Forţă majoră
| Comentarii |
|
forţa majoră, este reglementată şi definită în art. 1351 noul cod civil alături de cazul fortuit. Astfel, în primul alineat al acestui articol se dispune: „Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea civilă este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit”.
Vechiul Cod civil nu a cuprins o definiţie legală a forţei majore şi nici nu a prevăzut criteriile în funcţie de care poate fi deosebită de cazul fortuit. Aşa se explică faptul că definirea ei a fost o sarcină a doctrinei juridice; de asemenea, pentru a distinge forţa majoră de cazul fortuit s-au elaborat, în cursul vremii, diverse teorii. Nu mai puţin o bogată jurisprudenţă s-a dezvoltat privitor la condiţiile care definesc forţa majoră.
Noul Cod civil defineşte forţa majoră. Astfel art. 1351 alin. (2) prevede: „Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”. Textul reproduce întocmai definiţia forţei majore formulată de doctrina de specialitate sub imperiul vechiului Cod civil.
Definiţia legală reprodusă mai sus ne arată că forţa majoră este o împrejurare de origine externă, cu caracter excepţional, care este imprevizibilă şi absolut invincibilă şi inevitabilă. Aşadar, pentru ca un eveniment sau o anumită împrejurare să poată fi calificată forţă majoră este necesar să îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii: să fie externă, imprevizibilă, absolut invincibilă şi inevitabilă.
A. Exterioritatea. Forţa majoră a fost şi continuă să fie o împrejurare care îşi are originea sau etiologia în afara celui care în aparenţă ar fi chemat să răspundă, precum şi câmpului său de activitate. Acest caracter al forţei majore a fost cu claritate pus în evidenţă de practica judiciară, mai ales în legătură cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi animale. Astfel, s-a statuat că forţa majoră constă într-o împrejurare externă fară vreo legătură cu lucrul care a produs prejudiciul sau cu însuşirile sale. împrejurări ca spargerea ori explozia unui cauciuc, ruperea unei piese, urmare a unui defect de fabricaţie sau altele similare sunt cazuri fortuite, având originea în interiorul lucrului şi în câmpul de activitate a celui răspunzător, neputând constitui cazuri de forţă majoră.
Evenimentele de forţă majoră sunt, de cele mai multe ori, fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea şi voinţa omului, cum sunt: cutremurele grave, inundaţiile catastrofale, alunecările de teren, trăsnetele, tornadele etc. De asemenea, sunt cazuri de forţă majoră şi unele evenimente sociale extraordinare, provocate de oameni, cum ar fi războaiele şi revoluţiile.
B. Imprevizibilitatea. Se referă, deopotrivă, la producerea împrejurării respective şi la efectele sau consecinţele sale. Dacă împrejurarea putea fi prevăzută, cel chemat să răspundă săvârşeşte o faptă culpabilă deoarece nu a prevăzut-o şi nu a luat măsurile necesare pentru preîntâmpinarea sau evitarea urmărilor sale prejudiciabile.
Literatura de specialitate a încercat să explice ce se înţelege prin imposibilitatea de prevedere a unui eveniment şi a urmărilor sale. într-o interpretare exigentă, s-ar putea afirma că omul este capabil şi trebuie să prevadă tot ceea ce este posibil să se producă. într-o asemenea concepţie, forţa majoră nu şi-ar mai găsi nicio aplicare practică.
Certitudinea sau puternica probabilitate a producerii unor evenimente cu origine exterioară înlătură, în mod firesc, caracterul lor imprevizibil'. Este motivul pentru care se admite că imprevizibilul se deosebeşte de previzibil cu ajutorul unui criteriu de normalitate, adică după cum un eveniment are caracter extraordinar, producându-se extrem de rar, sau dimpotrivă are un caracter normal, în sensul că se produce cu o anumită regularitate. Astfel, s-a spus că inundaţia sau cutremurul, având o anumită gravitate previzibilă, încetează a fi eveniment de forţă majoră în acele teritorii sau zone geografice unde asemenea calamităţi constituie o stare normală, obişnuită. în acest sens, practica judiciară a statuat că alunecările de teren frecvente, ploile torenţiale din timpul verii, îngheţul din timpul iernii nu au caracter extraordinar, adică nu sunt, de regulă, fenomene imprevizibile, neputând fi calificate cazuri de forţă majoră.
în doctrina noastră de specialitate s-a susţinut că pentru a fi în prezenţa unui caz de forţă majoră trebuie ca împrejurarea externă să fie absolut imprevizibilă; altfel spus, la nivelul actual al ştiinţei, să nu poată fi prevăzută de nimeni. Aşadar, imposibilitatea de prevedere s-ar aprecia luând ca etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane ce depune toată grija de care este capabil un om în activitatea sa. Este vorba de o apreciere in abstracto, în care se are în vedere omul cel mai cunoscător şi cu cea mai mare capacitate de prevedere. Urmează că atunci când numai forţa majoră exclude angajarea răspunderii, legea impune tuturor să dea dovadă de o diligenţă maximă, extraordinară, nefiind suficientă o diligenţă medie, ordinară.
Această concepţie ni se pare exagerată. Credem că interpretarea actuală din doctrina şi jurisprudenţă franceză este mult mai raţională, potrivit căreia se admite că în general judecătorii trebuie să cerceteze doar dacă evenimentul respectiv a fost rezonabil imprevizibil; nu este necesar să se constate că a fost absolut imprevizibil. Ar urma ca imprevizibilitatea unui eveniment să fie raportată la capacitatea şi diligenţa unui om mediu, normal prudent şi diligent, adaptând standardul unui „bun părinte de familie” la activitatea pe care o desfaşoară pârâtul şi având în vedere gradul său de pregătire şi specializare în acel domeniu.
în ce ne priveşte, ne declarăm de acord cu soluţia din dreptul francez. Apreciem că ea se regăseşte şi în cuprinsul definiţiei legale a forţei majore în noul Cod civil. Astfel, art. 1351 alin. (2) prevede că forţa majoră, printre altele, este un eveniment imprevizibil, fară a-i alătura epitetul „absolut”. Credem că redactorii textului au facut-o deliberat. Aceasta cu atât mai mult că atunci când au considerat că forţa majoră trebuie apreciată în funcţie de însuşirile celui mai capabil individ au procedat ca atare; de pildă, în aceeaşi definiţie, în legătură cu alt caracter al forţei majore, s-a precizat expres că evenimentul extern şi imprevizibil trebuie să fie „absolut invincibil”. Aşadar, în concluzie, am putea spune că pentru a fi în prezenţa forţei majore este suficient ca imprevizibilitatea evenimentului să fie normală; aceasta înseamnă că nu este necesar să fie vorba de o imprevizibilitate absolută, extraordinară sau de excepţie.
C. Absoluta invincibilitate şi inevitabilitate. Un eveniment constituie forţă majoră numai dacă este invincibil sau irezistibil şi inevitabil. Aşa cum prevede art. 1351 alin. (2) noul Cod Civil, invincibilitatea şi inevitabilitatea trebuie să fie absolute, adică pentru orice persoană. Cele două atribute alcătuiesc unul şi acelaşi caracter al forţei majore. Aprecierea lor se face in abstracto, avându-se ca etalon condiţia şi posibilitatea persoanei care este capabilă să depună diligenţa şi prudenţa maximă de care este în stare omul cel mai dotat şi informat. Dimpotrivă, dacă imposibilitatea de a preîntâmpina, învinge şi evita evenimentul respectiv şi consecinţele sale prejudiciabile este doar relativă, în sensul că putea fi învins sau evitat de către un om cu capacitate, prudenţă şi diligenţă maxime, dar cel chemat să răspundă nu a depus ori nu a fost capabil să depună asemenea străduinţe în acest scop, nu suntem în prezenţa forţei majore; răspunderea se va putea angaja şi pârâtul va fi obligat să repare prejudiciul. O simplă împrejurare externă, invincibilă numai relativ, adică numai pentru cel în cauză, nu constituie foiţă majoră, ci eventual un caz fortuit. Această exigenţă deosebit de severă pentru calificarea juridică a forţei majore se relevă mai ales în materia răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376-1377 noul Cod Civil) şi în general în spaţiul răspunderii civile delictuale obiective, fară vinovăţia persoanei răspunzătoare.
Invincibilitatea şi inevitabilitatea absolută ale forţei majore sunt şi trebuie examinate direct şi proporţional cu progresul tehnico-ştiinţific dintr-o societate dată, fiindcă ceea ce într-un moment sau într-un interval de timp este absolut imposibil de învins şi evitat poate să devină în viitor posibil de stăpânit şi înlăturat. Astfel, unele evenimente naturale extraordinare, care în prezent sunt absolut invincibile, irezistibile şi inevitabile, este posibil să fie evitate sau pur şi simplu biruite fară prea mare greutate de către generaţiile viitoare.
Efectul principal al forţei majore este excluderea în totul sau în parte a răspunderii civile. Aceasta în funcţie de faptul dacă forţa majoră este singura cauză a prejudiciului sau, dimpotrivă, prejudiciul a fost cauzat de forţa majoră împreună sau în concurs cu alte fapte sau împrejurări.
în situaţia în care forţa majoră este singura cauză a prejudiciului, este exclusă automat existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta pârâtului şi prejudiciu; de asemenea, indirect este exclusă şi vinovăţia persoanei respective în cazul răspunderii civile subiective. Aşadar, în lipsa condiţiilor prevăzute de lege, angajarea răspunderii civile faţă de victima prejudiciată nu mai este posibilă; în alţi termeni, răspunderea civilă nu există.
Este însă posibil ca forţa majoră să nu fie cauza exclusivă a prejudiciului, situaţie în care pot exista ipoteze diferite. Aşa de pildă, prejudiciul a fost provocat de forţa majoră împreună cu una sau mai multe împrejurări care sunt simple cazuri fortuite. Evident că atunci când şi cazul fortuit este cauză exoneratoare de răspundere civilă, el va produce efecte identice cu forţa majoră; cu alte cuvinte, răspunderea civilă va fi exclusă în totalitate. Dimpotrivă, în ipoteza în care legea prevede expres că numai forţa majoră exonerează de răspundere, obligaţia de reparare a celui chemat să răspundă va fi proporţională cu contribuţia cazului fortuit la producerea prejudiciului; altfel spus, răspunderea civilă este numai parţial exclusă.
De asemenea, prejudiciul poate fi cauzat de forţa majoră în concurs cu unele fapte sau împrejurări, altele decât cazul fortuit. Bunăoară, un prejudiciu este cauzat de un animal sau un lucru în cursul unui eveniment de forţă majoră. Aşa cum s-a spus, într-o atare ipoteză, trebuie deosebit după cum animalul sau lucrul a fost un simplu instrument pasiv prin mijlocirea căruia forţa majoră a cauzat singură prejudiciul sau, dimpotrivă, forţa majoră nu a avut alt rol decât să contribuie, alături de animal sau de lucru, la producerea prejudiciului. în primul caz, forţa majoră exclude existenţa răspunderii civile, iar în celălalt caz, răspunderea va fi înlăturată numai în parte, proporţional cu contribuţia forţei majore la producerea prejudiciului.
forţă majoră, eveniment imprevizibil şi irezistibil care împiedică o persoană să-şi îndeplinească obligaţia. Evenimentul de f.m. determină o situaţie în care cel obligat să acţioneze într-un anumit mod este pus în imposibilitate obiectivă de a acţiona; în aceste condiţii, omisiunea respectivă nu se învederează ca faptă a acelei persoane, ci ca fiind produsul unei cauze străine şi mai presus de voinţa ei, motiv pentru care f.m. exclude culpa acesteia. Pentru a fi eveniment de f.m., o împrejurare oarecare trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, şi anume:
a) să fie un eveniment anonim şi neimputabil debitorului; evenimentul de f.m. nu trebuie deci să fie rezultatul activităţii debitorului. în anumite contracte însă (cum sunt, de exemplu, cele intuitu personae), împrejurări strâns legate de persoana debitorului (de exemplu: infirmitatea, boala acestuia etc.) sunt considerate, prin excepţie, evenimente de f.m., dacă producerea lor a fost imprevizibilă şi de neînlăturat şi a făcut imposibilă executarea obligaţiei. în marea majoritate a cazurilor, evenimentul de f.m. este un fenomen natural (cutremur, inundaţii etc.), dar el se poate înfăptui şi ca fenomen social, cum este, bunăoară, cazul războiului, al grevei etc.;
b) evenimentul să fie imprevizibil şi irezistibil; dacă cel obligat să acţioneze putea să prevadă producerea evenimentului ori să evite declanşarea urmărilor sale negative, acesta nu constituie un eveniment de f.m. Pentru ca un eveniment să fie imprevizibil nu este necesar ca el să nu se mai fi produs vreodată - nu sub acest aspect trebuie apreciată previzibili-tatea sau imprevizibilitatea sa -, ci se cere ca el să se fi produs într-un moment în care nu exista nicio raţiune aparte să se creadă că un atare eveniment s-ar putea produce. Irezistibilitatea presupune imposibilitatea pentru cel obligat să acţioneze într-un fel oarecare, inclusiv imposibilitatea de a acţiona potrivit obligaţiei sale; această imposibilitate nu trebuie însă confundată cu dificultatea de a acţiona conform obligaţiei, deoarece o dificultate, oricât ar fi ea de mare, nu poate fi considerată suficientă pentru a justifica o acţiune contrară obligaţiei ce-i incumba debitorului, câtă vreme ce acea dificultate nu se învedera a fi imposibil de depăşit. Irezistibilitatea, ca şi imprevizibilitatea, justifică caracterul de f.m. al unui eveniment numai atunci când sunt absolute, deci ele există ca atare pentru orice persoană aflată în condiţiile în care îşi desfăşura activitatea debitorul. Producerea evenimentului de f.m. trebuie să fie neimputabilă debitorului; dacă debitorul s-a pus singur, prin propria sa culpă, în imposibilitate de executare, dacă el n-a luat măsurile care ar fi putut duce la evitarea unei asemenea situaţii, nu va putea fi exonerat de răspundere. Neimputabilitatea imposibilităţii de executare constituie trăsătura esenţială a f.m. şi, totodată, fundamentul efectului ei exonerator de răspundere. Principalul efect al f.m. este exonerarea de răspundere contractuală a debitorului. în ipoteza în care f.m. are caracter temporar, ea are ca efect, în cazul contractelor cu executare succesivă, suspendarea executării contractului, creditorul neputând pretinde debitorului, pe durata situaţiei de f.m., nici executarea obligaţiei şi nici daune-interese moratorii. F.m. are ca efect stingerea obligaţiilor, atunci când imposibilitatea de executare pe care o provoacă este definitivă sau, deşi fiind temporară, se prelungeşte în timp, astfel încât creditorul îşi pierde interesul pentru obţinerea prestaţiei la care s-a angajat debitorul. Debitorul aflat în situaţie de f.m. este ţinut responsabil totuşi în următoarele cazuri:
a) dacă evenimentul de f.m. nu s-ar fi putut produce fără culpa debitorului sau nu ar fi putut determina împiedicarea executării fără o astfel de culpă;
b) dacă debitorul a fost pus în întârziere mai înainte de producerea evenimentului de f.m., deoarece în această ipoteză debitorul putea să-şi execute în condiţii normale, până la scadenţă, obligaţia sa;
c) atunci când printr-o clauză contractuală debitorul a preluat asupra sa riscul producerii evenimentului de f.m. în toate cazurile, dovada f.m. este în sarcina debitorului, putând fi făcută prin orice mijloace de probă. Legea dispune că prescripţia extinctivă se suspendă cât timp cel împotriva căruia aceasta curge este împiedicat de un caz de f.m. să facă acte de întrerupere; în absenţa oricărei precizări a conţinutului noţiunii de f.m. în materie de prescripţie, instanţa trebuie să stabilească de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete, dacă în situaţia dată există sau nu f.m., elementele distinctive ale acesteia fiind cele din dreptul comun.
forța majoră, împrejurare de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat, care împiedică în mod obiectiv şi fară nici o culpă din partea debitorului, executarea obligaţiei sale contractuale. De cele mai multe ori, evenimentul de forţă majoră este un fenomen natural (cutremur, inundaţie etc.), dar poate fi şi un fenomen social (război, grevă etc.).
Citește mai mult
317 euro,Forta majora e valabila pt.ambele parti. Am procedat corect sau nu !Cat despre istoria Fortei Majore, am pus aici niste informatii: www.TraduceriTehnice.net/fortamajora.html