ICCJ. Decizia nr. 5971/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.5971/2005
Dosar nr. 1852/2005
Şedinţa publică din 24 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 994 din 20 decembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost condamnat inculpatul D.V., la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (21) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen.; la un an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tentativă la tâlhărie, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la furt calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b); la 4 luni închisoare, pentru infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (3), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen.; la 5.000.000 lei amendă, pentru infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen., şi la 8.000.000 lei amendă, pentru comiterea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 74 şi art. 76 lit. c) C. pen.
Conform art. 33 şi art. 34 lit. e) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.
Conform art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei.
Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile SC R. SRL Turda suma de 100.000.000 lei despăgubiri civile şi părţii civile O.O., suma de 5.000.000 lei cu titlu de daune morale.
Inculpatul a mai fost obligat la plata sumei de 5.000.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în ziua de 8 iunie 2002, în jurul orei 17,30, agenţii de pază B.I. şi O.O.E., angajaţi la SC D.S. SRL Turda, au efectuat un tur de verificare a obiectivului avut în pază, respectiv SC A. SA Turda (în prezent SC R. SRL Turda) şi în cursul patrulării l-au surprins pe inculpatul D.V. în timp ce ieşea pe un geam din clădirea postului de transformare aflat în incinta unităţii. Agenţii de pază au mai observat lângă zid, mai multe obiecte din cupru şi aluminiu care proveneau din dezmembrarea celulelor electrice din staţia de transformare pe care inculpatul le-a demontat, după care le-a aruncat pe geam. Totodată, paznicii au mai constatat că făptuitorul avea asupra sa o rangă de fier şi o sacoşă în care se aflau mai multe chei fixe pe care acesta le-a folosit la demontarea celulelor electrice.
Agenţii de pază i-au cerut inculpatului să părăsească incinta societăţii, după care, au transportat bunurile, cu ajutorul unor saci în cabina postului de pază.
Prima instanţă a mai constatat că în momentul în care paznicii au lăsat bunurile lângă cabină, inculpatul a încercat să le recupereze, luând un cablu de cupru după care a fugit. Deoarece partea vătămată O.O.E. s-a opus inculpatul, inculpatul l-a lovit peste mână şi piciorul stâng cu ranga pe care o avea asupra sa, reproşându-i că i-a dat 3.000.000 lei pentru a-i permite să sustragă bunuri.
În ajutorul părţii vătămate, motivează tribunalul, a intervenit celălalt agent de pază, martorul B.I., dar inculpatul l-a ameninţat că îl bate şi i-a adresat injurii, după care a încercat din nou să-l lovească pe O.O.E. cu cablu de cupru, i-a agăţat tricoul pe care l-a rupt, după care a plecat.
Instanţa de fond a mai reţinut, în sarcina inculpatului, că la data de 14 iunie 2003, a fost depistat, în incinta aceleaşi societăţi comerciale, în timp ce încerca să desprindă componente de aluminiu şi cupru de la instalaţia din interiorul postului de transformare .
În timp ce agenţii pe bază M.D.M. şi I.D.A. patrulau prin curtea unităţii au auzit zgomote din interiorul postului de transformare. După ce s-au apropiat, martorul M.D.M. a privit în interior şi l-a observat pe inculpat care încerca să desprindă cu ajutorul unei chei fixe piese de aluminiu şi cupru din componenţa instalaţiei electrice. Martorul l-a somat pe inculpat să părăsească zona, iar acesta a încetat operaţiunea şi-a pus cheile într-o plasă, a luat ranga pe care o avea asupra sa şi a încercat să iasă printr-o spărtură acoperită cu un placaj, aflată deasupra unei uşi.
În momentul în care inculpatul a sărit în exterior, constată prima instanţă, martorul M.D.M. a încercat să-l imobilizeze, dar acesta i-a adresat injurii, l-a ameninţat că îl va bate aşa cum a procedat cu un alt coleg al său cu câteva zile în urmă, făcând referire la partea vătămată O.O.E. şi a reuşit să fugă, evitând prinderea sa. În acest interval de timp, martorul I.D.A. a asistat la eveniment fără a se implica şi, fiind angajat recent, conflictul i-a produs o temere profundă.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 53/ A din 1 martie 2005, a respins apelul declarat inculpat împotriva sentinţei primei instanţe, considerând nefondate, susţinerile formulate în sensul lipsei probelor de vinovăţie, a greşitei încadrări juridice a faptelor şi individualizări a pedepselor.
Instanţa de apel a constatat că vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunilor a fost pe deplin probată, calificarea juridică este legală şi că sancţiunile aplicate au fost corect individualizate, sub minimul legal, prin recunoaşterea circumstanţelor atenuante.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul care invocând dispoziţii art. 3859 pct. 10 teza II C. proc. pen., a susţinut că instanţele nu au administrat probe esenţiale pentru soluţionarea cauzei constând în audierea martorilor M.A. şi M.V. care, în ziua de 8 iunie 2002, l-au văzut oferind o sumă de bani agentului de pază O.O.E. pentru a-I permite să sustragă materiale din unitate, astfel că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
În subsidiar, inculpatul a invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 17 şi 18 C. proc. pen., afirmând că din materialul probator administrat în cauză nu rezultă că l-ar fi lovit pe agentul de pază O.O.E. sau că i-ar fi agresat pe ceilalţi paznici nefăcându-se vinovat de săvârşirea infracţiunilor de ultraj şi pe cale de consecinţă solicită achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. De asemenea, în baza art. 334 C. proc. pen., a cerut schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (21) lit. b) C. pen., în infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. e) şi i) C. pen., şi condamnarea lui la pedepse sub minimul special.
În final, inculpatul a solicitat achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Examinând recursul declarat de inculpatul D.V. în raport cu motivele invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat.
Din analiza materialului probator rezultă că instanţele au stabilit o reală situaţie de fapt şi au reţinut în mod just vinovăţia inculpatului, în concordanţă cu probele administrate în timpul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti.
În ceea ce priveşte fapta din 8 iunie 2003, s-a apreciat corect că inculpatul a sustras din clădirea postului de transformare, situat în incinta părţii civile componente electrice din cupru şi aluminiu, cauzând un prejudiciu în sumă de 100.000.000 lei, iar pentru a-şi asigura scăparea şi a păstra bunurile sustrase a lovit şi ameninţat cu o rangă agenţii de pază.
Casarea cu trimitere a hotărârilor atacate pentru reaudierea martorilor M.V. şi M.A., astfel cum a solicitat inculpatul, în recurs nu se impune deoarece cei doi, angajaţi ai SC U.C. Turda, fiind ascultaţi la tribunal au precizat că au observat de la distanţă pe făptuitor discutând cu agentul de pază O.O.E., dar nu au putut relata conţinutulconvorbirii dintre aceştia. De asemenea, martorul M.V. a declarat că l-a văzut pe D.V. înmânând bani părţii vătămate O.O.E., dar nu cunoaşte pentru ce anume şi nici suma plătită.
Totodată, agentul de pază B.I. a declarat că, pe parcursul realizării sarcinilor de serviciu, l-a însoţit permanent pe colegul său, O.O.E., astfel că acesta nu a avut posibilitatea să încheie vreo înţelegere cu inculpatul şi să primească bani de la acesta.
Martorul a mai declarat că după ce l-a surprins pe inculpat cu piesele sustrase, aflate în doi saci, pentru a-şi asigura scăparea, acesta l-a lovit cu un cablu pe O.O.E.
În raport de probele analizate se constată că fapta inculpatului, săvârşită la 8 iunie 2002, este cu prisosinţă dovedită, iar încadrarea juridică este corectă.
În ceea ce priveşte cererea inculpatului, formulată în recurs de schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie în furt calificat se constată că este neîntemeiată.
Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie tâlhărie furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă, sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Din examinarea acestui text de lege, rezultă, deci, că tâlhăria este o infracţiune complexă, în componenţa căreia intră infracţiunea de furt şi o acţiune violentă îndreptată contra persoanei.
Totodată, mai rezultă că există infracţiune de tâlhărie nu numai în cazul când furtul este comis printr-o acţiune violentă îndreptată contra unei persoane, ci şi atunci când făptuitorul, după comiterea furtului, exercită acţiuni violente pentru a păstra bunurile sustrase şi a-şi asigura scăparea.
Or, este de observat că după ce a sustras componentele electrice din postul de transformare al părţii civile, la data de 8 iunie 2002, furtul fiind consumat, inculpatul a lovit agenţii de pază, pentru a-şui asigura scăparea.
Aşa fiind, elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie sunt întrunite, neputându-se considera că inculpatul a comis doar un furt calificat.
Atâta vreme cât inculpatul, după ce a furat bunurile a lovit pe agentul de pază O.O.E., cu scopul de a-şi asigura scăparea, fapta săvârşită constituie infracţiunea de tâlhărie în concurs cu infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (3) C. pen., astfel cum au reţinut instanţele anterioare.
Fapta aceluiaşi inculpat, care în împrejurările descrise a ameninţat pe agentul de pază B.I., pentru a-şi asigura scăparea şi a păstra bunul sustras, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen.
Înalta Curte nu poate reţine nici critica din recursul inculpatului prin care a solicitat achitarea pentru infracţiunea de tentativă de tâlhărie, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., pe care a comis-o la data de 14 iunie 2003, când a încercat să sustragă bunuri de la aceeaşi societate comercială şi fiind surprins de agenţii de pază M.D.M. şi I.D.A. l-a ameninţat pe cel dintâi că îl va lovi cu o rangă, pe care o avea asupra lui şi a reuşit să fugă.
Probele administrate, respectiv declaraţiile şi rapoartele celor doi agenţi de pază, au evidenţiat modalitatea concretă de săvârşire a celei de-a doua infracţiuni de către inculpatul D.V., hotărârea infracţională fiind pusă în executare în condiţiile concret reţinute de instanţe.
Astfel fiind, corect s-a reţinut în cauză că fapta inculpatului constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie în concurs cu cea de ultraj.
De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici critica privind greşita individualizare a pedepselor aplicate deoarece instanţele au reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., şi nu se impune să se dea o mai mare eficienţă acestora, având în vedere împrejurările în care au fost comise infracţiunile, atitudinea nesinceră a făptuitorului şi starea de recidivă.
Faţă de considerentele arătate, constatând că sunt nefondate criticile formulate de inculpat şi nerezultând existenţa vreunui caz de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, va respinge recursul ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat să plătească suma de 120 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V. împotriva deciziei penale nr. 53/ A din 1 martie 2005 a Curţii de Apel Cluj.
Obligă recurentul inculpat să plătească suma de 120 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5966/2005. Penal. Art. 174 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5980/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs → |
|---|
