Art. 309 Noul Cod de Procedură Civilă Admisibilitatea probei Probele Judecata

Art. 309

Admisibilitatea probei

(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.

(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă.

(3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.

(4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:

1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;

2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;

3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;

4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună;

5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;

6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.

(5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4).

Comentarii despre Art. 309 Noul Cod de Procedură Civilă Admisibilitatea probei Probele Judecata

adriana 13.12.2013

Martorii sunt acele persoane, străine de interesele în conflict, care relatează în faţa instanţei de judecată despre fapte referitoare la pricina ce se judecă, fapte care ar putea servi la rezolvarea ei.

Relatarea făcută de martor în faţa instanţei se numeşte depoziţie (declaraţie) de martor sau mărturie. Deci, mijlocul de probă este depoziţia martorului, în care se materializează cunoştinţele acestuia despre faptele trecute pe care le-a recepţionat şi memorat, iar nu martorul. Mărturia, care se mai numeşte şi proba testimonială, ar putea fi definită ca fiind declaraţia orală făcută de o

Citește mai mult

persoană fizică, înaintea instanţei de judecată, cu privire la un fapt trecut, precis şi pertinent, despre care are cunoştinţă personal.

O trăsătură specifică mărturiei este cunoaşterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează. Legislaţia noastră nu reglementează mărturia asupra opiniei răspândite în public cu privire la faptele litigioase, aşa-numita commune renommee (adică depoziţiile din auzite, după ceea ce spune lumea), care nu este acceptată nici de doctrină, nici de jurisprudenţă. însă martorul poate face o relatare indirectă, adică în legătură cu fapte cunoscute prin intermediul altei persoane care, la rândul său, a perceput direct evenimentul relatat.

O altă trăsătură specifică mărturiei este aceea că trebuie făcută oral în faţa instanţei de judecată, deoarece administrarea probelor este guvernată de principiul nemijlocirii, iar excepţiile de la acest principiu sunt limitativ prevăzute de lege. Aşadar, declaraţiile scrise ale unor terţe persoane, făcute chiar în formă autentică, nu au valoare probatorie, afară de cazul în care o normă specială ar stabili în mod expres contrariul. Dacă un terţ are cunoştinţă despre faptele ce formează obiectul litigiului, nu este suficient ca el să trimită o declaraţie scrisă, ci instanţa îl va cita ca martor, urmând a relata oral faptele cunoscute, în cadrul dezbaterilor.

Articolul 309 consacră principiul admisibilităţii probei testimoniale, astfel că inadmisibilitatea probei trebuie să fie expres consacrată de lege.

1. Probarea faptelor juridice stricto sensu. Regula generală, dedusă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor alin. (2) şi urm. ale art. 309 NCPC, este aceea că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite cu martori.

Totuşi, unele fapte juridice nu pot fi dovedite cu martori. Astfel, art. 99 alin. (1) NCC arată că starea civilă se dovedeşte prin actele de stare civilă care atestă naşterea, căsătoria sau decesul, înregistrate în registrele de stare civilă, şi numai excepţional prin orice alt mijloc de probă, în condiţiile art. 103 NCC.

2. Probarea actelor juridice. în ce priveşte actele juridice, principiul admisibilităţii universale a probei testimoniale este mult atenuat prin excepţii. Astfel:

2.1. Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Dispoziţia art. 309 alin. (1) NCPC nu face nicio distincţie după

natura actului, referindu-se numai la valoarea obiectului său, valoare care trebuie considerată prin raportare la data încheierii actului.

Aceasta este însă numai una dintre situaţiile în care se impune forma scrisă ad pro-bationem a actului juridic, legea prevăzând şi alte cazuri în care proba cu martori nu este admisibilă dacă înscrisul este impus în scop probator.

De asemenea, dispoziţia trebuie interpretată în sensul că interdicţia dovedirii actului cu martori priveşte existenţa actului şi a clauzelor sale, iar nu a chestiunilor de fapt legate de contextul în care actul a fost încheiat sau a modului în care voinţa părţilor în legătură cu actul poate sau trebuie să fie interpretată.

Totuşi, de la această restricţie există posibilitatea derogării în următoarele cazuri:

a) alineatul (2) al art. 309 NCPC stabileşte că se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă;

b) când partea s-a aflat în imposibilitate materiala sau morala de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;

c) în cazul în care există un început de dovada scrisa, potrivit prevederilor art. 310;

d) când partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţa major;

e) când părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; art. 256 NCPC permite părţilor inclusiv să convină asupra admisibilităţii probelor în proces, cu condiţia să privească drepturi de care acestea pot dispune şi să nu se contravină dispoziţiilor imperative ale legii sau ordinii publice;

f) în situaţia în care actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, doi, violenţă ori cauză ilicită sau imorală, după caz;

g) dacă se cere lămurirea clauzelor actului juridic;

h) chiar dacă legea nu prevede, terţii faţă de părţile actului, care au interes să opună actul în propriile lor litigii, pot să probeze acest act juridic prin orice mijloc de probă şi, de asemenea, pot proba prin declaraţiile martorilor împotriva sau peste cuprinsul înscrisului constatator, întrucât pentru ei actul este un fapt juridic.

2.2. Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă legea cere forma scrisă pentru validitatea acestuia. Restricţia prevăzută la alin. (3) al art. 309 NCPC este logică de vreme ce însăşi operaţiunea juridică nu este considerată valabilă, însă nu trebuie aplicată la actele şi faptele distincte de actul juridic ori ulterioare încheierii acestuia şi care nu intră în contradicţie cu înscrisul ori nu reprezintă modificări ale acestuia.

2.3. în fine, potrivit alin. (5) al art. 309 NCPC, proba cu martori nu este admisibilă niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi articol.

Răspunde