism, inculpata R.E.G. aplicându-i un spray paralizant pe faţă, iar inculpatul H.G. i-a aplicat o lovitură de măciucă. Partea vătămată a reuşit să fugă, iar inculpaţii s-au ascuns temporar în albia Crişului Repede, apoi au obţinut o sumă de bani prin gajarea unei verighete şi-au părăsit localitatea.

Sentinţa anterior arătată a fost desfiinţată prin decizia nr. 92/ A din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, în Dosarul nr. 2211/1999, prin care au fost admise apelurile inculpaţilor.

Pedepsele rezultante au fost descontopite, au fost înlăturate sporurile aplicate şi:

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. şi art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului M.M. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 176 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 25 C. pen. şi art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul H.G. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 176 lit. d) C. pen. cu referire la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 211 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitată inculpata R.E.G. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 176 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

Au fost contopite, în temeiul dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. a) C. pen. pedepsele de 3 ani şi 4 luni închisoare (aplicate pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)) şi 1 an şi 6 luni închisoare (aplicate pentru infracţiunea prevăzută de art. 14 din Decretul 466/1976 raportat la art. 312 C. pen. cu referire la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)) aplicate inculpatului H.G., în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 4 luni închisoare, sporită cu 1 an închisoare urmând a se executa 4 ani şi 4 luni cu aplicarea art. 71 C. pen. şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) S-a dispus menţinerea inculpatului în stare de arest şi deducerea arestului preventiv până la 7 mai 1999.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. a) C. pen. s-a dispus contopirea pedepsei de 10 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) cu aplicarea art. 74 lit. a), c) C. pen. şi art. 76 lit. d) C. pen. şi 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatei R.E.G. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 cu referire la art. 312 alin. (1) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) în pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare, sporită la 2 ani închisoare cu aplicarea art. 71 C. pen. şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)

Pentru inculpatul M.M. a fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 C. pen. şi pentru toţi inculpaţii pedepsele complementare prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului M.M. şi R.E.G., dacă nu sunt arestaţi sau condamnaţi în altă cauză, constatând că pedepsele aplicate au fost executate.

A fost respinsă cererea de despăgubiri civile formulată de părţile civile V.I., N.I.A. şi N.A.I.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate ce nu contraveneau deciziei instanţei de apel.

S-a reţinut, în esenţă, că probele administrate în cursul urmăririi penale, a cercetării judecătoreşti şi în faţa instanţei de apel, sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 176 lit. d) C. proc. pen., contradictorii într-o anumită măsură, nu sunt apte a înlătura prezumţia de nevinovăţie de care inculpaţii beneficiază. De asemenea, cu privire la infracţiunea de tâlhărie reţinută şi în sarcina inculpatului M.M. s-a constatat că nu a fost probată participarea sa, în orice calitate, la comiterea faptei.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a fost admis prin decizia nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie.

S-a reţinut că declaraţiile inculpaţilor care exprimă adevărul sunt cele din faza urmăririi penale ce se coroborează cu alte probe şi dovedesc săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor de instanţa de fond.

S-a reţinut, de asemenea, că partea vătămată V.T. a recunoscut din grup pe inculpata R.E.G. ca fiind persoana care l-a atacat, pulverizându-i în faţă un spray paralizant, aceasta fiind însoţită de un bărbat (ceea ce confirmă declaraţiile celor doi inculpaţi ce au recunoscut fapta).

Cu privire la infracţiunea de omor s-a reţinut că inculpatul M.M. şi R.E.G. au recunoscut săvârşirea faptei, urmele de sânge găsite pe haina inculpatului M.M. coroborându-se cu declaraţiile inculpaţilor; declaraţiile inculpaţilor în timpul urmăririi s-au dat în prezenţa apărătorilor, astfel că, în ansamblul său, hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, impunându-se casarea deciziei instanţei de apel.

Prin sentinţa penală nr. 39 din 21 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost respinsă ca nefondată contestaţia la executare formulată de petentul condamnat M.M., împotriva sentinţei penale nr. 134 din 8 iunie 1998 pronunţată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr. 554/1996 cu motivarea că cererea de contestaţie la executare se referă la aplicarea unei pedepse nelegale, deci la o eroare judiciară, care nu poate fi înlăturată pe calea contestaţiei la executare, textul de lege fiind destul de concludent, în sensul că „cauza de micşorare a pedepsei” trebuie să fi apărut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, deci în cursul executării.

Prin decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I-a Penală în Dosarul nr. 5215/3/2011, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., s-a admis recursul declarat de contestatorul M.M. împotriva sentinţei susmenţionate, s-a casat, în totalitate sentinţa recurată şi, în fond, rejudecând: în baza art. 461 C. proc. pen. şi art. 7 din CEDO a fost admisă contestaţia la executare formulată de petentul condamnat M.M.; s-a redus pedeapsa principală rezultantă de 22 de ani închisoare la pedeapsa de 20 de ani închisoare, ca urmare a reducerii de la 22 de ani închisoare la 20 de ani închisoare, a pedepsei principale aplicate pentru infracţiunea cea mai gravă, care a atras cea mai mare condamnare, respectiv pentru infracţiunea prevăzută de art. 174 - 176 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi s-a menţinut sporul de 3 ani închisoare, în final pedeapsa rezultantă de executat fiind de 23 de ani închisoare.

Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut că, aplicarea faţă de inculpatul M.M. a pedepsei de 22 de ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), săvârşită la data de 30 octombrie 1995, s-a făcut cu încălcarea flagrantă a principiului legalităţii pedepsei, încălcare constând în aceea că i s-a aplicat o pedeapsă mai mare decât pedeapsa maximă ce era prevăzută de legea în vigoare la momentul comiterii faptei.

Având în vedere soluţia instanţei de recurs şi epuizarea căilor interne de atac, revizuentul condamnat M.M. a formulat cerere, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, împotriva statului român invocând:

- încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie - constând în aceea că nu a beneficiat de un proces echitabil, Curtea Supremă de Justiţie condamnând-l fără a-l audia şi în lipsa altor noi probe administrate, ulterior achitării revizuentului de instanţa de apel. A mai invocat şi faptul că, Curtea Supremă de Justiţie nu şi-a motivat decizia; deşi s-a susţinut că a recunoscut faptele în prezenţa unui avocat, a făcut acest lucru fără a fi avut posibilitatea de a beneficia înainte de o întrevedere confidenţială cu aceasta; în plus, recunoaşterile sale nu se coroborau cu nicio altă probă din dosar.

- încălcarea art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie - constând în aceea că nu a beneficiat de asistenţă juridică efectivă pe parcursul procedurii; nu a beneficiat de dreptul de a avea întrevederi confidenţiale cu avocatul său, iar în procedura de recurs, ceilalţi doi inculpaţi şi el însuşi au fost reprezentaţi de acelaşi avocat numit din oficiu, avocat ce a solicitat doar respingerea recursului parchetului; a mai arătat că, instanţa supremă a trecut la judecarea cauzei pe fond, fără a ţine cont de una dintre propriile sale decizii anterioare, prin care se dispusese numirea a câte unui avocat din oficiu pentru fiecare inculpat.

- încălcarea art. 3, art. 5 paragraful 1 şi 2, art. 6 paragraful 1, 2 şi 3 lit. a), b) şi d), art. 8 şi art. 10 din Convenţie

S-a solicitat suma de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată la 19 iunie 2012, definitivă în condiţiile art. 44 paragraful 2 din Convenţie, cu privire la cererea revizuentei a stabilit următoarele:

1. A avut loc încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie în ceea ce priveşte condamnarea petentului de către Curtea Supremă de Justiţie, fără a fi fost audiat şi fără a fi fost administrate, în mod direct probe.

2. Hotărăşte că nu are rost să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 paragraful 1 din Convenţie, vizând lipsa de motivare a hotărârii Curţii Supreme de Justiţie.

3. A avut loc o încălcare a art. 6 paragraful 3 din Convenţie, în ceea ce priveşte lipsa de apărare a petentului în cadrul procedurii de recurs.

4. Hotărăşte că nu are rost să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, în ceea ce priveşte confidenţialitatea întrevederilor între petent şi avocatul său

5. Hotărăşte:

a) ca statul pârât să-i plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, suma de 5000 de euro, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale, sumă ce va fi convertită în moneda naţională a statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă, având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procesuale.

6. Declară cererea inadmisibilă pentru restul capetelor de cerere şi respinge cererea de reparaţii echitabile în rest.

Prin cererea de revizuire formulată de petent, în temeiul art. 4081 C. proc. pen. şi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, la 20 septembrie 2012, acesta a solicitat desfiinţarea deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010, punerea de îndată în libertate de sub puterea mandatului de executare al pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, şi trimiterea cauzei spre rejudecarea recursului la Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul dispoziţiilor art. 4081 alin. (5) C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării deciziei penale nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 până la soluţionarea cererii de revizuire.

S-a arătat că a fost condamnat, în recurs, pe baza unor probe ce nu au fost coroborate cu ansamblul probator, fără administrarea de noi probe ulterior soluţiei de achitare pronunţată de instanţa de apel, fără a fi audiat şi fără a i se permite să îşi susţină punctul de vedere cu privire la recursul parchetului şi că toţi inculpaţii din cauză au beneficiat de serviciile aceluiaşi apărător din oficiu, deşi interesele lor erau contrare, astfel încât apreciază că soluţia instanţei de recurs a fost nejustificată.

Analizând cererea de revizuire prin prisma dispoziţiilor speciale prevăzute de art. 4081 C. proc. pen., se constată că această cerere este întemeiată pe considerentele ce urmează:

Raportând cererea formulată la prevederile art. 4081 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., rezultă că aceasta respectă condiţiile prevăzute de norma legală invocată, respectiv:

- printr-o hotărâre definitivă a CEDO s-a constatat încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie (în speţa art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c));

- consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi în prezent şi sunt reprezentate, în esenţă, de consecinţele condamnării revizuentului la o pedeapsă privativă de libertate, în urma unei proceduri judiciare ce nu a respectat garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c) din Convenţie;

- cererea a fost formulată de persoana al cărui drept a fost încălcat, revizuentul M.M. având legitimitate procesuală activă

- cererea de revizuire a fost introdusă în termenul de 1 an, expres prevăzut de lege, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.

Se va reţine sub aspectul încălcări dreptului la un proces echitabil, prin modul de soluţionare a cauzei în care revizuentul a avut calitate de inculpat, că potrivit prevederilor art. 20 din Constituţie, dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (ratificată de România prin Legea nr. 31/1994) urmau a se aplica prioritar, chiar în absenţa, la momentul judecării recursului a unei reglementări speciale procesual penale.

Totodată, în mod independent de soluţia ce s-ar fi pronunţat în recurs, încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 cu distincţiile arătate în hotărârea CEDO, respectiv, neaudierea nemijlocită a revizuentului şi a coinculpaţilor şi lipsa administrării nemijlocite a probelor care să întemeieze soluţia de condamnare, au determinat o vătămare. Aceasta constă în pronunţarea unei soluţii de condamnare în urma unei proceduri judiciare ce nu a respectat, între altele, garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c) din Convenţie.

Rezultă, aşadar că unicul remediu apt a înlătura consecinţele încălcării dreptului la un proces echitabil, constatată prin hotărârea CEDO, îl reprezintă desfiinţarea hotărârii instanţei de recurs şi dispunerea rejudecării cauzei de către această instanţă, cu respectarea drepturilor revizuentului.

În rejudecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 92/ A din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, privind pe inculpaţii M.M., H.G. şi S. (fostă R.) E.G., instanţa de recurs va face aplicarea dispoziţiilor art. 38514 raportat la art. 38516 C. proc. pen.

Având în vedere că revizuentul M.M. se află în stare de deţinere, ca efect al admiterii cererii de revizuirii şi desfiinţării hotărârii instanţei de recurs, se vor anula mandatele de executare a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 şi nr. 298 din 13 decembrie 2000 emis în baza sentinţei penale nr. 134/1998 pronunţată de Tribunalul Bihor şi se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului M.M. de sub puterea mandatelor de executare sus menţionate, dacă nu este arestat în altă cauză.

Cu privire la cererea de suspendare a hotărârii de condamnare, formulată de revizuentul M.M. se constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 4081 alin. (5) C. proc. pen., după sesizare, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 4081 C. proc. pen. poate din oficiu, sau la cerere, să dispună suspendarea executării hotărârii atacate.

Având în vedere împrejurarea că, la acest termen de judecată, 6 noiembrie 2012, instanţa a acordat cuvântul părţilor atât cu privire la cererea de revizuire, cât şi cu privire la cererea de suspendare a executării pedepsei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în această situaţie, eventuala admitere a cererii de suspendare a executării pedepsei nu îşi mai produce efectele, întrucât a fost depăşit momentul procesual pentru ca aceasta să aibă funcţionalitate, aspect, de altfel, susţinut şi de apărătorul ales al revizuentului condamnat.

Ca atare, cererea de suspendare a executării pedepsei va fi respinsă ca rămasă fără obiect.

În ceea ce priveşte susţinerile apărătorului revizuentului, în sensul că nu sunt incidente, în cauză, dispoziţiile art. 404 alin. (2) C. proc. pen. - conform cărora, instanţa poate lua oricare dintre măsurile preventive, dacă sunt întrunite condiţiile legii - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători apreciază că acestea sunt nefondate, având în vedere împrejurarea că toate cele trei forme de revizuire (revizuirea de drept comun, revizuirea în cazul hotărârilor CEDO, revizuirea în cazul deciziilor Curţii Constituţionale) sunt cuprinse în aceeaşi secţiune - Secţiunea II. Revizuirea -, astfel încât, în lipsa unor dispoziţii exprese, revizuirea prevăzută de art. 4081 C. proc. pen. se completează cu dispoziţiile revizuirii de drept comun.

Mai mult decât atât, Completul de 5 Judecători, învestit cu o astfel de cerere de revizuire, este obligat să se pronunţe şi cu privire la măsura preventivă solicitată de reprezentantul Ministerului Public, în condiţiile în care scopul hotărârilor pronunţate de CEDO este întotdeauna de a se asigura un proces echitabil.

 Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive:

a) reţinerea;

b) obligarea de a nu părăsi localitatea;

c) obligarea de a nu părăsi ţara;

d) arestarea preventivă.

Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei.

Cu privire la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, apreciază că luarea acestei măsuri presupune îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 143 C. proc. pen. - respectiv să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Examinând îndeplinirea, în concret, a condiţiilor prevăzute de art. 143 C. proc. pen., se constată că, în cauză, există probe şi indicii temeinice ce nasc bănuiala plauzibilă şi rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv că inculpatul a comis faptele reţinute prin rechizitoriu.

Pe de altă parte, coinculpata S. (fostă R.) E.G., urmare parcurgerii unei proceduri similare a fost condamnată definitiv de către instanţa de rejudecare, prin decizia penală nr. 3658 din 9 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, reţinându-se că, vinovăţia acesteia în comiterea faptei rezultă din coroborarea declaraţiilor acesteia cu declaraţiile coinculpatului M.M., cu procese verbale de confruntare, cu procesele verbale de constatare tehnico-ştiinţifică, cu declaraţiile martorilor şi cu alte mijloace de probă administrate în dosar.

În motivarea deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu ocazia soluţionării cererii formulată de M.M., privind încălcarea unor drepturi procesuale, a fost analizată, în detaliu, şi cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 4081 C. proc. pen., formulată de coinculpata S.E., ulterior pronunţării de către CEDO a unei hotărâri de condamnare faţă de statul român.

Pe cale de consecinţă, instanţa europeană a luat act de condamnarea, din nou, a acestei inculpate ca urmare a rejudecării recursului şi nu au existat niciun fel de obiecţii cu privire la modalitatea în care s-a desfăşurat această procedură, de această dată, cu respectarea drepturilor constatate iniţial ca fiind încălcate.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că această măsură preventivă se impune şi în raport de împrejurarea că inculpatul are şi alte antecedente penale în afara faptelor care i s-au imputat în prezenta cauză, aspect ce rezultă din copia certificatului de cazier judiciar depus la dosar de reprezentantul Ministerului Public.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în cauză, există probe şi indicii temeinice care să facă verosimilă şi rezonabilă presupunerea că inculpatul M.M. a săvârşit faptele reţinute în rechizitoriu.

În raport de dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., se constată că, în cauză, scopul măsurilor preventive poate fi atins prin aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 C. proc. pen. şi art. 143 alin. (1) C. proc. pen., existând probe şi indicii temeinice privind comiterea de către inculpat a infracţiunilor pentru care este trimis în judecată.

Se apreciază, totodată, că obligaţiile pe care, potrivit art. 145 alin. (1)1 lit. a)-d) şi alin. (1)2 lit. c) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat să le respecte sunt apte a asigura normala desfăşurare a procesului penal, nerespectarea acestora cu rea credinţă având drept consecinţă luarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, apreciază că este necesar ca, pe lângă obligaţiile mai sus menţionate, să se impună inculpatului obligaţia de a nu intra în contact cu ceilalţi inculpaţi şi martori din cauză, în condiţiile în care pe de o parte, coinculpata Spânu (fostă Rotariu) se află în stare de libertate şi, pe de altă parte, instanţa europeană a impus readministrarea probatoriului.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, va respinge cererea de suspendare a executării deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010, ca rămasă fără obiect.

În temeiul dispoziţiilor art. 4081 pct. 11 lit. b) C. proc. pen. va admite cererea de revizuire, va desfiinţa decizia nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010, numai în ceea ce îl priveşte pe revizuentul M.M. şi va trimite cauza spre rejudecare Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Va anula mandatele de executare a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 şi nr. 298 din 13 decembrie 2000 emis în baza sentinţei penale nr. 134/1998 pronunţată de Tribunalul Bihor.

Va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului M.M. de sub puterea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 şi nr. 298 din 13 decembrie 2000 emis în baza sentinţei penale nr. 134/1998 pronunţată de Tribunalul Bihor, dacă nu este arestat în altă cauză.

În baza art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., va dispune luarea faţă de inculpatul M.M. a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.

Potrivit art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1)1 şi (1)2 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul va fi obligat să respecte următoarele obligaţii:

- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la organul de poliţie în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

- să nu ia legătura, direct sau indirect, cu niciunul dintre ceilalţi inculpaţi şi martorii din cauză.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (2)2 şi alin. (3) C. proc. pen.

Va dispune efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 1451 raportat la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.

În baza art. 192 C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru revizuentul M.M., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de suspendare a executării deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010, ca rămasă fără obiect.

Admite cererea de revizuire formulată, în temeiul art. 4081 C. proc. pen., de revizuentul M.M. împotriva deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1056/2000, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 557 din 11 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010.

Desfiinţează, în parte, decizia sus menţionată, numai în ceea ce îl priveşte pe revizuentul M.M. şi trimite cauza spre rejudecare Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Anulează mandatele de executare a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 şi nr. 298 din 13 decembrie 2000 emis în baza sentinţei penale nr. 134/1998 pronunţată de Tribunalul Bihor.

Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului M.M. de sub puterea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 72 din 16 martie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 5215/3/2010 şi nr. 298 din 13 decembrie 2000 emis în baza sentinţei penale nr. 134/1998 pronunţată de Tribunalul Bihor, dacă nu este arestat în altă cauză.

În baza art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., dispune luarea faţă de inculpatul M.M. a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.

Potrivit art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1)1 şi (1)2 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul este obligat să respecte următoarele obligaţii:

- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la organul de poliţie în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

- să nu ia legătura, direct sau indirect, cu niciunul dintre ceilalţi inculpaţi şi martorii din cauză.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (2)2 şi alin. (3) C. proc. pen.

Dispune efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 1451 raportat la art. 145 alin. (2)1 C. proc. pen.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru revizuentul M.M., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 938/2012. Penal. Plângere împotriva...  ICCJ. Decizia nr. 231/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 230/2012. Penal