CSJ. Decizia nr. 1910/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1910/2003
Dosar nr. 4566//2002
Şedinţa publică din 15 aprilie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 575 din 18 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 211 alin. (2) lit. d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a dispus condamnarea inculpatului D.C. la 5 ani închisoare cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus prevenţia de la 17 octombrie 2001, la 18 iunie 2002.
A luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză, iar în baza art. 118 lit. d) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 500.000 lei.
Inculpatul a fost obligat la 1.300.000 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa fondului a reţinut următoarea situaţie de fapt.
La data de 16 octombrie 2001, în jurul orelor 22,00, inculpatul D.C. s-a întâlnit cu 2 prieteni, L.A.A. şi C.C., cărora le-a spus că a văzut o femeie cu un telefon mobil şi le-a cerut să-l însoţească pentru ca împreună să-i sustragă celularul. Cei doi l-au însoţit însă la cca. 10 m de partea vătămată, s-au oprit refuzând să ia parte la acţiunea de sustragere a acestuia.
În schimb inculpatul s-a apropiat de partea vătămată, a lovit-o cu pumnul în zona feţei, i-a smuls rucsacul de pe umăr şi telefonul mobil şi pentru că aceasta ţipa după ajutor, cei 3 au luat-o la fugă, oprindu-se, apoi pe o stradă lăturalnică. Aici, inculpatul a spus că opreşte el rucsacul şi suma de 100.000 lei ce se afla în interior, iar actele de identitate şi ale firmei au fost aruncate de acesta într-o grădină. Celularul a fost vândut de acelaşi inculpat numitului C.C. pentru suma de 400.000 lei (faţă de care s-a disjuns cauza).
Împotriva acestei soluţii a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A susţinut, în esenţă, inculpatul, că în mod greşit prima instanţă nu a dispus schimbarea încadrării juridice din tâlhărie în furt, pentru că el nu a exercitat violenţe asupra părţii vătămate, iar în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, aceasta este prea aspră în raport cu circumstanţele sale personale.
Prin Decizia penală nr. 612 din 8 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpat, apreciind că instanţa de fond, în baza materialului probator administrat la dosarul cauzei a stabilit în mod corect situaţia de fapt, încadrarea juridică dată faptei fiind în concordanţă cu prevederile legale, iar pedeapsa corect individualizată.
Împotriva acestei decizii, ca şi a hotărârii primei instanţe, în termen legal a declarat recurs inculpatul D.C., care prin apărătorul său, a formulat aceleaşi critici, învederate şi în faţa instanţei de apel, solicitând în esenţă schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) şi e) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (2) lit. d) şi g) din acelaşi cod, cu reducerea corespunzătoare a pedepsei aplicate.
Recursul declarat este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea Supremă, constată că, instanţele au administrat toate probele necesare aflării adevărului şi lămuririi cauzei sub toate aspectele, că situaţia de fapt corespunde probatoriului administrat iar încadrarea juridică este legală, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, fiind pe deplin dovedită.
Astfel, verificând hotărârile atacate, sub aspectul nelegalităţii privind condamnarea inculpatului D.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, instanţa supremă constată că, ansamblul probator administrat la dosarul cauzei, respectiv declaraţiile martorului L.A.A., din cursul urmăririi penale, ale martorului C.M., care se coroborează cu prima declaraţie dată de inculpat în faza de urmărire penală, dar şi cu declaraţiile constante ale părţii vătămate, demonstrează că în noaptea de 16 octombrie 2001, în jurul orelor 23,00, inculpatul D.C. a deposedat-o pe partea vătămată M.L., prin violenţă, de un rucsac în care se aflau acte de identitate, acte ale firmei, suma de 100.000 lei, precum şi de un telefon mobil, valoarea prejudiciului fiind de aproximativ 10.000.000 lei.
Variantele de apărare pe care şi le-a formulat ulterior inculpatul, potrivit cărora, fie în seara, ora şi locul respectiv inculpatul nu s-a aflat acolo, ci acasă împreună cu mama, cumnata şi fratele său, fie că într-adevăr a luat rucsacul părţii vătămate, însă, fără să exercite violenţe asupra acesteia, pentru că aceasta îl lăsase pe capota maşinii, nu pot fi primite, pentru că pe de o parte sunt contradictorii, iar pe de altă parte acestea sunt singulare, nesusţinute în plan probator, fiind doar de natură a demonstra intenţia inculpatului de a se sustrage răspunderii penale şi consecinţelor condamnării.
Referitor la critica ce vizează pedeapsa aplicată, Curtea Supremă reţine că, în raport de pericolul social concret al faptei săvârşite, de modalitatea în care aceasta a fost comisă, pe timp de noapte, în mod premeditat, dintr-un loc public, asupra unei femei singure, dar şi de atitudinea procesuală oscilantă a inculpatului, instanţele au făcut o corectă apreciere a pedepsei în raport de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în cauză neconstatându-se temeiuri noi care să conducă la o nouă reindividualizare, situaţie în care şi pentru acest motiv recursul declarat este nefondat.
În concluzie, întrucât motivele de recurs sunt nefondate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, respinge, ca nefondat, recursul declarat, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), deduce din pedeapsă reţinerea şi perioada executată în arest preventiv de la 17 octombrie 2001, la 15 aprilie 2003.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C., împotriva deciziei penale nr. 612 din 8 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsă reţinerea şi perioada executată în arest preventiv de la 17 octombrie 2001, la 15 aprilie 2003.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 300.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1909/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1911/2003. Penal → |
|---|
