ICCJ. Decizia nr. 587/2004. Penal. Art.174, 176 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 587/2004
Dosar nr. 4773/2003
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din actele dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 178 din 2 aprilie 2003, pronunţată de Tribunalul Galaţi au fost condamnaţi inculpaţii:
G.D. la pedeapsa de 20 de ani închisoare şi 8 ani interzicerea unor drepturi, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 75 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 174 şi art. 175 lit. a), art. 176 lit. d) C. pen.
Acelaşi inculpat a mai fost condamnat şi la pedeapsa de 7 ani închisoare, în baza art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) şi f) C. pen., cu art. 75 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, sporită cu 2 ani, în final G.D. urmând a executa 22 de ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen.
V.I. la pedeapsa de 20 de ani închisoare şi 8 ani interzicerea unor drepturi, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 174, art. 175 lit. a) şi art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Totodată, inculpatul V.I. a fost condamnat la 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 13, art. 37 lit. b) şi art. 75 alin. (2) C. pen.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus executarea pedepsei de 20 de ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani şi 6 luni închisoare, în final inculpatul V.I. urmând a executa pedeapsa de 22 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., pe o durată de 8 ani.
Prin aceeaşi sentinţă a mai fost condamnat inculpatul H.V. la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat (pedeapsă la care s-a inclus prin contopire şi pedeapsa de 3 ani şi 2 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2060 din 3 septembrie 2002 a Judecătoriei Galaţi şi un spor de 1 an închisoare).
A fost menţinută starea de arest a inculpaţilor şi s-a computat perioada arestării preventive.
Acţiunea civilă introdusă de partea vătămată R.P., cetăţean sârb, a fost disjunsă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Inculpaţii, încă înainte de anul 1997 au fost la muncă în Republica Serbia, în satul Dvorişte, în perioade diferite, H.V. şi V.I., fiind găzduiţi la o bătrână pe nume M.
În timpul cât a stat în satul Dvorişte inculpatul V.I. a prestat diferite munci la familia R.J. şi R.P., ocazie cu care a aflat că aceştia deţin acasă sume mari de bani în valută.
Familia R. avea o casă în satul Dvorişte, iar înspre un deal din apropiere, la aproximativ un km, în afara satului, într-o zonă împădurită, în punctul numit „Poiana" deţinea şi un grajd pentru animale şi o construcţie (casă) compusă din 3 camere.
În noaptea de 18 iunie 1997, inculpaţii G.D., V.I. şi H.V. au înnoptat într-o casă aparţinând bătrânei M., ocazie cu care V.I. a propus celorlalţi coinculpaţi să fure bani din locuinţa familiei R., după care să părăsească localitatea şi să revină în ţară, propunere acceptată.
Pentru realizarea scopului propus, în dimineaţa zilei de 19 iunie 1997, în jurul orelor 8,00, cei trei inculpaţi au mers la magazinul din centrul satului Dvorişte, unde se adunau cei interesaţi a găsi de muncă pentru ziua respectivă, stabilind modul în care vor acţiona pentru sustragerea banilor din locuinţa familiei R.
Concret, au hotărât că H.V. va rămâne în centrul satului pentru a supraveghea când R.P. urma să plece din domiciliu, inculpatul G.D. trebuia să aştepte pe R.J. la casa din afara satului, iar V.I. urma să meargă în zona din spatele locuinţei ca apoi, după venirea lui H.V., să pătrundă în locuinţă.
După punerea la punct şi finalizarea ultimelor amănunte inculpaţii au trecut la acţiune pentru îndeplinirea sarcinilor proprii.
Dar în timp ce V.I. „pândea" plecarea victimei către casa din afara satului, a fost observat de către aceasta şi invocând un motiv oarecare a însoţit-o către căsuţă, unde aştepta inculpatul G.D.
După ce victima R.J. a început să dea hrană animalelor, în momentul în care aceasta a intrat în casă, inculpatul V.I. a împins-o din spate, victima căzând în genunchi, la mică distanţă de uşa de acces în camera din mijloc.
Inculpatul V.I. a cerut ajutor lui G.D. şi împreună au legat victima, iar pentru ca aceasta să nu ţipe i-au pus un căluş în gură, timp în care au lovit-o în cap.
După imobilizarea victimei, inculpatul V.I. a căutat-o prin buzunare, fără să găsească asupra ei cheia de la locuinţa din sat după care au legat uşa încăperii prin exterior şi au plecat spre satul Dvorişte, pe o cărare care i-a dus în spatele casei.
La scurt timp a venit şi inculpatul H.V., apoi V.I. a găsit cheia de acces şi au pătruns toţi trei în casă începând să scotocească prin lucrurile din încăpere.
Din interior, inculpatul G.D. a furat suma de 40 mărci germane şi un briceag, iar coinculpaţii H.V. şi V.I. au luat dintr-o geantă diplomat bancnote în valută, respectiv mărci germane şi franci elveţieni.
După luarea bunurilor arătate inculpaţii au părăsit locuinţa şi s-au îndreptat spre graniţa cu România pe care au trecut-o în aceeaşi zi, prin punctul de trecere Porţile de Fier I.
S-a mai reţinut că inculpatul H.V. nu a cunoscut modul în care au procedat ceilalţi doi inculpaţi cu victima R.J.
În cursul aceleiaşi zile, 19 iunie 1997, organele de poliţie sârbe au efectuat investigaţii şi au stabilit dintre toţi cetăţenii străini aflaţi pe raza localităţii Dvorişte lipseau doar cei trei inculpaţi, motiv pentru care au fost sesizate organele judiciare române.
Situaţia de fapt expusă a fost stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, schiţei locului faptei, planşelor foto, actelor medico legale întocmite de autorităţile sârbe competente, depoziţiile martorilor N.P., T.D., P.I., T.C., declaraţiile părţii vătămate R.P., probe coroborate cu declaraţiile inculpaţilor.
Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia penală nr. 579/ A din 10 octombrie 2003 a respins apelurile formulate de inculpaţi, apeluri ce au vizat legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, solicitând schimbarea încadrării juridice în art. 211 alin. (3) C. pen. şi reindividualizarea pedepselor.
Împotriva acestei decizii inculpaţii V.I. şi G.D. au declarat apel, primul inculpat solicitând, în principal, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Recursurile nu sunt fondate.
Instanţele de fond şi de apel, au stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor încadrând corespunzător din punct de vedere juridic faptele comise în textele de lege menţionate.
În ceea ce priveşte participarea inculpatului V.I. la comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, Curtea constată că probele administrate evidenţiază vinovăţia acestuia.
Este adevărat că inculpatul pe parcursul celor două faze procesuale a avut o poziţie oscilantă, de la negarea faptelor la recunoaşterea acestora, recunoaşteri parţiale, reveniri asupra declaraţiilor şi minimalizarea contribuţiei personale sau ale celorlalţi participanţi.
Iniţial, inculpatul V.I. a indicat detailat modul în care a acţionat împreună cu inculpatul G.D. la legarea, lovirea şi imobilizarea victimei R.J., apoi a revenit şi l-a menţionat numai pe G.D. ca autor, pentru ca ulterior să declare că el doar a împins victima în casă şi numai după ce aceasta a fost imobilizată de celălalt inculpat a căutat prin buzunare cheia de la locuinţa din sat. Tot cu ocazia ultimei audieri, inculpatul V.I. a precizat că după aceste momente a ieşit din încăperea unde se afla victima şi nu a ştiut modul în care a acţionat în continuare G.D.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar conform art. 62 din acelaşi cod, în vederea aflării adevărului, instanţa de judecată este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele.
Aşadar, mijloacele de probă prevăzute în art. 64 C. proc. pen., pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nici o distincţie în ceea ce priveşte valoarea lor probantă după cum au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecăţii.
În consecinţă, nu există nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului, instanţa fiind îndrituită a reţine numai pe acelea pe care le considera că exprimă adevărul.
Simpla retractare de către inculpat a primelor declaraţii nu poate produce efectul de a înlătura declaraţia retractată, cu atâtmai mult atunci când situaţia de fapt arătată în cuprinsul ei rezultă şi din alte probe ale dosarului.
Instanţa de fond a avut în vedere aceste texte de lege şi a reţinut ca fiind conforme cu adevărul, declaraţiile inculpatului V.I. în care acesta a recunoscut faptele pentru care a fost trimis în judecată, întrucât aceste declaraţii sunt cele care se coroborează cu celelalte mijloace de probă şi care conduc la aceeaşi concluzie, şi anume că inculpatul a participat ca autor la comiterea celor două infracţiuni.
Astfel, aşa cum rezultă din declaraţiile inculpaţilor, singurul care a cunoscut-o pe victimă până la data comiterii faptei a fost inculpatul V.I., care lucrase la familia acesteia şi cunoştea starea materială, dar şi locul unde se afla gospodăria din afara satului şi unde au aşteptat-o pe victimă.
Tot din declaraţiile celor trei inculpaţi, rezultă că aceştia stabilind în concret sarcinile fiecăruia, sarcini care au fost respectate până la imobilizarea victimei, aşa explicându-se de ce coinculpatul H.V. nu a fost trimis în judecată decât pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat întrucât el, conform înţelegerii prealabile, a rămas în centrul satului pentru a supraveghea pe soţul victimei.
În momentul în care victima a fost împinsă în casă, inculpatul V.I. a aplicat lovituri acesteia şi chiar dacă actele cele mai violente au fost exercitate de G.D., coinculpatul V.I. le-a acceptat ca făcând parte din acţiunea infracţională, inclusiv împiedicarea posibilităţii victimei de a cere ajutor prin blocarea gurii cu materiale textile (moartea s-a produs prin asfixie mecanică cu corp străin, proteză dentară, prezenţa acestei proteze în faringe demonstrând că victima, prin mişcări repetate ale limbii a imobilizat proteza dentară pe de maxilarul superior, iar prin retropulsia bazei limbii a deplasat-o în faringe, obstrucţionându-l la nivelul orofaringelui, blocând astfel şi calea respiratorie prin orificiile nazale şi rinofaringe).
În aceste condiţii şi acest inculpat este coautor al infracţiunii de omor deosebit de grav, el acceptând, chiar indirect, decesul, accept rezultat din comportamentul lui din momentul în care a constatat starea de pericol în care a fost adusă victima.
Ca atare, în speţă, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 174 şi art. 176 lit. d) C. pen. şi cu privire la inculpatul V.I., motiv pentru care prima critică formulată hotărârilor pronunţate nu este fondată.
Şi cel de al doilea motiv de recurs invocat de inculpaţi (prin care au solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de omor deosebit de grav şi tâlhărie, în infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei) este nefondat.
Încadrarea juridică în infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 şi art. 176 lit. d) C. pen., este corectă întrucât imobilizând-o pe victimă, ce avea vârsta de 75 de ani, şi legând-o la gură cu un material textil, după ce în prealabil au lovit-o, cauzându-i leziuni printre care şi fractura coastelor V-VIII (partea dreaptă) lăsând-o apoi închisă într-o casă izolată, la circa un km de sat, fără nici o posibilitate de a fi salvată, în scopul de a putea sustrage dintr-o altă locuinţă a acesteia (cea din satul Dvorişte) bani, fapt ce s-a şi întâmplat, inculpaţii au acceptat producerea rezultatului letal. Ca atare, poziţia lor subiectivă în momentul săvârşirii faptei, se caracterizează prin intenţie sub forma acceptării producerii rezultatului celui mai grav, moartea victimei şi nu prin intenţie depăşită ce ar încadra faptele în infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei, prevăzută de art. 211 alin. (3) C. pen.
Cu privire la individualizarea pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, Curtea constată că au fost respectate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
La dozarea pedepselor s-a ţinut seama de pericolul social ridicat al infracţiunilor comise, pericol dedus din modul în care au acţionat cei doi infractori, de motivul faptelor comise şi mai ales de consecinţele ireparabile ale uneia din infracţiuni, precum şi din împrejurarea că infracţiunile fiind comise într-un alt stat au avut impact negativ asupra imaginii ţării noastre.
Referitor la profilul moral al celor doi inculpaţi din probele administrate rezultă că aceştia au avut o poziţie contradictorie faţă de faptele reţinute în sarcina lor, în scopul diminuării răspunderii penale, iar V.I. este recidivist.
Toate aceste elemente de circumstanţiere ale faptelor şi făptuitorilor au fost analizate de instanţa de fond şi verificate în apel, pedepsele aplicate fiind bine individualizate.
În raport de considerentele arătate recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate şi în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse.
Se va computa perioada arestării preventive, iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii vor fi obligaţi la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.D. şi V.I. împotriva deciziei penale nr. 579/ A din 10 octombrie 2003 a Curţii de Apel Galaţi.
Compută prevenţia după cum urmează: pentru inculpatul G.D. de la 3 septembrie 2001 la 30 ianuarie 2004, iar pentru inculpatul V.I. de la 13 septembrie 2001 la 30 ianuarie 2004.
Obligă recurenţii la plata sumei de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5845/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 589/2004. Penal. Art.197 alin.3 c.pen. Recurs → |
|---|
