ICCJ. Decizia nr. 2019/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2019/2004
Dosar nr. 993/2004
Şedinţa publică din 15 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1119 din 5 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen., text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul D.V. la 4 ani închisoare.
În temeiul art. 61 alin. (1) C. pen., a dispus revocarea beneficiului liberării condiţionate pentru restul de un an, 7 luni şi 27 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 490 din 8 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2041 din 11 mai 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, dispus prin sentinţa penală nr. 2028 din 16 octombrie 2002 a Judecătoriei Tulcea şi în consecinţă a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin această sentinţă penală cu restul de un an, 7 luni şi 27 zile închisoare rămas neexecutat, aşa încât inculpatul va executa 4 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus prevenţia de la 11 februarie 2003 la zi.
În baza art. 17 alin. (1), raportat la art. 18 alin. (3) din Legea nr. 143/2000, a dispus confiscarea specială de la inculpat a cantităţii de 0,29 grame heroină, a seringii hipodermice de 40 unităţi precum şi a fiolei din sticlă spartă.
A obligat pe inculpat la 8.140.000 lei cheltuieli judiciare statului din care 400.000 lei, onorariu avocat oficiu s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că pe data de 11 februarie 2003, în urma unor informaţii deţinute, organele de poliţie din cadrul I.G.P.R. – B.C.C.P.A. Bucureşti, împreună cu procurorul au efectuat o percheziţie în imobilul din str. Aleea Siliştea, în prezenţa martorilor asistenţi V.M. şi B.I., unde au fost găsiţi D.P., M.F., N.G. şi inculpatul D.V., care văzând organele de poliţie a scos din buzunarul pantalonului o punguliţă ce conţinea 7 doze heroină, respectiv 0,29 grame pe care le-a aruncat între fotoliu şi perete, loc în care au mai fost găsite o seringă hipodermică de 40 unităţi, ce conţinea 15 unităţi de heroină, precum şi o fiolă din sticlă spartă, care prezenta urme de heroină.
De asemenea instanţa a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 490 din 8 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2041 din 11 mai 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare din a cărei executare a fost liberat condiţionat, prin sentinţa penală nr. 2028 din 16 octombrie 2002 a Judecătoriei Tulcea pe data de 16 octombrie 2002, rămânând un rest neexecutat de un an, 7 luni şi 27 zile.
Tribunalul a constatat că infracţiunea a fost comisă în timpul liberării condiţionate, anterior fiind condamnat prin sentinţa penală nr. 490 din 8 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2041 din 11 mai 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, furt calificat şi ultraj, aflate în concurs real, ceea ce denotă perseverenţa sa pe calea infracţiunii, motiv pentru care nu a fost reţinută circumstanţa atenuantă, prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., privind atitudinea sa sinceră pe parcursul procesului penal, după cum a solicitat inculpatul.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul.
În apelul parchetului, sentinţa a fost criticată pentru netemeinicie, sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare a instanţei de judecată din infracţiunea, prevăzută şi pedepsită de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în cauză fiind vorba de o infracţiune continuă.
Inculpatul a solicitat reducerea pedepsei faţă de persoana sa.
Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile declarate de parchet şi inculpat, a casat în parte sentinţa primei instanţe şi în baza art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpat la 3 ani închisoare.
În baza art. 61 C. pen., a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de un an, 7 luni şi 27 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 490/1999 a Tribunalului Bucureşti, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată, inculpatul urmând să execute 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut că deşi prima instanţă a făcut o corectă analiză a probelor administrate stabilind o situaţie de fapt corespunzătoare, a dat însă o încadrare juridică greşită faptei comise de inculpat.
S-a apreciat că în cauză, prin modul de derulare a activităţii infracţionale, fapta inculpatului concretizează o infracţiune continuă succesivă, ca formă a unităţii naturale de infracţiune.
Acţiunea de deţinere fără drept a cantităţii de heroină a durat în timp şi s-a epuizat la intervenţia unei forţe contrare reprezentată de descinderea organelor de poliţie la domiciliul inculpatului, astfel că încadrarea juridică corectă a faptei a fost cea reţinută prin actul de inculpare.
Cu privire la pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului, instanţa de apel a apreciat că este prea severă, în raport de atitudinea procesuală sinceră şi de celelalte elemente reţinute şi de prima instanţă, astfel încât s-a orientat spre o pedeapsă de 3 ani închisoare, considerată a fi suficientă pentru a servi scopului preventiv şi educativ al pedepsei.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o pentru netemeinicie sub aspectul pedepsei aplicate a cărei reducere o solicită.
Recursul nu este întemeiat.
La individualizarea pedepsei instanţa de apel a ţinut seama de dispoziţiile de principiu, cuprinse în art. 52 C. pen. şi de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în care sens a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunii comise, frecvenţa acestora, împrejurările în care s-a săvârşit cât şi datele, care caracterizează persoana inculpatului, atitudinea sinceră a acestuia dar şi starea de recidivă postcondamnatorie, în care s-a aflat când a comis fapta.
Ca atare redozarea pedepsei în sensul reducerii cuantumului acesteia nu se justifică, individualizarea făcută de instanţa de control judiciar fiind corectă, iar pedeapsa aplicată, în măsură să satisfacă cerinţele art. 52 C. pen.
Pentru aceste considerente recursul declarat de inculpat apare ca nefondat şi cum din examinarea actelor de la dosar nu se constată existenţa unor cazuri de casare, care luate în discuţie din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să ducă la desfiinţarea hotărârii atacate, Curtea va respinge recursul, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Se va deduce, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive începând cu 11 februarie 2003 la zi.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul D.V., împotriva deciziei penale nr. 86 din 6 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca nefondat.
Compută din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 11 februarie 2003, la zi.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.500.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 400.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1970/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2022/2004. Penal. Art.305 c.pen. Recurs în... → |
|---|
