CSJ. Decizia nr. 2663/2003. Penal. Art.248, 288 c.pen. Recurs

Decizii penale CSJ 2003

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2663/2003

Dosar nr. 897/2003

Şedinţa publică din 4 iunie 2003

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 690/P/2001 din 5 iunie 2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de învinuita T.L. şi trimiterea în judecată a inculpatelor:

S.G., pentru săvârşirea infracţiunilor, prevăzute de art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (în cauză s-a făcut aplicaţia art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)), art. 25, raportat la art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

T.L., pentru săvârşirea infracţiunilor, prevăzute de art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (în cauză s-a făcut aplicaţia art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)), art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi M.N., pentru săvârşirea infracţiunilor, prevăzute de art. 26, raportat la art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (în cauză s-a făcut aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)), art. 291 C. pen. şi art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei faţă de G.M.D., R.D., R.G., E.A., Z.R.S. şi A.N. şi trimiterea dosarului la D.G.P.M.B., Serviciul Cercetări Penale, în vederea efectuării de cercetări pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 248, art. 288 şi art. 242 C. pen.

S-a reţinut că inculpata S.G., judecător în cadrul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi inculpata T.L., grefier în cadrul aceleaşi instanţe, în complicitate cu inculpata M.N., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu şi, prin falsificarea unor înscrisuri oficiale şi folosirea acestora s-au restituit fraudulos imobile celor ce se pretindeau proprietari, cauzând Primăriei Municipiului Bucureşti un prejudiciu în valoare de 1.458.358.006 lei.

Prin sentinţa penală nr. 48 din 20 decembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatele:

1. S.G. la un an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la un an închisoare, pentru instigare la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi la un an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de un an şi 6 luni închisoare.

2. T.L. la un an şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi la un an şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a contopit pedepsele stabilite şi a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de un an şi 2 luni închisoare.

În baza art. 81 şi art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 2 luni şi a pus în vedere inculpatei dispoziţiile art. 83 C. pen.

3. M.N. la un an şi 4 luni închisoare, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 26, raportat la art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. şi la un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de un an şi 4 luni închisoare.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa de fond a dispus anularea înscrisurilor falsificate şi anume: acţiunea reclamanţilor P.D. şi P.A., adresa către expertul S.S., dovezile de comunicare a sentinţei civile nr. 4871/1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti către P.D., P.A. şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, adresa nr. 22723/1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti către SC H.N. SA, sentinţa civilă nr. 4871 din 3 aprilie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 4871 din 8 mai 1998 a aceleaşi judecătorii.

Totodată, instanţa de fond a dispus nesoluţionarea acţiunii civile promovate de partea civilă Primăria municipiului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpata M.N., în calitate de avocat, a formulat şi semnat acţiunea civilă prin care reclamanţii P.D. şi P.A. au chemat în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, să oblige pe pârât să lase acestora în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Pictor Rosenthal, fostă parcelare Jianu, în suprafaţă de 678 m2.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanţii au dobândit terenul revendicat în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1590/1939, transcris în Registrul de inscripţiuni-transcripţiuni al Tribunalului Ilfov sub nr. 10473 din 8 iulie 1939 şi s-a susţinut că terenul menţionat a fost trecut abuziv în proprietatea statului român.

Deşi s-a menţionat că, în dovedirea pretenţiei deduse judecăţii, se anexează contractul de vânzare-cumpărare invocat, în locul acestuia a fost depus, în fotocopie, un alt contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect o altă suprafaţă de teren.

La data promovării acestei acţiuni de către inculpată, reclamanţii P.D. şi P.A. erau decedaţi din anul 1966 şi, respectiv, 1970, iar cele două contracte, atât cel invocat, cât şi cel anexat cererii de chemare în judecată, nu există în evidenţa Arhivelor Naţionale unde există însă contractul real, nr. 33398 din 13 septembrie 1939, încheiat între B.M.B. şi cumpărătorii P.D. şi P.A., în baza căruia aceştia din urmă au dobândit proprietatea asupra unui teren în suprafaţă de 446 m2, constituind parcela 2 din blocul 28 din parcul Jianu.

Inculpata a mai anexat cererii de chemare două adrese şi anume: adresa nr. 1567/1998 emisă de SC H.N. SA şi adresa nr. 3466 din 19 februarie 1998 emisă de Serviciul Cadastral Fond Funciar din cadrul Primăriei sectorului 1 Bucureşti. Însă, ambele adrese reprezintă în fapt relaţiile date de cele două instituţii în cauza penală nr. 1156/1998 şi cauza civilă nr. 1157/1998, aşa încât invocarea acestora alături de contractul de vânzare-cumpărare fals fac dovada neechivocă a intenţiei de a obţine, fraudulos, o hotărâre judecătorească favorabilă.

Cauza, înregistrată la 23 februarie 1998 sub nr. 3119/1998 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a fost repartizată Completului 3, cu prim termen de judecată la 3 aprilie 1998, fiind însă soluţionată de un alt complet de judecată şi anume completul condus de inculpata S.G., judecător în cadrul aceleaşi instanţe.

În perioada cuprinsă între data înregistrării cererii de chemare în judecată şi data soluţionării acesteia, din dispoziţia inculpatei S.G., inculpata T.L., grefier la aceeaşi instanţă, a întocmit o adresă către expertul S.S., solicitând efectuarea unei expertize tehnice în cauza civilă menţionată. Adresa a fost semnată de către inculpata T.L., atât la rubrica judecător, cât şi la rubrica grefier.

Potrivit art. 201 C. proc. civ., proba cu expertiză tehnică nu putea fi dispusă decât de către completul de judecată, prin încheiere.

Adresa a fost înmânată inculpatei M.N. care, la rându-i, a înmânat-o fratelui său C.P.B. Acesta a prezentat-o expertului care a efectuat expertiza tehnică şi a individualizat suprafaţa de teren de 446 m2.

Acţiunea a fost admisă de către inculpata S.G. la termenul de judecată din 3 aprilie 1998, cauza nefiind soluţionată însă în şedinţă publică împreună cu celelalte cauze.

În practicaua sentinţei au fost atestate în fals apelul părţilor, prezenţa reclamanţilor, referatul cauzei făcut de către grefier, precum şi cuvântul pe fond.

Deşi la termenul menţionat grefier de şedinţă a fost martora V.E., care nu a avut cunoştinţă de această cauză, atât minuta, cât şi sentinţa au fost semnate de inculpata T.L.

De asemenea, aceeaşi inculpată a completat dovezile de comunicare a acestei sentinţe civile, pe care le-a dat inculpatei M.N. Ulterior, aceasta a făcut menţiunea comunicării prin afişare la domiciliul reclamanţilor, deşi aceştia erau decedaţi, iar pentru pârât s-a aplicat doar o ştampilă, consemnându-se ziua de 10 aprilie 1998 ca dată a comunicării, fără nici o semnătură pentru primire. Sentinţa nu a fost înregistrată în evidenţele pârâtului care, în acest mod, a fost lipsit de posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva acesteia.

La cererea inculpatei M.N., martora G.M.D., grefier în cadrul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a investit sentinţa cu formulă executorie. Titlul executoriu a fost înmânat inculpatei M.N., deşi aceasta nu avea nici o calitate în cauza civilă arătată.

În vederea valorificării ulterioare a suprafeţei de 446 m2 şi cunoscând că sentinţa, faţă de faptul că reclamanţii sunt decedaţi, nu poate fi executată, inculpata M.N. a formulat o nouă acţiune în numele reclamantei C.A., decedată ulterior, la 17 martie 2000.

Această din urmă cerere a fost înregistrată sub nr. 1157/1998 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi a fost fixat primul termen de judecată la 4 mai 1998. Acest termen a fost preschimbat la 30 ianuarie 1998, când judecarea cauzei a fost suspendată.

Deşi în arhiva instanţei dosarul apare ca fiind intrat la 11 martie 1998, iar în registrul informativ general al instanţei nu a fost evidenţiată repunerea pe rol a cauzei civile, aceasta a fost soluţionată la data de 8 mai 1998, prin sentinţa civilă nr. 6974, semnată de inculpatele S.G. şi T.L.

Prin sentinţa menţionată a fost admisă acţiunea reclamantei C.A. în contradictoriu cu pârâţii P.D. şi P.A. şi s-a constatat că între reclamantă şi pârâţi a intervenit vânzarea-cumpărarea terenului în suprafaţă de 446 m2.

Şi în această sentinţă au fost înscrise în fals în practica prezenţa reclamantei şi concluziile pe fond. Nici această cauză nu a fost soluţionată în şedinţă publică, împreună cu celelalte cauze aflate pe rol, iar dosarul, reconstituit ulterior, a dispărut din arhiva instanţei. Totodată, din evidenţele Primăriei municipiului Bucureşti rezultă că aceasta nu a fost citată niciodată în dosarul nr. 1157/1998.

Această din urmă sentinţă, devenită definitivă prin neapelare, a fost investită cu formulă executorie. În baza acesteia, ulterior, terenul a fost înstrăinat succesiv la două persoane fizice.

Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpata S.G., inculpata T.L. şi S.C., sora inculpatei M.N., pentru aceasta din urmă.

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 şi 171 C. proc. pen., parchetul a susţinut că pedepsele aplicate au fost greşit individualizate şi că, în mod greşit, prima instanţă a lăsat nesoluţionată latura civilă.

S-a susţinut că prima instanţă nu a dat, în cadrul operaţiunii de individualizare a pedepselor, eficienţa cuvenită pericolului social concret deosebit de ridicat al faptelor comise, cu referire la calitatea de judecător a inculpatei S.G., precum şi la faptul săvârşirii acestora în baza unei înţelegeri prealabile.

Având în vedere şi existenţa unei cauze de agravare, respectiv concursul de infracţiuni săvârşite de către inculpate, instanţa putea aplica inculpatelor S.G. şi M.N. pedepse până la limita maximă prevăzută de lege, la care se justifica şi aplicarea unui spor de pedeapsă.

Totodată, deşi în cauză nu exista nici unul din cazurile prevăzute de art. 346 C. proc. pen., în care instanţa sesizată cu o cauză penală nu soluţionează acţiunea civilă şi, la dosar existau suficiente probe şi elemente în baza cărora aceasta putea fi soluţionată, instanţa de fond, în mod nejustificat, nu a dispus soluţionarea acţiunii civile.

În concluzie, parchetul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei între aceste limite.

Inculpata S.G. a solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) pentru infracţiunea de instigare la fals, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunile de fals intelectual şi abuz în serviciu contra intereselor publice, invocând motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi 12 C. proc. pen., În subsidiar, pentru cazul în care se va reţine săvârşirea infracţiunilor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, aceasta a solicitat ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 258 C. pen. şi urmare admiterii recursului, instanţa să dispună casarea sentinţei atacate şi în rejudecare schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracţiunea prevăzută de art. 248, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen., din infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), din infracţiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 288, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen., din infracţiunea prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., invocând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen. Totodată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 543/2002, modificat prin OUG nr. 18/2002, inculpata a solicitat să se constate graţiată pedeapsa aplicată acesteia pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 248 C. pen., condamnarea acesteia la o pedeapsă situată la nivelul celei deja executate şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii, fiind întrunite condiţiile art. 81 C. pen.

S-a susţinut că, contrar dispoziţiilor art. 356 lit. c) C. proc. pen., instanţa de fond s-a limitat la a relua situaţia de fapt expusă în rechizitoriu, fără să arate ce probe au servit ca temei pentru soluţionarea cauzei. În acest sens, s-a susţinut că nici una din probele administrate în cauză nu pot forma convingerea instanţei cu privire la vinovăţia inculpatei, că între minută şi dispozitivul hotărârii recurate există neconcordanţe, în ceea ce priveşte latura civilă, considerentele nefiind edificatoare nici sub acest aspect. Totodată, hotărârea nu este motivată nici sub aspectul reţinerii în sarcina unui judecător a unor infracţiuni cu subiect calificat, funcţionar public sau funcţionar, în sensul dispoziţiilor art. 147 C. pen.

S-a mai susţinut că, din declaraţiile martorilor şi respectiv declaraţia inculpatei T.L., cu referire la adresa privitoare la efectuarea expertizei tehnice, nu rezultă că inculpata S.G. ar fi dat un ordin ilegal, sau că inculpata M.N. venea în biroul grefierei T.L. trimisă de judecătoare şi i se înmânau adrese sau copii după hotărâri judecătoreşti la cererea inculpatei S.G. Totodată, nu s-a dovedit în cauză că celelalte înscrisuri declarate false au fost întocmite ca urmare a cererii inculpatei S.G.

Inculpata a mai susţinut că nelegalitatea şi netemeinicia unei hotărâri judecătoreşti sunt cauze de exercitare a căilor ordinare şi extraordinare de atac, aşa încât, orice greşeală de judecată s-ar constata, aceasta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina sa, greşeala constatată putând fi înlăturată prin infirmarea hotărârii de către instanţele de control judiciar. Pe de altă parte, arătându-se că în cauză s-au făcut erori de judecată, inculpata a susţinut că nu poate fi supusă cenzurii instanţei penale modalitatea în care un judecător a soluţionat o pricină, prin prisma normelor de drept substanţial sau procesual. Cu privire la faptele reţinute, inculpata a susţinut că acestea pot face, cel mult, obiectul exercitării unei acţiuni disciplinare.

În fine, descriind pe larg modul de soluţionare a celor două cauze civile, inculpata a susţinut că nu a fost dovedită latura subiectivă a infracţiunii, din probatoriul administrat nerezultând că aceasta a cunoscut faptul că prin admiterea acţiunilor întemeiate pe înscrisuri aparent legale, favoriza infractori şi, cu atât mai puţin, că ar fi urmărit acest lucru. Totodată, încadrarea juridică a faptelor este greşită, sens în care inculpata a învederat lipsa rezoluţiei infracţionale proprii infracţiunii continuate, precum şi necorespunderea profesională constatată prin Hotărârea nr. 165/2001 a Consiliului Superior al Magistraturii, cu referire la conţinutul material şi urmările vătămătoare identice ale infracţiunilor prevăzute de art. 248 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), particularizate exclusiv sub aspectul formei vinovăţiei.

S-a mai susţinut că prima instanţă, aplicând pedepse diferite sub aspectul cuantumului şi modalităţii de executare pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni, a făcut o greşită individualizare judiciară a acestora.

Inculpata T.L. nu a motivat recursul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, la termenul de judecată solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Totodată, nici recursul declarat de S.C. pentru inculpata M.N., nu a fost motivat.

Sintetizând cazurile de casare invocate de către recurenţi, se constată că sentinţa atacată este criticată sub următoarele motive:

- nejustificarea soluţiei adoptate, în raport de dispoziţiile art. 356 C. proc. pen.;

- fapta, cu referire la infracţiunile de instigare la fals material în înscrisuri oficiale şi la infracţiunea de fals intelectual reţinute în sarcina inculpatei S.G., nu există;

- fapta, cu referire la infracţiunile reţinute în sarcina inculpatei T.L., nu există;

- nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, cu referire la infracţiunile de fals intelectual şi abuz în serviciu contra intereselor publice reţinute în sarcina inculpatei S.G.;

- greşita încadrare juridică a faptelor, cu referire la infracţiunile reţinute în sarcina inculpatei S.G.;

- aplicarea de pedepse greşit individualizate;

- greşita soluţionare a laturii civile.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, precum şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

1. Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.

Inculpata S.G., invocând acest caz de casare, a formulat critici vizând:

a) – nerespectarea dispoziţiilor art. 356 C. proc. pen.;

b) – neconcordanţa între minută şi dispozitiv, în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile;

c) – nemotivarea hotărârii sub aspectul reţinerii în sarcina unui judecător a unor infracţiuni al căror subiect calificat poate fi numai funcţionar public sau alt funcţionar.

Într-adevăr, judecata ca fază a procesului penal şi având ca finalitate rezolvarea cu caracter definitiv a cauzei, se identifică cu însuşi scopul procesului penal, aşa cum este acesta reglementat în art. 1 C. proc. pen.

Constatând că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat, instanţa de judecată, potrivit art. 345 C. proc. pen., se pronunţă prin hotărâre asupra învinuirii aduse inculpatului.

Dată fiind importanţa deosebită a acestui act procesual, legea procesuală penală a determinat structura şi conţinutul hotărârii judecătoreşti.

Examinând dispoziţiile art. 3859 pct. 9, raportat la art. 354 – art. 357 C. proc. pen., rezultă că hotărârea, sub aspectul conţinutului, trebuie să permită verificarea de către instanţa de control judiciar, cu referire la desfăşurarea judecăţii cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale incidente.

Aşadar, acest motiv de casare este incident în cazurile lipsei, insuficienţei sau obscurităţii considerentelor, contradicţiei dintre acestea şi dispozitiv sau în care dispozitivul nu se înţelege, situaţii în care hotărârea atacată, pentru oricare dintre aceste motive, nu permite exercitarea controlului judiciar.

Ca atare, acest caz de casare nu poate fi extins la alte situaţii şi nici alte condiţii decât cele prevăzute de lege nu pot atrage incidenţa dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 C. proc. pen., raportat la art. 3859 pct. 9 din acelaşi cod, cu consecinţa casării hotărârii atacate.

Or, în cauză, expunerea corespunde dispoziţiilor art. 356 C. proc. pen., hotărârea atacată permite realizarea controlului judiciar, aşa încât, nici nu se impune şi nici nu se justifică casarea acesteia.

Pe de altă parte, neconcordanţa, invocată, între minută şi dispozitivul hotărârii atacate, în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile, nu se confirmă. Astfel, cu privire la latura civilă, atât în minută, cât şi în dispozitiv, există înscrisă dispoziţia privind nesoluţionarea acţiunii civile exercitate de Primăria municipiului Bucureşti.

Este adevărat că subiectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice nu poate fi decât de o persoană care, în afara condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească subiectul oricărei infracţiuni, are şi calitatea de funcţionar public sau alt funcţionar.

Se susţine că prin hotărârea atacată nu s-a motivat că judecătorul este funcţionar public.

Totodată, se susţine că, neexercitând o însărcinare în serviciul unui organ sau al unei instituţii de stat, ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen., în baza unui raport de serviciu, judecătorului nici nu-i poate fi atribuită calitatea de funcţionar public.

În acest sens, se arată că înfăptuirea justiţiei nu se confundă cu serviciul public, în activitatea de judecată judecătorii nu îndeplinesc îndatoriri de serviciu.

Potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de felul cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din acelaşi cod.

Precizând înţelesul semantic, sub aspectul legii penale, a sintagmei „public”, art. 145 C. pen., enumeră, printre altele, autorităţile publice.

Din examinarea textelor menţionate rezultă că noţiunea de funcţionar public are în dreptul penal o arie de cuprindere mai mare decât cea din dreptul administrativ.

Ca atare, trimiterile la dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici este lipsită de relevanţa vizată de recurenta-inculpată.

Sunt totuşi de reţinut dispoziţiile art. 3 din acest act normativ, potrivit căruia funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale.

Înfăptuirea justiţiei, prin instanţele judecătoreşti, încadrate cu judecători având un anumit statut, este reglementată prin Titlul III intitulat „Autorităţile publice”, Cap. 6 „Autoritatea judecătorească” din Constituţia României.

Or, trimiterea pe care art. 248 C. pen., o face la prevederile art. 145 din acelaşi cod, învederează că incriminarea faptelor respective este legată de caracterul public, ce nu poate fi contestat nici autorităţii judecătoreşti şi, în acest caz, nici părţii civile.

Totodată, în raport de dispoziţiile Legii nr. 92/1992 republicată, art. 42, art. 46 – art. 48, art. 12 şi art. 1 – art. 9, definind statutul şi atribuţiile judecătorilor, rezultă că în mod corect prima instanţă a reţinut calitatea inculpatei de subiect calificat al infracţiunii, prevăzută de art. 248 C. pen., în sensul reglementat prin art. 147 alin. (1), cu referire la art. 145 C. pen.

În concluzie, criticile fiind neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., invocat de către inculpată.

2. Cu privire la greşita condamnare a inculpatei S.G., pentru infracţiunea de instigare la fals material în înscrisuri oficiale şi pentru infracţiunea de fals material.

S-a susţinut că, fiind legată de un singur înscris, respectiv adresa întocmită de către inculpata T.L. către expertul topo, în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Totodată, s-a susţinut că în mod greşit s-a reţinut această infracţiune în sarcina inculpatei S.G., întrucât nu s-a dovedit că aceasta a dat dispoziţia întocmirii adresei şi nu s-a stabilit motivul pentru care coinculpata s-a conformat acestei dispoziţii.

Cu referire la acţiunea civilă, s-a dovedit că aceasta a fost redactată de către inculpata M.N., însă nu s-a susţinut că inculpata S.G. ar fi fost autorul moral al acestui fals.

De asemenea, nu s-a susţinut că dovezile de comunicare a sentinţelor, precum şi adresa către SC H.N. SA Bucureşti ar fi fost falsificate de către inculpata S.G.

Aşadar, inculpata S.G. critică sentinţa primei instanţe sub două aspecte:

a) Cu referire la infracţiunea, prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen.

- reţinerea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), deşi infracţiunea priveşte un singur înscris;

- reţinerea acestei infracţiuni în sarcina inculpatei, deşi fapta nu există.

b) Cu referire la infracţiunea, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)

- reţinerea infracţiunii în sarcina aceleiaşi inculpate, deşi infracţiunea nu există.

Din considerentele sentinţei atacate rezultă însă că:

1. Infracţiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen., priveşte faptele inculpatei de a determina pe inculpata T.L., în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, să întocmească înscrisuri oficiale false de natură a produce consecinţe juridice, cu referire la adresa către expertul topo S.S., adresa către SC H.N. SA Bucureşti şi dovezile de comunicare a sentinţelor.

2. Infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), priveşte faptele inculpatei S.G. de a atesta în fals publicitatea şedinţelor de judecată, prezenţa părţilor şi concluziile pe fond în cele două sentinţe pronunţate.

Aşadar, cu privire la ambele infracţiuni, se constată instigarea şi respectiv întocmirea, la intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a mai multor înscrisuri.

Or, potrivit art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Ca atare, în mod corect, prima instanţă a reţinut unitatea infracţiunilor continuate.

În consecinţă, critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), se constată a fi neîntemeiată.

Pe de altă parte, inculpata T.L. a declarat că a întocmit adresele precum şi dovezile de comunicare a sentinţelor la cererea inculpatei S.G.

Declaraţia acesteia este confirmată de declaraţiile martorilor ascultaţi în cauză.

Relaţia apropiată dintre inculpatele S.G. şi M.N. şi existenţa unui interes comun este dovedită şi de listing-ul convorbirilor telefonice dintre acestea.

Din declaraţiile menţionate mai rezultă şi că aceste adrese au fost predate inculpatei M.N.

Ca atare, în prezenţa acestor probe constituind un lanţ deductiv fără discontinuitate, în mod corect prima instanţă a reţinut că aceste probe, dată fiind concordanţa lor, reprezintă adevărul şi a înlăturat declaraţia, singulară, a inculpatei, în vădită contradicţie cu materialul probator administrat în cauză.

În consecinţă, critica privind greşita neaplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cu referire la instigarea la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, se constată a fi neîntemeiate.

S-a mai susţinut că în cauză nu s-a dovedit motivul comiterii faptelor arătate.

Or, infracţiunile de fals sunt infracţiuni de pericol, raportul de cauzalitate rezultând din însăşi săvârşirea faptei.

Totodată, înscrisurile false menţionate au aptitudinea de a produce consecinţe juridice.

Aşa fiind, este irelevant că aceste înscrisuri au şi produs consecinţe.

Rezultă aşadar, că şi aceste critici sunt neîntemeiate.

În cazul infracţiunii de fals intelectual reţinută în sarcina aceleiaşi inculpate, cu referire la atestarea în fals, în cele două sentinţe, a menţiunilor privitoare la publicitatea şedinţelor de judecată, prezenţa şi susţinerile părţilor, în mod corect prima instanţă a reţinut consemnarea de fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Fără a reitera exhaustiv considerentele sentinţei atacate şi concluziile impuse de probele dosarului, administrate şi valorizate corect de prima instanţă, sunt pe deplin edificatoare: relaţiile apropiate dintre inculpatele S.G. şi M.N. dovedite de declaraţiile martorilor, faptul cert al decesului aşa zişilor reclamanţi P.D. şi P.A. survenit anterior „promovării” acţiunii în revendicare coroborat şi cu faptul dovedit al nesoluţionării celor două cauze în şedinţă publică, aşa încât, chiar dacă ar mai fi fost în viaţă şi ar fi sesizat realmente instanţa de judecată cu acea acţiune, aceştia nu aveau cum să fie prezenţi şi să pună concluzii în fond în şedinţă publică.

Pe de altă parte, săvârşirea infracţiunii de fals intelectual în formă continuată rezultă şi prin raportarea modalităţii de soluţionare a celor două cauze la normele procesuale civile privind judecata.

Aşadar, săvârşirea faptei fiind pe deplin dovedită, se constată că nici cu privire la această infracţiune criticile nu sunt întemeiate.

Totodată, celelalte critici privesc elemente de circumstanţiere neavute în vedere de prima instanţă la stabilirea vinovăţiei acestei inculpate.

În consecinţă, sentinţa atacată nu este supusă casării nici în temeiul art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., vizat de inculpată în recurs, prin referirile acesteia la dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. b), raportat la art. 3856 alin. (3) şi art. 10 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod.

Totodată, probatoriul administrat în cauză a dovedit că inculpata T.L., cu ştiinţă, şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, întocmind înscrisurile false menţionate, producând astfel o însemnată pagubă Consiliului General al municipiului Bucureşti, unitate dintre cele prevăzute de art. 145 C. pen.

Aşa fiind, criticile formulate de către această inculpată, prin apărător, în şedinţă publică, se constată a fi neîntemeiate, aşa încât, hotărârea atacată nu este susceptibilă de casare, recursul acesteia urmând a fi respins, ca nefondat.

3. Cu privire la neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni, cu referire la infracţiunile de fals intelectual şi abuz în serviciu contra intereselor publice, reţinute în sarcina inculpatei S.G.

S-a susţinut că, chiar acceptând ideea că cele două soluţii sunt greşite, deşi împotriva acestora nu au fost exercitate căile de atac, o soluţie greşită nu poate fi circumscrisă laturii obiective a nici unei infracţiuni. În acest sens se susţine că pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale, constituie motiv de exercitare a căilor de atac şi poate justifica eventual exercitarea unei acţiuni disciplinare împotriva magistratului în culpă. Ca atare, nu poate fi supusă cenzurii instanţei penale modalitatea în care un judecător a soluţionat o pricină prin prisma normelor de drept substanţial sau procesual.

S-a mai susţinut că, dovedindu-se că S.G. a făcut greşeli de judecată, ignorând dispoziţii de drept material şi procedural, aceasta a fost îndepărtată din magistratură pentru vădită incapacitate profesională, aspect ce exclude conduita infracţională.

S-a mai arătat că modul în care un magistrat îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu ar putea constitui elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu numai dacă acţiunea sau inacţiunea este în legătură cu activităţile care nu ţin de judecată, respectiv de sarcinile pe care judecătorul le are în cadrul compartimentelor auxiliare ale instanţei.

Or, în cauză, inculpata a soluţionat două cauze, pe baza titlurilor de proprietate, neavând nici un motiv să bănuiască că la dosar s-a depus un titlu fals.

Pe de altă parte, raportul de expertiză nu a existat la dosar la momentul soluţionării pricinii şi nu a fost avut în vedere la pronunţarea sentinţei.

S-a mai arătat că cel de al doilea dosar nu mai există şi nu se poate reţine săvârşirea unei infracţiuni într-un dosar care nu există.

Pe de altă parte, atestarea în fals a prezenţei reclamanţilor, cărora li s-a dat cuvântul pe fond, precum şi faptul nesoluţionării cauzelor în şedinţă publică nu este dovedită.

Totodată, nu este dovedit elementul intenţional, iar din situaţia materială a inculpatei nu rezultă că aceasta a beneficiat de rezultatul activităţii sale infracţionale.

În acelaşi timp, nu este dovedită urmarea vătămătoare prevăzută de lege.

Pentru a reţine săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpată, prima instanţă a reţinut încălcarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi Codului civil în soluţionarea cauzelor civile menţionate, iar pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual atestarea în fals, în practicaua celor două sentinţe, a împrejurărilor privind publicitatea şedinţei, prezenţa reclamanţilor, susţinerile în fond a acestora.

Criticile formulate în recursul declarat de către inculpata S.G. vizează două laturi:

- prima, sub aspect probator, priveşte greşita înlăturare a susţinerilor inculpatei şi

- a doua, sub aspect substanţial, priveşte lipsa caracterului penal al faptei sub două aspecte şi anume: lipsa intenţiei, a vătămării şi a folosului pe de o parte şi, pe de altă parte, a neincidenţei legii penale asupra greşelilor de judecată care, potrivit legii procesuale civile, sunt supuse controlului judiciar prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute şi înlăturarea acestora pe această cale.

Sub aspect probator, prima instanţă a administrat probe şi a apreciat corect probele de la dosar, formându-şi convingerea în baza celor care erau concordante şi aveau valoarea informativă cerută de legea procesuală penală, înlăturând declaraţia inculpatei care, negând constant orice învinuire, nu a fost în măsură a da explicaţii care chiar dacă nu dădeau certitudini, cel puţin să fi avut aptitudinea de a da naştere la îndoieli ce ar fi implicat cu necesitate extinderea cercetărilor.

Astfel, inculpata, prin explicaţiile date sau propunerea de probe, nu a înlăturat faptul cert că a soluţionat o cauză repartizată altui complet, respectiv completului 3.

Este adevărat că nu a fost lămurit aspectul privind modalitatea în care dosarul repartizat spre soluţionare altui complet de judecată a ajuns la inculpată.

Însă, acest aspect este lipsit de relevanţa juridică vizată de recurenta-inculpată, faţă de împrejurarea că, lămurind această chestiune, se putea pune problema angajării răspunderii altor persoane, fără ca aceasta să aibă aptitudinea înlăturării caracterului penal al faptelor săvârşite de către S.G.

Totodată, soluţionarea celor două cauze în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală civilă, este dovedită de lipsa menţiunilor în caietul de şedinţă al grefierului şi lipsa menţiunilor obişnuite de pe coperta interioară a dosarului.

Aceste împrejurări, pe deplin probate, nu pot fi înlăturate nici de faptul că, ulterior, practica menţiunilor pe dosar a fost înlăturată şi nici prin supoziţii privind eventualitatea ca în locul celor doi reclamanţi, decedaţi, să fi răspuns alte persoane.

Pe de altă parte, depunerea la dosar a unui titlu, altul decât cel făcând obiectul acţiunii în revendicare, în măsura probării relaţiilor dintre această inculpată şi inculpata M.N., coroborat cu modalitatea arătată a soluţionării cauzei, exclude aprecierea săvârşirii unei erori involuntare de judecată.

Aşa fiind, criticile vizând eroarea de fapt, cu referire la probatoriul administrat, se constată a fi neîntemeiate.

Pe de altă parte, cu referire la motivarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie civilă, pentru a se asigura atât înţelegerea dispoziţiilor legale aplicabile, cât şi atingerea rolului educativ a acestora, art. 261 alin. (1) C. proc. civ., dispune că „hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat, numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor, obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor, arătarea concluziilor procurorului, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, dispozitivul, calea de atac şi termenul în care se poate exercita, arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului”.

Este adevărat că hotărârile judecătoreşti pot conţine erori de judecată, cu referire la raţionamente jurisdicţionale eronate, aplicarea greşită a legii sau neobservarea condiţiilor formale prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii.

Din acest motiv, legea procesuală civilă a recunoscut părţilor posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Rezultă însă cu evidenţă că, constituie suport legal pentru exercitarea căilor de atac numai greşelile menţionate.

Este de reţinut în acest sens că, dată fiind determinarea completă prin legea procesuală a conţinutului hotărârii judecătoreşti, prin raportare la normele reglementând căile de atac, apar distincţii cu privire la tratarea acestor greşeli, sub aspectul nemotivării, motivării insuficiente sau motivării necorespunzătoare, cu referire la magistratul care a soluţionat cauza.

Astfel, insuficienta motivare, cenzurabilă în căile de atac, vizează temeinicia şi legalitatea hotărârii, pe când motivarea necorespunzătoare, cenzurabilă în condiţiile art. 122 din Legea nr. 92/1992 vizează caracterul eliptic al hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile legale arătate. Totodată, în acest ultim caz, când toate hotărârile sunt nemotivate corespunzător de către un magistrat, este incidentă necorespunderea profesională, cu consecinţa îndepărtării din magistratură.

Rezultă aşadar că efectele unor hotărâri greşite sunt distincte în raport de părţi şi de magistratul care a soluţionat cauza.

Astfel, erorile menţionate, în raport de părţi, legitimează exercitarea căilor de atac, iar în raport de magistrat, în condiţii determinate, exercitarea acţiunii disciplinare sau îndepărtarea din magistratură.

Când însă, aceste greşeli de judecată nu sunt urmarea erorii sau necorespunderii profesionale ci rezultatul unor manopere voite, aşa cum s-a dovedit în cauză, acestea atrag incidenţa legii penale.

Este logic să fie aşa, dat fiind faptul că hotărârea judecătorească este concomitent şi în egală măsură o operaţie logică, cu referire la silogismul judiciar, dar şi un act de voinţă. Or, sub acest din urmă aspect, hotărârea judecătorească ca act de voinţă al judecătorului îşi are izvorul în convingerea internă a acestuia, după o prealabilă examinare a materialului probator de la dosar.

Aşadar, normele legale menţionate nu înlătură ci dimpotrivă întăresc principiul potrivit căruia abaterea disciplinară constituie temeiul angajării răspunderii disciplinare, iar infracţiunea temei al angajării răspunderii penale.

Această determinare precisă exclude ipoteza unor limite de acceptabilitate, vizată de inculpată în recurs, a soluţiilor alternative de angajare a răspunderii, cu referire la aceeaşi faptă, considerate la fel de corecte şi lăsate aprecierii privind preferinţa pentru una dintre acestea.

Totodată, în raport de distincţia menţionată, posibilitatea legală reglementată în folosul părţilor privind exercitarea căilor de atac, este lipsită de relevanţă cu privire la caracterul penal al faptei şi, respectiv, răspunderea penală a magistratului.

Ca atare, răspunderea penală a acestuia se examinează în raport de legea penală cu privire la existenţa faptei, caracterul de infracţiune şi săvârşirea acesteia de către inculpat.

Or, în cauză s-a probat săvârşirea de către inculpată a faptelor menţionate în sensul exercitării abuzive a atribuţiilor de magistrat. Mai mult, în cauză s-a dovedit şi existenţa obiectului juridic secundar al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, cu referire la relaţiile sociale cu caracter patrimonial. Sub acest aspect, este de reţinut că este lipsită de relevanţă juridică natura jur

← CSJ. Decizia nr. 2662/2003. Penal. Conflict de comptenţă....  CSJ. Decizia nr. 2664/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 2663/2003. Penal. Art.248, 288 c.pen. Recurs