Art. 273 Noul cod civil Bigamia Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei Încheierea căsătoriei
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Încheierea căsătoriei
SECŢIUNEA 1
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei
Încheierea căsătoriei
SECŢIUNEA 1
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei
Art. 273
Bigamia
Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.
| ← Art. 272 Noul cod civil Vârsta matrimonială Condiţiile de... | Art. 274 Noul cod civil Interzicerea căsătoriei între rude... → |
|---|
lege..bigamia...Astept un raspuns..multumesc
1. Cu toate acestea, protecţia vieţii familiale în sensul art. 8 din Convenţia europeană se extinde şi asupra familiei constituite altfel decât potrivit tradiţiei europene, cu condiţia să fie recunoscută de legea naţională. într-o astfel de ipoteză, deşi nu există obligaţia de recunoaştere, însăşi familia constituită prin poligamie, relaţia de familie dintre membrii unei astfel de uniuni există în substanţă; bunăoară, există şi beneficiază de protecţie relaţia familială dintre un străin poligam şi toţi copiii săi (Com.E.D.O., A. şi A. c. Olandei, 6 ianuarie 1992, www.echr.coe.int)
Citește mai mult
.2. Potrivit art. 5 C. fam. (art. 273 NCC, n.n.], este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită, iar potrivit art. 19 C. fam. [art. 293 NCC, n.n.], este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 5 C. fam. Nerespectarea dispoziţiilor legale este sancţionată cu nulitatea absolută. Nulitatea prevăzută de art. 19 şi art. 5 C. fam. are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei, astfel că cea de a doua căsătorie este lovită de nulitate (Trib. Dolj, sent. din 5 martie 2007, nepublicată).
3. Nulitatea prevăzută de art. 19 şi art. 5 C. fam. [art. 293 şi art. 273 NCC, n.n.) are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei, astfel că cea de a doua căsătorie este lovită de nulitate. Nulitatea nu se acoperă prin încetarea cauzei ei după încheierea căsătoriei, ceea ce înseamnă că cea de a doua căsătorie este lovită de nulitate, chiar dacă prima căsătorie a fost desfăcută prin divorţ după data încheierii celei de a doua căsătorii, până la constatarea nulităţii acesteia. Ca efect al nulităţii căsătoriei, soţii vor dobândi numele avut înainte de încheierea căsătoriei (Trib. Dolj, sent. civ. nr. 3384/2009, nepublicatâ).
4. Nesocotirea interdicţiei legale în temeiul căreia este oprit să se căsătorească o persoană căsătorită este sancţionată cu nulitatea absolută a ultimei căsătorii, dar soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea acesteia păstrează, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. Buna-credinţă nu poate să fie însă invocată decât de soţul inocent, deoarece altminteri ar însemna să se recunoască soţului bigam, deci unei persoane care s-a făcut vinovată de un act contrar legii, dreptul de a dovedi că a comis cu bună-credinţă o ilegalitate, în ignoranţa legii sau necunoaşterea căsătoriei sale anterioare. Atare situaţii sunt însă inadmisibile şi inacceptabile, săvârşirea unui act ilicit constituind prin ea însăşi o manifestare tipică şi caracterizată de lipsă de bună-credinţă (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1605/1974, în 1.6. Mihuţă, Repertoriu de practicâ judiciarâ în materie civilâ a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 14).
5. Existenţa impedimentului la căsătorie reglementat de prevederile art. 5 C. fam. [art. 273 NCC, n.n.], respectiv starea de persoană căsătorită, atrage nulitatea absolută a căsătoriei, conform art. 19 C. fam. [art. 293 NCC, n.n.]. Nu are relevanţă descoperirea după decesul soţului bigam a existenţei valabile a primei căsătorii. Din adresa emisă de primărie, dar şi din extrasul din registrul de căsătorie - pentru uz oficial - emis de primărie, rezultă că la data încheierii celei de-a doua căsătorii, prima căsătorie era în fiinţă, respectiv nu existau menţiuni cu privire la desfacerea ori nulitatea acesteia. în privinţa bunei-credinţe a soţilor la încheierea celei de-a doua căsătorii, este evident că aceasta nu poate fi reţinută în ceea ce-l priveşte pe soţul bigam, operând o prezumţie simplă că acesta nu putea ignora încheierea de către el însuşi a unei căsătorii anterioare, aflată în fiinţă la data încheierii celei de-a doua. Probatoriul administrat relevă, însă, aceeaşi poziţie subiectivă şi în privinţa celei de a doua soţii, care cunoştea existenţa căsătoriei anterioare, neavând relevanţă sub acest aspect faptul că, după o convieţuire de 8 luni, prima soţie a fost alungată de soţ (Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 6021/2009, nepublicată).
6. Prin art. 12 din Convenţia europeană este garantat dreptul fundamental, pentru un bărbat sau o femeie, de a se căsători şi a întemeia o familie. Exercitarea sa antrenează consecinţe de ordin personal, social şi juridic. El este condiţionat de legile naţionale ale statelor contractante, dar limitările ce rezultă nu trebuie să restrângă sau să reducă dreptul în cauză într-o modalitate sau într-o proporţie care să prejudicieze însăşi substanţa acestuia (Rees c. Regatului Unit, 17 octombrie 1986). în toate statele membre ale Consiliului Europei, aceste „limitări" apar în calitate de condiţii şi figurează ca reguli de procedură sau de fond. Primele se referă în special la publicitatea şi celebrarea căsătoriei, cele din urmă examinează, în primul rând, capacitatea, consimţământul şi unele impedimente. Interdicţia aplicată reclamantului, de a se căsători pe o durată ce atinge durata maximă de trei ani, se înscrie în cadrul reglementării exercitării dreptului la căsătorie, art. 12 nefăcând deosebire între căsătorie şi recăsătorire. Totodată, aceasta constituie o sancţiune civilă aplicabilă din oficiu, întrucât constituie o materie de ordine publică, protejând stabilitatea căsătoriei şi vizând, în acelaşi timp, ocrotirea altor persoane, de fapt, a viitorilor soţi ai persoanelor divorţate. Chiar dacă ea prezintă un scop legitim şi conform interesului public, în cazul în care legislaţia naţională recunoaşte divorţul - ceea ce Convenţia nu cere -, art. 12 garantează celui divorţat dreptul de a se recăsători fără a suferi restricţii iraţionale, astfel încât măsura litigioasă a afectat însăşi substanţa dreptului la căsătorie, dovedindu-se a fi neproporţională cu scopul legitim urmărit (C.E.D.O., F. c. Elveţiei, 18 decembrie 1987, în Hotârâri ole Curţii Europene a Drepturilor Omului. Culegere selectivă, p. 351-364 şi în D. Tiţian, A. Constantin, M. Cîrstea p. 14-15).
2. Monogamia este o consecinţă firească a dragostei, ca fundament al căsătoriei, sentiment care, având un caracter exclusivist, duce la concluzia că o căsătorie întemeiată pe dragoste nu poate fi decât monogamă (pentru detalii privind principiul monogamiei în literatura franceză, a se vedea D. Sterckx, Le mariage en
Citește mai mult
droit civil, Larcier, Bruxelles, 2004, p. 89-90).3. Ca atare, este interzisă atât poligamia - căsătoria unui bărbat cu mai multe femei, cât şi poliandria - căsătoria unei femei cu mai mulţi bărbaţi, întâlnite în lumea asiatică, arabă, africană, astfel că fiecare dintre viitorii soţi trebuie să fie, după caz, celibatar, văduv sau divorţat, încălcarea interdicţiei este sancţionată cu desfiinţarea celei de-a doua căsătorii (art. 293 NCC), iar din punct de vedere penal, fapta constituie infracţiunea de bigamie şi se pedepseşte în conformitate cu legea penală (art. 303 C. pen.).
4. Impedimentul la căsătorie care rezultă din starea de persoană căsătorită este incident şi în privinţa cetăţeanului străin care doreşte încheierea unei căsătorii în România şi a cărui lege naţională permite poligamia sau poliandria (E. Florian, Dreptul familiei, 2011, p. 29). Un astfel de cetăţean nu va putea încheia o căsătorie pe teritoriul ţării noastre, însă dacă ea este încheiată într-o ţară ce permite poligamia sau poliandria, ea nu se va putea desfiinţa pentru bigamie.
5. Principiul monogamiei este promovat mai cu seamă în legislaţiile din spaţiul euro-american, fiind considerat una din dogmele societăţii civilizate.
6. Nu există bigamie în cazul în care o persoană se recăsătoreşte după ce soţul său a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă (conform art. 222 din Legea nr. 71/2011, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, referirea din cuprinsul noului Cod civil la hotărârea definitivă se va înţelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă), dar după încheierea noii căsătorii hotărârea de declarare a morţii s-a anulat datorită apariţiei primului soţ. în această situaţie rămâne valabilă cea de a doua căsătorie, prima considerându-se desfăcută pe data încheierii celei de a doua căsătorii, conform art. 293 alin. (2) NCC, condiţia fiind aceea ca soţul celui declarat mort să fi fost de bună-credinţă la momentul încheierii noii căsătorii. Dacă acesta a fost de rea-credinţă la data încheierii celei de a doua căsătorii (în sensul că a cunoscut că soţul său nu este decedat, ci este în viaţă), cea de a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută pentru bigamie, rămânând valabilă prima căsătorie.
7. Principiul monogamiei este de ordine publică; încheierea căsătoriei cu nerespectarea acestei interdicţii se sancţionează cu nulitatea absolută, potrivit art. 293 alin. (1) NCC.
8. Valabilitatea unei căsătorii încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, se apreciază în raport de dispoziţiile legii în vigoare la data încheierii căsătoriei, adică în raport de prevederile Codului familiei, conform art. 25 din Legea nr. 71/2011. Căsătoria încheiată după data de 1 octombrie 2011 este supusă condiţiilor de fond (pozitive sau negative) şi de formă prevăzute de noul Cod civil.