Clasificarea drepturilor subiective civile
| Comentarii |
|
clasificarea drepturilor subiective civile, 1. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative
în literatura de specialitate, de regulă, se arată că această clasificare a drepturilor subiective civile are drept criteriu opozabilitatea lor.
în ceea ce ne priveşte, apreciem că un asemenea criteriu nu este la adăpost de orice critică, deoarece, ca realitate juridică, orice drept subiectiv civil este, în principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept, în sensul că acestea din urmă nu pot să îl nesocotească. De aceea, vom prefera să împărţim drepturile subiective civile în absolute şi relative, după cum titularul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane.
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita.
în categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:
- numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al cărui conţinut intră, titularul obligaţiei corelative fiind format din toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;
- îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
- obligaţia de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (sau, cum se spune în doctrină, dreptul absolut este opozabil erga om nes).
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanţă.
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
- este cunoscut nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;
- îi corespunde o obligaţie corelativă ce nu are întotdeauna acelaşi conţinut, în sensul că aceasta poate consta fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o abţinere (a nu face);
- obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, aşa cum se spune în doctrină, este opozabil numai subiectului pasiv).
2. Drepturi subiective civile nepatrimoniale şi drepturi subiective civile patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă)
Criteriul după care se face această clasificare este natura conţinutului drepturilor subiective civile.
Dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal nepatrimonial) este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.
Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:
- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputaţie, dreptul la demnitate etc.);
- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul la stare civilă - pentru persoana fizică; dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naţionalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana juridică);
- drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu sunt patrimoniale).
Precizăm că, în concepţia potrivit căreia dreptul familiei nu este o ramură de drept distinctă de dreptul civil, ci doar o parte a acestuia, urmează a se reţine şi o a patra categorie de drepturi subiective civile nepatrimoniale, anume: drepturile (neevaluabile pecuniar) ce formează conţinutul raporturilor de familie.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară.
La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă. (Fără a intra în amănunte, menţionăm că sunt şi autori care folosesc o clasificare tripartită a drepturilor patrimoniale, anume: drepturi reale, drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale (această din urmă categorie ar include, pe de o parte, drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creaţia intelectuală, fiind vorba, deci, despre dreptul de folosinţă exclusivă a unei creaţii intelectuale, iar, pe de altă parte, drepturile referitoare la clientelă). Se subliniază că aceste drepturi nu ar putea fi încadrate în categoria drepturilor reale, deoarece nu privesc un obiect material (bun corporal), dar nici în categoria drepturilor de creanţă, deoarece nu se exercită împotriva unor persoane determinate. Dacă am admite, însă, că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei sau activităţi (desigur cu valoare pecuniară), atunci ar urma să includem aceste drepturi în categoria drepturilor reale. A se vedea şi G. Boroi, Les attributes de la personnephysique, în A.U.B., 1996, p. 86-87.)
Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.
Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de către stat.
Aşadar, creditorul nu îşi poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane (debitorul), concurs care, dacă este cazul, va fi obţinut prin intermediul forţei coercitive a statului. Tocmai de aceea, dreptul de creanţă mai este denumit şi drept personal. De altfel, în ceea ce priveşte acţiunile în justiţie referitoare la drepturile subiective patrimoniale, dacă acţiunile prin care se urmăreşte recunoaşterea sau realizarea unui drept real sunt denumite acţiuni reale, în schimb, acţiunile prin care se urmăreşte recunoaşterea sau realizarea unui drept de creanţă sunt denumite acţiuni personale. Totuşi, utilizarea sintagmei de drept personal pentru desemnarea unui drept de creanţă nu este recomandabilă, deoarece ea poate genera unele confuzii, putându-se crede că nu ar fi vorba de un drept subiectiv patrimonial, ci de un drept nepatrimonial (care mai este numit şi drept personal nepatrimonial) ori de un drept subiectiv intransmisibil (drept cu caracter strict personal).
Drepturile de creanţă izvorăsc din acte juridice (contracte sau acte juridice unilaterale), precum şi din fapte juridice în sens restrâns (fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, gestiunea de afaceri (Gestiunea de afaceri, denumită şi gestiunea intereselor altuia (reglementată de art. 1330 - art. 1340 C. civ.), este operaţia care există atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. Aşadar, în cazul gestiunii de afaceri, o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, săvârşind acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă.), plata nedatorată (Plata nedatorată (art. 1341 - art. 1344 C. civ.) constă în executarea de către o persoană a unei obligaţii de care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altei persoane.) şi îmbogăţirea fără justă cauză) (îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 - art. 1348 C.civ.) reprezintă fapta juridică prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama micşorării patrimoniului altei persoane, fără a exista un temei juridic pentru aceasta).
Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active), între ele există importante deosebiri-,
- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul);
- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp ce dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a nu face, care însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
- drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt nelimitate;
- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi ( în sensul că dreptul de urmărire este de esenţa dreptului real, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1973/1973, în C.D. 1973, p. 217.) şi de prerogativa preferinţei, nu şi dreptul de creanţă. Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine Spre exemplu: proprietarul îşi poate revendica imobilul de la orice persoană care îl deţine; uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi şi a-i culege fructele de la orice proprietar al acestuia, inclusiv de la persoana care a dobândit lucrul de la nudul proprietar; titularul unei servituţi îşi poate exercita dreptul chiar dacă fondul aservit a fost înstrăinat de proprietarul originar; în cazul dreptului real de ipotecă, dacă debitorul care a garantat restituirea unei sume de bani împrumutate printr-o ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi nu şi-ar executa de bunăvoie obligaţia de restituire a sumei împrumutate, atunci creditorul ipotecar poate urmări bunul'afectat garanţiei şi în mâinile noului proprietar, solicitând scoaterea bunului în vânzare silită, pentru ca din preţul obţinut la licitaţie să îşi satisfacă dreptul său de creanţă faţă de debitor.)
.Prerogativa preferinţei constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi (De exemplu, din preţul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitaţie, mai întâi îşi va satisface creanţa creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă, iar numai eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari ai debitorului urmărit).
3. Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiective civile accesorii
Această clasificare se face în funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile.
Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept principal.
Clasificarea prezintă importanţă, deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde (este determinată) de cea a dreptului principal - acce-sorium sequitur principale.
întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie vizează drepturile patrimoniale.
Atragem atenţia că sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al creditorului de a cere debitorului îndeplinirea acelei obligaţii).
în categoria drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune, dreptul de a pretinde arvuna.
Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte, totuşi, în materia drepturilor reale, deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt următoarele:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică (titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată: persoanele fizice, persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);
- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute;
- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică [reglementat de art. 867-art. 870 C.civ.];
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte din concesiune [reglementat de art. 136 alin. (4) din Constituţie, de O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri publice, precum şi de art. 871-art. 873 C.civ. etc.];
- dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, instituţiilor de utilitate publică [reglementat de art. 874 şi art. 875 C.civ. etc];
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de acestea persoanelor juridice anexă.
Drepturile reale accesorii sunt următoarele:
- dreptul de ipotecă, reglementat de art. 2343 - art. 2479 C.civ.;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480 - art. 2494 C.civ.;
- privilegiile, reglementate de art. 2333 - art. 2342 C.civ.;
- dreptul de retenţie, reglementat de art. 2495 - art. 2499 C.civ.
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de creanţă.
4. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de modalităţi
Criteriul în raport de care se face această clasificare a drepturilor subiective civile îl reprezintă gradul de certitudine conferit titularilor.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină siguranţă titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt modalităţile actului juridic, deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este însoţit de un termen, o condiţie sau o sarcină.
Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur şi simplu, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv respectiv.
Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa naşterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.
Menţionăm că, în doctrină, uneori, se vorbeşte şi despre existenţa altor categorii de drepturi, respectiv drepturile eventuale şi drepturile viitoare, existând şi dispoziţii legale care fac referire la acestea, spre exemplu, art. 956 C.civ., care vorbeşte despre „drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise”, art. 2370 C.civ. etc.
