ICCJ. Decizia nr. 1623/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1623/2013
Dosar nr. 15201/63/2012/a6
Şedinţa publică din 13 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 26 aprilie 2013 a Curţii de Apel Craiova, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, pronunţată în dosarul nr. 15201/63/2012, a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.F., iar în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1), (3) C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv a acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a constatat, cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.F., că sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.), care se referă la natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care este cercetat inculpatul, determinate de cuantumul pedepsei prevăzute de lege.
Sub acest aspect, s-a reţinut că potrivit art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
În acest sens, s-a constatat că infracţiunile pentru care este cercetat inculpatul sunt pedepsite sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului este admisibilă.
În ceea ce priveşte condiţia negativă prevăzută de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie, s-a constatat că aceasta nu este îndeplinită.
Astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Astfel cum practica şi literatura juridică au arătat, din coroborarea celor două texte menţionate (art. 1602 alin. (1) şi art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.), a rezultat caracterul facultativ al acordării liberării provizorii sub control judiciar şi în ipoteza în care inculpatul nu s-ar afla în vreunul din cazurile de împiedicare a acordării liberării provizorii prev. de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., însă a fost avut în vedere că instanţa nu poate uza discreţionar de această facultate întrucât s-ar încălca flagrant dispoziţiile art. 5 alin. (5) C. proc. pen., art. 23 alin. (1) din Constituţia României şi art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Totodată, s-a reţinut că, aşa cum înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în practica sa cu ocazia verificării temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, se porneşte de la una dintre premisele esenţiale ale liberării provizorii, respectiv subzistenţa temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, această premisă conducând la concluzia că, pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de temeinicie, instanţa trebuie să constate existenţa unor temeiuri mai puternice decât cele avute în vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea inculpatului în libertate, chiar provizorie sau restrânsă printr-un control judiciar, nu este totuşi oportună.
Curtea de Apel Craiova, interpretând sistematic dispoziţiile procedurale din materia măsurilor preventive, în corelaţie şi cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, văzând şi practica judiciară a înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, recursul in interesul legii nr. 17/2011, a constatat că astfel de temeiuri privesc fie aspecte legate de buna desfăşurare a procesului penal - respectiv existenţa unor date, altele decât cele avute în vedere de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesual penal ar putea fi compromisă -, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul şi mijloacele de săvârşire ori prin urmări, aceasta să fi produs o gravă vătămare relaţiilor sociale ocrotite, astfel ca liberarea inculpatului, chiar provizorie, să fie de natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială şi neîncredere în actul de justiţie.
Prin prisma celor învederate, curtea de apel a apreciat că cererea inculpatului este neîntemeiată, din actele dosarului constatându-se că judecata se află în apel, după condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate, arestarea preventivă a acestuia fiind dispusă în urmă cu un an.
S-a reţinut că, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie, instanţa are în vedere, prin relaţionare, atât circumstanţele reale în care s-a reţinut că au fost comise faptele pentru care este cercetat inculpatul, dar şi persoana acestuia, respectiv se va ţine cont de rezultatul infracţiunilor, de lezarea gravă a relaţiilor sociale ocrotite prin reglementarea infracţiunilor care aduc atingere ordinii publice, a infracţiunilor de criminalitate organizată ce privesc traficul de persoane cu caracter transfrontalier.
Totodată, s-a constatat că garanţiile de ordin personal (nevoia de întreţinere a copilului minor şi a tatălui imobilizat) şi cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate, să asigure buna desfăşurare a procesului penal şi apărarea interesului public superior.
În acest context, procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., curtea de apel a constatat că prin sentinţa penală nr. 111 din data de 06 martie 2013 pronunţată în prezenta cauză, Tribunalul Dolj, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpat, din infracţiunea prev. de art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prev. de art. 329 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ca neîntemeiată.
În temeiul art. 12 alin. ( 1), (2), lit. a) din Legea nr. 678/2001, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a condamnat pe inculpatul P.F. la pedeapsa de 10 ani închisoare.
În temeiul art. 64-65 C. pen., a stabilit inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) C. pen., constând în: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat - pe o perioadă de 5 ani, începând de la data executării pedepsei principale sau considerării ca executată.
În temeiul art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului P.F. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) C. pen.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dispus deducerea duratei reţinerii şi arestării preventive din data de 20 martie 2012 la zi, iar în temeiul art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului P.F.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul P.F. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a constatat de către curtea de apel că măsura arestării preventive a fost luată faţă de inculpat de Tribunalul Dolj, prin încheierea din 21 martie 2012, în temeiul art. 148 lit. b), e), f) C. proc. pen., fiind prelungită şi menţinută ulterior.
Verificându-se măsura arestării preventive luată faţă de inculpat potrivit art. 3002 C. proc. pen., s-a reţinut că, pentru ca instanţa să stabilească dacă mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, se vor avea în vedere pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, cât şi caracterul rezonabil al detenţiei preventive.
Astfel, s-a reţinut că pericolul pentru ordinea publică presupune o rezonanţă a unei fapte şi trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri negative, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice şi respectului faţă de lege şi, chiar dacă pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că, în aprecierea pericolului pentru ordinea publică, trebuie făcută abstracţie de gravitatea acesteia, elementele ce caracterizează persoana inculpatului, comportamentul perturbator al acestuia.
Având în vedere natura infracţiunii pentru care inculpatul este trimis în judecată, împrejurările în care s-a reţinut de către prima instanţă că aceasta a fost comisă, curtea de apel a constatat că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, măsura arestării preventive fiind necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal şi proporţionată cu scopul urmărit (cauza Ladent contra Poloniei), apreciind ca insuficient caracterul altor măsuri preventive mai puţin restrictive de libertate.
De asemenea, s-a constatat că, în speţă, există un interes public care impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, durata deţinerii preventive, aproximativ un an, nedepăşind până în prezent un termen rezonabil, după cum este prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inculpatul aflându-se în situaţia prevăzută de art. 5 paragraful 1 lit. a), care autorizează privarea de libertate a persoanei pe baza condamnării, chiar şi nedefinitivă, însă care presupune atât o constatare a vinovăţiei, cât şi aplicarea unei pedepse.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.F., solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, admiterea căii de atac declarate şi, în principal, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, iar în subsidiar, revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al articolului anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda"), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul" liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia, asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen. să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În opinia instanţei, expresia „date" conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptelor, la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul - în speţă, acesta fiind cunoscut ca o persoană violentă, în trecut suferind şi alte condamnări pentru săvârşirea unor infracţiuni cu violenţă.
Astfel, instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
S-a decis astfel, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei deduse judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus şi Curtea de Apel Craiova - că, m acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului P.F., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale inculpatului au fost avute în vedere de către curtea de apel, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
Pe de altă parte, se constată că, procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului, în mod corect Curtea de Apel Craiova - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a acestuia.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora. Existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., înalta Curte va respinge, ca ne fondat, recursul declarat de inculpatul P.F.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 lei, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.F. împotriva încheierii din 26 aprilie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 15201/63/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1625/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1620/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
