ICCJ. Decizia nr. 4518/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4518/2004
Dosar nr. 1832/2004
Şedinţa publică din 14 septembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1142 din 24 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii:
B.S. la:
- 7 ani închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 211 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 61 C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiţionate privind restul de 176 zile rămas neexecutat din pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 988/1999 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti şi contopirea acestuia cu pedeapsa aplicată în cauză.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca numitul inculpat să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 7 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa pe care acesta urmează să o execute, s-a dedus durata arestării preventive de la 11 ianuarie 2002, la zi.
C.C. la:
- 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 7 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 29 ianuarie 2002, la zi.
S-a luat act că părţile vătămate M.C. şi B.M. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., fiecare inculpat a fost obligat să plătească statului sumele de câte 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt, următoarele:
La data de 11 ianuarie 2002, inculpaţii B.S. şi C.C., împreună cu învinuita M.I. se aflau în complexul comercial M.
În incinta acestui magazin se aflau şi lucrători de poliţie din cadrul D.G.P.M.B. care le-au observat pe cele trei persoane că urmăreau cu privirea buzunarele şi poşetele cumpărătorilor, fapt ce i-a determinat să-i supravegheze mai atent.
În timp ce inculpaţii şi învinuita se aflau în faţa magazinului L., aflat în interiorul complexului comercial, lângă intrare, prin faţa acestora a trecut partea vătămată B.M. care avea în mână 4 plase şi pe umărul stâng o geantă.
În aceste împrejurări inculpaţii s-au deplasat spre partea vătămată care trecuse de prima uşă de la ieşirea din complex. Înainte ca partea vătămată să iasă pe a doua uşă, inculpatul B.S. i-a blocat trecerea prin interpunerea între acesta şi uşă, timp în care inculpatul C.C. i-a sustras mai multe bunuri din geantă, iar învinuita M.I. supraveghea zona.
În aceste condiţii, inculpatul B.S. a ieşit din complex înaintea părţii vătămate oprindu-se după ieşire şi supraveghind-o pentru a observa dacă aceasta constată ori nu dispariţia bunurilor.
Inculpatul C.C. a rămas în holul dintre cele două uşi privind prin geam spre exterior pentru a vedea ce se întâmplă. Întrucât partea vătămată nu a observat dispariţia bunurilor şi s-a opritîn partea dreaptă, după ieşirea din magazin, inculpatul C.C. s-a deplasat către locul unde se afla inculpatul B.S.
În timp ce cei doi inculpaţi încercau să părăsească locul faptei, au fost imobilizaţi de subofiţerulde poliţie M.C. care a strigat „Stai, poliţia" şi care i-a prins de piept încercând să-i reţină. În acest moment, inculpatul B.S. l-a împins pe lucrătorul de poliţie reuşind să-i îndepărteze mâna cu care îl ţinea de piept, fapt ce l-a determinat pe acesta să-l prindă cu ambele mâini de geaca cu care era îmbrăcat pe inculpatul C.C.
În aceste împrejurări inculpatul C.C. a aruncat bunurile sustrase şi l-a lovit pe subofiţer în zona feţei, după care a reuşit să scape din imobilizare, dezbrăcându-se de geacă şi fugind.
După ce inculpatul B.S. l-a împins pe subofiţer, încercând să fugă, a fost imobilizat de sergentul major O.D. care a reuşit să-i pună cătuşele.
În acest timp învinuita M.I., care a urmărit desfăşurarea evenimentelor din spatele uşilor de acces în complex, a intervenit şi l-a lovit pe O.D. cu o plasă în cap.
În cele din urmă inculpatul B.S. şi învinuita M.I. au fost reţinuţi şi conduşi la sediul organelor de poliţie.
Bunurile sustrase au fost recuperate şi restituite părţii vătămate.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel inculpaţii B.S. şi C.C.
Inculpatul B.S. a criticat hotărârea primei instanţe cu privire la:
- greşita condamnare pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie, întrucât nu a exercitat acte de violenţă asupra lucrătorilor de poliţie solicitând a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei în complicitate la infracţiunea de furt calificat;
- achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât nu a exercitat acte de violenţă asupra lucrătorilor de poliţie.
Inculpatul C.C. a criticat aceeaşi hotărâre referitor la:
- greşita condamnare pentru infracţiunea de tâlhărie, întrucât nu a exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate, motiv pentru care a solicitat a se dispune achitarea ori schimbarea încadrării juridice a faptei din această infracţiune în infracţiunea de furt calificat;
- achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunea de ultraj, întrucât nu a lovit pe nici unul din lucrătorii de poliţie.
În subsidiar, printr-un motiv comun de casare, inculpaţii au solicitat reducerea pedepselor pe care le consideră prea severe.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 143/ A din 26 februarie 2004, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi B.S. şi C.C. pe care i-a obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, primul la suma de 500.000 lei, iar cel de al doilea la suma de 900.000 lei din care suma de 400.000 lei reprezentând onorariu cuvenit pentru apărarea din oficiu, urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Din pedepsele aplicate celor doi inculpaţi s-a dedus la zi durata arestării preventive şi a fost menţinută starea de arest a acestora.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a arătat că:
„Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea reţine că apelurile declarate în cauză sunt nefondate, „deoarece din întreg materialul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti rezultă că cei doi inculpaţi se fac vinovaţi de faptele pentru care au fost trimişi în judecată, vinovăţia acestora rezultând din declaraţiile părţii vătămate M.C., ale martorilor oculari O.D. şi I.G., declaraţii care se coroborează cu procesul verbal întocmit la data de 11 ianuarie 2002.
S-a mai arătat că susţinerile inculpaţilor, în sensul că nu se fac vinovaţi de săvârşirea faptelor nu se coroborează cu nici o altă probă de la dosar şi nici nu au făcut dovezi, în sensul acestor afirmaţii.
S-a concluzionat că din moment ce din probele administrate rezultă că inculpaţii au sustras bunuri aparţinând părţii vătămate, şi au întrebuinţat acte de violenţă asupra lucrătorilor de poliţie care şi-au declinat calitatea, pentru a-şi asigura scăparea, condamnarea lor atât pentru infracţiunea de tâlhărie, complicitate la această infracţiune şi de ultraj este corectă şi nu se impune nici achitarea şi nici schimbarea încadrării juridice cum fără temei s-a solicitat.
În ce priveşte critica privind pedepsele aplicate, s-a arătat că nu poate fi primită, deoarece acestea au fost just individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, împrejurările săvârşirii acestora, atitudinea nesinceră a acestora pe parcursul procesului penal şi faptul că sunt cunoscuţi cu antecedente penale, ambii fiind recidivişti.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către inculpaţii B.S. şi C.C., pe care au criticat-o pentru aceleaşi motive invocate şi la judecata în apel şi anume:
- achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi respectiv complicitate la această infracţiune, întrucât nu se fac vinovaţi de comiterea acestora, nici unul dintre ei neîntrebuinţând acte de violenţă nici asupra părţii vătămate şi nici a lucrătorilor de poliţie;
- în cazul în care nu se va primi critica de mai sus să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor din tâlhărie şi complicitate la această infracţiune în infracţiunea de furt calificat şi complicitate la această infracţiune;
- achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni din moment ce nu au folosit acte de violenţă asupra lucrătorilor de poliţie, din contră aceştia s-au manifestat violent faţă de ei.
Recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate.
Analizând actele şi lucrările de la dosar se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţe este în concordanţă cu probele de la dosar, rezultând din aceasta că inculpaţii se fac vinovaţi de faptele reţinute în sarcina lor, fapte care au fost încadrate în textele de lege corespunzătoare, pentru care li s-a aplicat pedepse just individualizate.
Aşa cum a arătat prima instanţă şi confirmat şi instanţa de apel, vinovăţia inculpaţilor a rezultat din probele administrate atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii şi anume, procesele verbale întocmite de organele de cercetare penală, declaraţiile părţilor vătămate, declaraţiile martorilor şi planşele foto la care se adaugă şi declaraţiile acestora care, chiar contradictorii, probează faptul că au săvârşit faptele imputate.
Poziţia de negare a faptelor adoptată de inculpaţi nu pot constitui dovezi de nevinovăţie câtă vreme acestea nu se coroborează cu mijloacele de probă, ci au rămas la nivelul de simple afirmaţii.
Prin urmare neexistând motive care să infirme vinovăţia inculpaţilor, condamnarea lor pentru faptele imputate este corectă şi deci nu se impune achitarea lor astfel cum s-a cerut prin motivul de casare analizat.
În aceeaşi ordine de idei, se constată că nu există temeiuri nici pentru a dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea de tâlhărie şi respectiv complicitate la această infracţiune, în infracţiunea de furt calificat şi complicitate la această infracţiune.
Nici în ce priveşte tratamentul sancţionator aplicat celor doi inculpaţi nu se constată a fi prea sever şi cu atât mai puţin exagerat.
În cauză, la individualizarea pedepselor s-au avut în vedere deopotrivă circumstanţele favorabile acestora cum sunt cele referitoare la vârsta tânără pe care o au, dar şi circumstanţele de natură a agrava răspunderea penală cum sunt perseverenţa infracţională, faptul că au statut de recidivişti şi nu în ultimul rând poziţia procesuală avută la început oscilantă şi apoi de negare a faptelor.
Aplicate în aceste condiţii, pedepsele pe care cei doi inculpaţi urmează să le execute constituie un minim necesar pentru realizarea prevederilor art. 52 C. pen., având în vedere şi faptul că acestea au fost stabilite în apropierea limitei minime a textelor de lege incriminatoare.
Pentru considerentele mai sus menţionate, având în vedere şi faptul că analizând Decizia atacată prin prisma prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa, şi a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de inculpaţii B.S. şi C.C. sunt nefondate şi a fi respinse ca atare în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.S. şi C.C. împotriva deciziei penale nr. 143/ A din 26 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedepsele aplicate, timpul arestării preventive de la 11 ianuarie 2002, la 14 septembrie 2004, pentru inculpatul B.S. şi de la 29 ianuarie 2002, la 14 septembrie 2004, pentru inculpatul C.C.
Obligă pe recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 1.600.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, sumele de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4517/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4519/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
