Prescripţia dreptului la acţiune privind plata ratelor. Penalităţi de întârziere. Incidenţa Legii nr. 313/1879 în materie comercială

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

1. Conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să âirgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul. De asemenea, potrivit art 12 din acelaşi act normativ, în căzui în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.

în condiţiile în care au fost prevăzute rate de restituire a cre­ditului, fiecare sumă era exigibilă la o dată distinctă, prestaţiile fiind succesive, iar dreptul la acţiune pentru fiecare rată se prescrie într-un termen distinct.

2. în conformitate cu prevederile art. 1088 C. civ., la obligaţiile băneşti, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Dar, nici Codul comercial şi nici legile speciale nu cuprind derogări de la această regulă în materia contractului de împrumut bancar, cum se prevede, de exemplu, pentru contractul de mandat (arL 383 C. com.).

Ca atare, neexistând nicio normă specială de drept comercial derogatorie de la dreptul comun în materie, rezultă că sunt inci­dente dispoziţiile art 1088 C. civ., creditorul neputând cere decât dobânda legală, astfel încât cererea de obligare a debitorului la plata unor penalităţi de întârziere este neîntemeiată.

Dispoziţiile artl şi art. 2 din Legea nr. 313/1879 fac vorbire despre „contractele de împrumut", fără a se face precizarea că dispoziţiile respective se aplică doar contractelor civile, astfel că ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Legiuitorul a făcut în mod expres această distincţie doar în cuprinsul art 3 din lege, care se referă la admisibilitatea anatocismului în materie comercială, acesta fiind însă un argument în plus în favoarea interpretării aplicării dispoziţiilor articolelor anterioare atât în materie civilă, cât şi în materie comercială.

Trib. Bucureşti, s. a Vl-a com., decizia nr. 166 din 15 septembrie 2004, în Contractele comerciale, P.J., ed. a 2-a, p. 231

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucu­reşti la data de 6 mai 2004, reclamanta B.P.R. - Cooperativa de Credit, prin lichidator, a chemat în judecată pârâta P.I., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să se dispună obli­garea acesteia la plata sumei de 2.375.650 lei, din care: 833.332 lei capital împrumutat şi nerestituit, 366.668 lei dobândă şi 1.665.350 lei penalităţi de întârziere, calculate până la data de 1 aprilie 2002, precum şi penalităţi de întârziere de 1% pe zi, până la achitarea integrală a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 3534 din 28 iunie 2004, Judecătoria Secto­rului 5 Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu

privire la ratele 21-22, iar capetele de cerere privind restituirea ratelor 23 şi 24 au fost respinse ca neîntemeiate.

în considerentele sentinţei s-a reţinut că, în baza dispoziţiilor art. 1 şi art. 3, precum şi ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958, ratele 21 şi 22 din contractul de împrumut încheiat de părţi erau scadente la 16 martie 2001 şi, respectiv, 16 aprilie 2001, astfel că dreptul la acţiune s-a prescris.

în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, instanţa de fond a apreciat că reprezintă o clauză penală inserată în contractul de împru­mut, lovită de nulitate absolută, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 313/1879, în vigoare, aşa cum rezultă şi din interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 524/1997.

în final, instanţa de fond a apreciat că pârâtul datora doar ratele 21 şi 22, împrumut şi dobânzi, în sumă totală de 600.000 lei, debit neprescris, care a fost imputat din fondul social de 2.865.350 lei, apreciind că pârâtul a achitat în întregime datoria.

în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., la data de 29 iulie 2004, reclamanta a formulat recurs împotriva sentinţei civile menţionate, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta critică soluţia instanţei, arătând că acţiunea a fost introdusă în termenul de prescripţie, deoarece în speţă s-a încheiat un contract bancar pe o perioadă de 12 luni, care trebuie privit şi analizat ca un tot unitar, existenţa ratelor neproducând consecinţe juridice decât la expirarea contractului, fiind în prezenţa unui contract cu executare dintr-o dată. De asemenea, arată că a calculat dobânda convenită de 22%/an numai în raport de valoarea capitalului şi doar până la scadenţa ratelor, iar ulterior, în caz de neplată, se datorează penalităţi.

în acest context, în mod greşit instanţa a anulat clauza contractuală privind perceperea de penalităţi de întârziere, invocând în motivare prevederile Legii nr. 313/1879, deoarece art. 3 al acestei legi exclude din domeniul său de aplicare contractele comerciale. în raporturile de drept comercial părţile pot stabili dobânda şi penalităţile pentru întâr­ziere în executarea obligaţiilor băneşti în mod liber, fără limitări, invocând în acest sens dispoziţiile art. 6 şi art. 10 din O.G. nr. 9/2000.

în fine, soluţia a mai fost criticată pe considerentul că în mod greşit instanţa de fond a compensat datoria cu fondul social, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1145 C. civ.

în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimatul nu a formulat întâmpinare.

Verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invo­cate de către recurentă, dar şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., tribunalul a reţinut următoarele:

Raporturile contractuale existente între părţi decurg din contractul de împrumut nr. 2935 din 14 iunie 1999, conform căruia recurenta- reclamantă a acordat intimatei-pârâte un împrumut în valoare de 5.000.000 lei, ce urma să fie rambursat în 24 luni, termenul final de rambursare fiind 15 iunie 2001, cu dobândă de 28% pe an şi un comision de gestiune de 0,3% pe lună.

Prin clauza nr. 5 din contract s-a stabilit că în cazul neplăţii ratelor se percep penalităţi de întârziere de 1% pe zi, calculate la valoarea ratelor şi a dobânzilor neachitate. Pârâtul avea constituit un fond social în cuantum de 2.865.350 lei şi reclamanta recunoaşte că pârâta a achitat primele 20 de rate din capitalul împrumutat.

Analizând motivele de recurs invocate, tribunalul apreciază că în mod corect instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru ratele 20 şi 21.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescrip­ţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit dispoziţiilor art. 3 din acelaşi act normativ, termenul de prescripţie este de 3 ani.

Conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.

De asemenea, potrivit art. 12 din acelaşi act normativ, în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Tribunalul nu a reţinut susţinerile recurentei privind interpretarea contractului încheiat de părţi ca un tot unitar în ceea ce priveşte incidenţa prescripţiei şi ca fiind un contract cu executare uno icto, deoarece, în condiţiile în care au fost prevăzute rate de restituire a creditului, fiecare sumă era exigibilă la o dată distinctă, prestaţiile fiind succesive, în sensul anterior arătat, astfel că sunt incidente dispo­ziţiile legale menţionate.

în consecinţă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că dreptul la acţiune pentru ratele 21 şi 22 se prescrie într-un termen deosebit, care,

faţă de graficul de rambursare, se împlinea la data de 16 martie 2004 şi, respectiv, 16 aprilie 2004.

în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă la data de 6 mai 2004, având în vedere cele expuse anterior, precum şi dispoziţiile legale menţionate, rezultă că dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte ratele 20 şi 21 s-a prescris. Pe cale de consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (care prevăd că odată cu stin­gerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii), este prescris inclusiv dreptul de a cere dobânda aferentă ratelor 20 şi 21 din capital.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că soluţia instanţei de fond este corectă sub aspectul reţinerii aplicabilităţii pres­cripţiei dreptului material la acţiune, iar în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, s-a stabilit că în mod corect instanţa de fond a reţinut inaplicabilitatea acestei dispoziţiei contractuale, având în vedere că în speţă este vorba de un contract de împrumut al unei sume de bani.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1088 C. civ., la obliga­ţiile băneşti, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Nici Codul comercial şi nici legile speciale nu cuprind însă derogări de la această regulă în materia contractului de împrumut bancar, cum prevede, de exemplu, pentru contractul de mandat (art. 383 C. com.).

Ca atare, neexistând nicio normă specială de drept comercial dero­gatorie de la dreptul comun în materie, rezultă că sunt incidente dispo­ziţiile art. 1088 C. civ., creditorul neputând cere decât dobânda legală.

în consecinţă, faţă de cele expuse anterior, rezultă că cererea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata unor penalităţi de întârziere este neîntemeiată.

Referitor la incidenţa Legii nr. 313/1879, care - susţine recurentul - s-ar aplica doar în cazul contractelor civile de împrumut, tribunalul a reţinut că în art. 1 şi art. 2 din această lege se face vorbire despre „contractele de împrumut", Iară a se face precizarea că dispoziţiile res­pective se aplică doar contractelor civile, astfel că ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Legiuitorul a lacut în mod expres această distincţie doar în cuprinsul art. 3 din lege, care se referă la admisibilitatea anatocismului în materie comercială, acesta fiind însă un argument în plus în favoarea interpretării aplicării dispoziţiilor articolelor anterioare atât în materie civilă, cât şi în materie comer­cială.

Având în vedere cele expuse anterior, împrejurarea că primele 20 de rate au fost achitate de către intimată (astfel cum recunoaşte reclamanta încă prin cererea de chemare în judecată formulată), că dreptul la acţiune pentru ratele 20 şi 21 (atât capital, cât şi dobânzi) s-a prescris, iar cererea de obligare la plata penalităţilor de întârziere este neîntemeiată, rezultă că intimata mai datora doar ratele nr. 23 şi 24, capital şi dobânzi, în cuantum de 600.000 lei, sumă în privinţa căreia în mod corect instanţa de fond a procedat la compensare, imputând fondul social asupra acestui debit.

Astfel, conform art. 22 din contractul de împrumut, „împrumutatul este de acord ca în cazul neplăţii ratelor la împrumutul acordat, precum şi nerespectării clauzelor prevăzute în prezentul contract, Banca să treacă la recuperarea sumei datorate din contul fondului social depus de împrumutat, iar când valoarea datoriei depăşeşte suma fondului social să treacă la recuperarea sumei rămase de plată prin executarea silită a bunurilor aduse în garanţie".

Faptul că recurenta a aşteptat aproape 3 ani pentru a declanşa procedura de recuperare a ratelor restante, timp în care a calculat nejustificat penalităţi, nu poate conduce la reţinerea imposibilităţii aplicării art. 22 din contract, faţă de dispoziţiile art. 2 din decizia lichidatorului nr. 63 din 20 noiembrie 2001.

In speţă sunt îndeplinite cerinţele compensaţiei legale reglementate de art. 1144 şi 1145 C. civ., deoarece obligaţia intimatului de plată a ratelor şi obligaţia recurentei de restituire a fondului social sunt reciproce, au ca obiect bunuri fungibile, sunt certe, lichide şi exigibile. Interpretarea dată de recurentă, în sensul că intimatul avea dreptul la restituirea fondului social numai în cazul în care îşi îndeplinea obli­gaţiile contractuale, este eronată, deoarece art. 22 din contract instituie obligativitatea, iar nu posibilitatea recuperării debitului din fondul social şi numai în cazul în care valoarea datoriei depăşeşte fondul social permite declanşarea procedurii silite (în art. 22 din contract se menţionează expres „recuperarea sumei rămase de plată"). Prin urmare, în mod corect instanţa a compensat sumele datorate - debitul şi dobânda aferentă - cu fondul social, reţinând că debitul este mai mic decât fondul social, pârâtul achitând întreaga datorie.

Faţă de cele expuse, reţinând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică, având în vedere dispoziţiile legale anterior menţionate, precum şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., tribunalul a respins recursul ca nefondat.

← Scrisoare de garanţie. Fidejusor necomerciant Aplicarea...  închiderea procedurii insoivenţei şi radierea socie­tăţii... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Prescripţia dreptului la acţiune privind plata ratelor. Penalităţi de întârziere. Incidenţa Legii nr. 313/1879 în materie comercială