ICCJ. Decizia nr. 5501/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5501/2004
Dosar nr. 2954/2004
Şedinţa publică din 26 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Argeş, prin sentinţa penală nr. 37 din 22 ianuarie 2004, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) şi g), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi în baza acestor din urmă texte de lege, a dispus condamnarea inculpatului B.C. la 3 ani închisoare, pedeapsă ce se va executa în condiţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 61 C. pen., a menţinut liberarea condiţionată pentru restul de 228 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 229/2002, pronunţată de Judecătoria Costeşti.
A menţinut starea de arest a inculpatului până la 20 februarie 2004 inclusiv, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 9 octombrie 2003 la zi.
În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din complicitate la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., în complicitate la infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 26, raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 lit. a) şi g) C. pen. şi în baza acestor din urmă texte de lege, a condamnat pe inculpatul D.D. la 3 luni închisoare, cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi c) şi de art. 76 lit. c) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 din acelaşi cod, a fixat termen de încercare de 2 ani şi 3 luni.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii şi al arestării preventive, de la 10 octombrie 2003 până la 28 noiembrie2003.
A constatat acoperit prejudiciul cauzat părţii vătămate S.C.D.
Inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 17 iulie 2003, împreună şi cu învinuitul B.I. au sustras de la partea vătămată S.C. 5 saci cu grâu în valoare totală de 1.534.000 lei şi întrucât au fost surprinşi în timp ce părăseau locul faptei, pentru a-şi asigura scăparea, au exercitat acte de violenţă.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi inculpaţii B.C. şi D.D.
În apelul parchetului, soluţia instanţei de fond a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:
- greşita schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de furt, deoarece din depoziţiile martorilor oculari rezultă că partea vătămată a fost lovită de inculpatul B.C. cu intenţia de a-şi asigura scăparea;
- dacă totuşi instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de furt, în ce-l priveşte pe inculpatul B.C., trebuia să reţină că a fost investită, faţă de declaraţia părţii vătămate, şi cu infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., având în vedere şi actul medico-legal al părţii vătămate, se impune astfel, ca în baza art. 286 alin. (2) C. pen., să fie chemată partea vătămată şi să fie întrebată dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea de lovire şi după caz, să continue sau să înceteze procesul penal cu privire la comiterea acestei fapte;
- în mod netemeinic, instanţa nu a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de 228 de zile închisoare rămas de executat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului B.C. prin sentinţa penală nr. 229/2002 a Judecătoriei Costeşti, rest pe care trebuia să-l contopească cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, având în vedere antecedentele sale penale;
- în mod nejustificat au fost reţinute în favoarea inculpatului D.D. dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) C. pen., aplicându-i-se o pedeapsă mult prea blândă, încălcându-i-se astfel prevederile art. 52 din acelaşi cod, având în vedere că inculpatul nu a avut o comportare sinceră după arestare şi trimiterea sa în judecată;
- în mod nelegal, instanţa de fond nu a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului D.D., perioada reţinerii din data de 9 octombrie 2003, în conformitate cu prevederile art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
Inculpatul B.C., prin avocatul său, a lăsat la aprecierea instanţei soluţionarea apelului declarat, în ultimul cuvânt, susţinând că el a mers să fure şi că, potrivit certificatului medico-legal, el a fost cel agresat.
În apelul inculpatului D.D. s-a solicitat reducerea pedepsei şi deducerea din pedeapsa aplicată a reţinerii de o zi.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr. 96/ A din 15 aprilie 2004, a admis apelurile declarate de parchet şi de inculpatul D.D., a desfiinţat în parte sentinţa penală, în sensul că a dedus din pedeapsa aplicată acestui inculpat, timpul reţinerii de o zi din data de 9 octombrie 2003.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a apreciat ca neîntemeiată critica parchetului, vizând greşita schimbare a încadrării juridice a faptei comise de inculpatul B.C.
În acest sens, a reţinut că: „Neconvenind iniţial asupra actelor de violenţă, dacă partea vătămată i-ar surprinde, nefiind nici prezent sau alături de învinuitul B.I., când acesta l-a lovit cu piatra pe N.G., cauzându-i leziuni ce au necesitat 1-2 zile pentru vindecare, inculpatul B.C., nu poate fi considerat nici complice al infracţiunii de tâlhărie ce poate fi reţinută numai în sarcina învinuitului B.I., netrimis încă în judecată, şi cu atât mai mult nu poate fi considerat autor al infracţiunii de tâlhărie".
Instanţa de apel a concluzionat că nu se poate reţine infracţiunea de tâlhărie pentru inculpatul B.C., nici raportat la momentul final, când violenţa a fost săvârşită în scopul imobilizării, la un anumit interval de timp de la consumarea furtului şi nicidecum pentru a-şi asigura scăparea, pentru că inculpaţii nu ar mai fi oprit maşina.
Neîntemeiată a fost apreciată şi critica parchetului vizând schimbarea încadrării juridice a faptei comise de inculpatul D.D., cu următoarea motivare:
„Din nici o probă a dosarului, nu rezultă că acesta a fost părtaş la vreo înţelegere între B.I. şi B.C., în sensul de a folosi violenţa, dacă ar fi surprinşi atunci când s-au înţeles să meargă la furt. De altfel, la 2,00 noaptea prea puţin se aşteptau să fie surprinşi de cineva.
De asemenea, din nici o probă nu rezultă, cu referire la primul moment în care a avut loc violenţa, că imediat ce au intrat în maşină, B.I. şi B.C., după ce au fost surprinşi de martorul B.G., aceştia au spus că au lovit pe cineva şi că trebuie să fugă cu maşina pentru a scăpa, ei afirmând către conducătorul auto, inculpatul D.D., că au fost surprinşi la furat.
Totodată, nici la momentul final, când a avut loc individualizarea şi violenţele între inculpaţi şi următorii lor, nu rezultă vreo contribuţie a inculpatului D.D. la acest conflict, el stând numai în maşină".
În ceea ce priveşte motivul invocat de parchet vizând faptul că instanţa a fost sesizată şi cu infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. şi trebuia a se proceda conform art. 286 alin. (2) C. proc. pen., s-a apreciat că acesta este neîntemeiat, arătând că textul legal menţionat face vorbire expresă despre schimbarea într-o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, or tribunalul a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de furt calificat pentru care nu este necesară o asemenea plângere.
Instanţa de apel a mai apreciat judicioasă măsura de menţinere a liberării condiţionate dispusă de instanţa de fond faţă de inculpatul B.C., în condiţiile în care, în sarcina acestuia a fost reţinută infracţiunea de furt cu un prejudiciu modic, ceea ce nu justifică, în aprecierea sa, chiar în prezenţa antecedentelor penale, revocarea beneficiului liberării condiţionate anterioare.
Cât priveşte pe inculpatul D.D., instanţa de apel a apreciat neîntemeiată critica parchetului referitoare la individualizarea pedepsei, arătând că în lipsa antecedentelor penale şi în raport de prejudiciul modic, în mod corect instanţa de fond s-a orientat la aplicarea de circumstanţe atenuante şi la modalitatea de suspendare condiţionată a executării pedepsei.
Apelul parchetului şi al inculpatului D.D. au fost însă apreciate ca întemeiate numai sub aspectul nededucerii din pedeapsa aplicată acestui inculpat, a timpului reţinerii de o zi, din data de 9 octombrie 2003.
În ce priveşte apelul declarat de inculpatul B.C., instanţa de control judiciar a reţinut că în mod corect în cauză s-a pronunţat condamnarea sa, fiind probată vinovăţia inculpatului, iar cuantumul pedepsei, la minimul prevăzut de lege, cât şi modalitatea de executare a acesteia prin privare de libertate sunt just stabilite de tribunal, având în vedere pericolul social concret al faptei inculpatului, cooperarea infracţională, starea sa de recidivă, dar şi prejudiciul modic cauzat părţii vătămate prin săvârşirea infracţiunii de furt.
În termenul legal, împotriva deciziei penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:
- instanţa de judecată în mod nejustificat a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru inculpatul B.C., în infracţiunea de furt, prevăzută de art. 208 şi art. 209 lit. a) şi g) C. pen., neavând în vedere că inculpatul a folosit violenţa pentru a-şi asigura scăparea;
- hotărârile pronunţate în cauză sunt legale şi sub aspectul că, instanţele de judecată, schimbând încadrarea juridică a faptelor săvârşite de cei doi inculpaţi din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de furt, nu s-au preocupat în nici un mod de infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. (lovirea părţii vătămate de către inculpatul B.C.).
S-a susţinut că în baza art. 286 alin. (2) C. proc. pen., era necesar ca instanţele de judecată să întrebe pe partea vătămată dacă înţelege să formuleze plângere penală împotriva inculpatului cu privire la comiterea infracţiunii prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. şi după caz, să continue sau să înceteze procesul penal pentru această faptă;
- în mod greşit, nu s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiţionate pentru restul de 228 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului B.C., prin sentinţa penală nr. 229/2002 a Judecătoriei Costeşti, rest care trebuia contopit cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii; măsură ce se impunea, având în vedere comportamentul violent al inculpatului faţă de partea vătămată cât şi faptul că anterior a comis tot o infracţiune de violenţă (prevăzută de art. 182 C. pen.);
- în mod nejustificat, instanţele de judecată au reţinut în favoarea inculpatului D.D., circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., aplicând o pedeapsă mult prea blândă încălcându-se prin aceasta dispoziţiile art. 52 şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Examinând hotărârile atacate, în raport de cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 3859 pct. 17, 171 şi 14 C. proc. pen., precum şi din oficiu, în baza art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, Curtea constată, pe baza lucrărilor din dosarul cauzei, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
1. Cu privire la critica formulată de parchet sub aspectul că instanţele de judecată au dat o încadrare juridică greşită faptelor săvârşite de inculpatul B.C. se constată că este întemeiată.
Deşi instanţele de fond şi apel au reţinut o corectă situaţie de fapt, şi au administrat toate probele necesare aflării adevărului, printr-o apreciere eronată a acestora au dat o încadrare juridică greşită faptei reţinute în sarcina acestui inculpat.
Astfel, conform art. 211 alin. (1) C. pen., infracţiunea de tâlhărie constă în furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Prin urmare, infracţiunea de tâlhărie, ca infracţiune complexă, se caracterizează prin două acţiuni şi anume:
- de luare a unui bun fără drept din posesia ori detenţia altei persoane fără consimţământul acesteia şi care întruneşte elementele infracţiunii de furt şi
- de folosire a unor acte de violenţă ori a oricărui alt mijloc arătat în art. 211 alin. (1) mai sus citat, care sunt folosite în vederea păstrării bunului furat, înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
În ambele situaţii, trebuie să se dovedească dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie în vederea săvârşirii uneia sau alteia din acţiuni sau după caz a ambelor ce compun infracţiunea de tâlhărie.
Or, în cauză, instanţele de judecată nu au avut în vedere că inculpatul B.C., pentru a-şi asigura scăparea, a lovit cu pumnul în faţă pe partea vătămată cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 6-7 zile îngrijiri medicale, aspecte reieşite din declaraţiile părţii vătămate S.C.V. şi ale martorilor N.G., N.I. şi N.M., declaraţii ce se coroborează cu concluziile raportului de expertiză medico-legal nr. 614/ A 7 din 30 iulie 2003 întocmit de Serviciul de Medicină Legală Argeş.
Aşa fiind, urmează a se constata că recursul declarat de parchet este întemeiat, sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului B.C., în sensul că fapta comisă de acesta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, întrucât a folosit violenţa pentru a-şi asigura scăparea în momentul în care s-a încercat imobilizarea sa, motiv pentru care se va proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de furt calificat, în infracţiunea de tâlhărie, potrivit art. 334 C. proc. pen.
Având în vedere că pentru inculpatul B.C. urmează a se schimba încadrarea juridică a faptei, din infracţiunea de furt calificat, în infracţiunea de tâlhărie, pentru considerentele arătate mai sus, reţinând că acesta a folosit acte de violenţă pentru a-şi asigura scăparea, urmează a se constată că a dispărut şi necesitatea analizării comiterii de către acest inculpat şi a infracţiunii de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., actele de violenţă intrând în conţinutul acestei infracţiuni complexe, tâlhăria.
Urmare a schimbării încadrării juridice a faptei privind pe inculpatul B.C. la aplicarea şi stabilirea pedepsei, cât şi la modalitatea de executare a acesteia se vor avea în vedere criteriile de individualizare arătate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cât şi finalitatea ce se urmăreşte prin aplicarea şi executarea acestora, astfel cum rezultă din art. 52 C. pen.
2. Cât priveşte critica formulată de parchet, în sensul că în mod greşit, instanţele nu au dispus revocarea beneficiului liberării condiţionate pentru restul de 228 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului B.C., prin sentinţa penală nr. 229/2002 a Judecătoriei Costeşti, rest care trebuia contopit cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, se constată neîntemeiată.
Astfel art. 61 C. pen., stabileşte că, dacă în perioada liberării condiţionate, condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune, reexaminând situaţia acestuia instanţa competentă poate menţine liberarea condiţionată sau poate dispune revocarea acesteia.
Din prevederile art. 61 C. pen., rezultă că revocarea liberării condiţionate este facultativă în situaţiile în care instanţa, constatând că cel condamnat a comis o nouă infracţiune şi ţinând seama de gravitatea acesteia poate dispune, fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea.
Raportat la aceste dispoziţii legale, se constată că în mod judicios, instanţele de fond şi de apel au apreciat că, în speţă, faţă de pericolul social concret al săvârşirii infracţiunii săvârşite de inculpatul B.C., nu se impune revocarea liberării condiţionate a restului de 228 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată anterior acestui inculpat, prin sentinţa penală nr. 229/2002 a Judecătoriei Costeşti.
3. Cu privire la critica formulată de parchet, în sensul că în mod nejustificat, instanţele de judecată au reţinut în favoarea inculpatului D.D., circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., aplicând o pedeapsă mult prea blândă, se constată că este întemeiată numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate, în condiţiile art. 81 – art. 82 din acelaşi cod.
Astfel, potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de limitele de pedeapsă prevăzute de Partea specială a Codului penal, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, iar art. 52 din acelaşi cod, stipulează că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
În aprecierea unor împrejurări ca circumstanţe atenuante, acestea trebuie raportate la gradul de pericol social al faptei, la urmările ei, la ansamblul condiţiilor în care a fost săvârşită, precum şi la orice alte elemente privitoare la persoana făptuitorului.
În cauză, privind pedeapsa aplicată inculpatului D.D., se reţine că la stabilirea cuantumului ei, instanţele de judecată au avut în vedere pericolul social concret al faptei săvârşite de acesta, împrejurările în care a fost comisă, prejudiciul modic cauzat părţii vătămate, dar şi persoana inculpatului care nu are antecedente penale şi a adoptat o poziţie sinceră pe parcursul procesului penal, astfel că, pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată acestuia, fiind judicios dozată, nu se impune majorarea ei, prin înlăturarea circumstanţelor atenuante, astfel cum se solicită în recursul parchetului.
Raportat la dispoziţiile art. 52 C. pen. şi având în vedere frecvenţa infracţiunilor de genul celei comise de către inculpatul D.D., Curtea apreciază însă, că pentru atingerea scopului preventiv-educativ al sancţiunii penale şi pentru înfăptuirea cu eficienţă a actului de justiţie, se impune schimbarea modalităţii de executare a pedepsei aplicate, prin privarea de libertate.
În consecinţă, pentru considerentele mai sus arătate, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, fiind fondat, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va fi admis, vor fi casate Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 37 din 22 ianuarie 2004 a Tribunalului Argeş, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului B.C. şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi ale art. 82 C. pen., în ce priveşte pe inculpatul D.D. şi se va dispune conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti împotriva deciziei penale nr. 96/ A din 15 aprilie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, privind pe inculpaţii B.C. şi D.D.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 37 din 22 ianuarie 2004 a Tribunalului Argeş, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului B.C. şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi ale art. 82 C. pen., în ce priveşte pe inculpatul D.D.
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei, din infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a) şi g), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., texte de lege în baza cărora, condamnă pe inculpatul B.C. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
Înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi ale art. 82 C. pen., în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D.D., acesta, urmând să execute pedeapsa aplicată prin privare de libertate.
Face aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor, timpul arestării preventive de la 9 octombrie 2003, la 26 octombrie 2004, pentru inculpatul B.C. şi de la 9 octombrie 2003, la 28 noiembrie 2003, pentru inculpatul D.D.
Onorariile în sumă de câte 400.000 lei, cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpaţi, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5498/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5571/2004. Penal. Legea nr.300/2002. Recurs → |
|---|
