ICCJ. Decizia nr. 2242/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin rechizitoriul nr. 1/ P din 18 noiembrie 1994 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, inculpatul N.M. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav prevăzut de art. 174, 175 lit. d), art. 176 lit. a) C. pen., și furt calificat prevăzută de art. 208 și 209 lit. e) C. pen.
Prin sentința penală nr. 384 din 13 decembrie 1995 a Tribunalului Timiș, s-a dispus restituirea cauzei la procuror, constatându-se că urmărirea penală este incompletă.
în esență, s-a reținut că, față de declarația dată de inculpat, instanța este în imposibilitate de a identifica locurile în care s-a aflat inculpatul, în ziua de 30 decembrie 1993, și persoanele care l-au văzut pe acesta în locurile respective, de asemeni, s-a reținut că instanța nu poate stabili care sunt persoanele care au vizitat pe victimă în perioada respectivă.
Prin decizia penală nr. 275/ R din 22 aprilie 1996 a Curții de Apel Timișoara a fost admis recursul parchetului, s-a casat în totalitate sentința penală nr. 384/1995 a Tribunalului Timiș și s-a dispus continuarea judecării cauzei de către Tribunalul Timiș, cu menținerea stării de arest a inculpatului.
Tribunalul Timiș, prin sentința penală nr. 432 din 22 noiembrie 1996, l-a condamnat pe inculpatul N.M., la 18 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 și 175 lit. d) C. pen.
împotriva acestei sentințe au formulat apel inculpatul și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.
Prin decizia penală nr. 91/ A din 14 aprilie 1997 a Curții de Apel Timișoara au fost admise ambele apeluri, a fost desființată în totalitate sentința penală nr. 432/1996 a Tribunalului Timiș, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare la aceiași instanță.
în esență, s-a reținut faptul că, instanța de fond, fiind sesizată și cu privire la infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 și 209 lit. e) C. pen., nu s-a pronunțat cu privire la aceasta.
Judecând cauza, Tribunalul Timiș, prin sentința penală nr. 429 din 15 septembrie 1997, l-a condamnat pe inculpatul N.M., la pedeapsa de 18 ani închisoare, pentru omor calificat și 3 ani închisoare pentru furt calificat.
Prin decizia penală nr. 68 din 12 martie 1998 a Curții de Apel Timișoara a fost respins apelul inculpatului și menținută sentința penală nr. 429/1997 a Tribunalului Timiș.
împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul.
Curtea Supremă de Justiție, prin decizia penală nr. 2727 din 28 octombrie 1998, a admis recursul inculpatului, a casat hotărârile judecătorești pronunțate anterior și a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.
în esență, s-a arătat că instanțele nu au lămurit pe bază de probe o seamă de împrejurări de natură a contura modul și condițiile în care a fost săvârșită fapta, mobilul acesteia, persoana agresorului și mecanismul producerii morții.
S-a menținut însă starea de arest a inculpatului.
în urma refacerii urmăririi penale, prin rechizitoriul nr. 1/P/1994 din 8 iunie 1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, a inculpatului N.M., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzut de art. 174 și 175 lit. d) C. pen. Prin același rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 și 209 lit. e) C. pen.
Tribunalul Timiș, prin sentința penală nr. 401 din 5 mai 2000, l-a condamnat pe inculpatul N.M. pentru infracțiunea reținută în rechizitoriu la o pedeapsă de 15 ani închisoare.
împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul N.M., acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 243 din 16 iunie 2000 a Curții de Apel Timișoara.
împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul.
Prin decizia penală nr. 397 din 9 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul inculpatului, a casat hotărârile judecătorești menționate anterior și a dispus din nou restituirea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale.
în esență, s-a reținut că instanțele nu și-au îndeplinit obligațiile de a avea rol activ, prevăzut de art. 287 alin. (1) C. proc. pen., de a lămuri cauza sub toate aspectele pe bază de probe, prevăzută de art. 62 C. proc. pen., și de a-și forma convingerea pe baza tuturor probelor administrate în toate fazele procesului penal.
în urma refacerii urmăririi penale, prin rechizitoriul nr. 194/P/2001 din 15 octombrie 2001 inculpatul a fost trimis din nou în judecată, tot în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 și 175 lit. d) C. pen., și s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 C. pen., așa cum s-a mai arătat anterior.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiș sub numărul 10.315/2001.
Prin încheierea nr. 1985 din 12 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție a fost admisă cererea formulată de petiționarul inculpat N.M. și s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Timiș la Tribunalul Dolj, astfel încât cauza a fost înaintată acestei din urmă instanțe.
La Tribunalul Dolj cauza a fost înregistrată sub numărul nr. 5756/P/2002.
Prin sentința penală nr. 572 din 9 septembrie 2003, Tribunalul Dolj, secția penală, în baza art. 174 - art. 175 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), l-a condamnat pe inculpatul N.M. la 15 ani închisoare și la 5 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.
S-au aplicat dispozițiile art. 71 - art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din durata pedepsei aplicate, durata prevenției de la 31 ianuarie 1994 la 23 iunie 2003.
S-a luat act că nu s-a exercitat acțiunea civilă în cauză.
Inculpatul a fost obligat să plătească 15.000.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:
în anul 1985, inculpatul s-a căsătorit cu N.M., cei doi soți stabilindu-și domiciliul comun în municipiul Timișoara.
Pe fondul consumului de alcool, inculpatul obișnuia să se manifeste violent față de soția sa, motiv pentru care, aceasta se refugia la rude și cunoștințe.
în cursul anului 1990, după ce a fost alungată de acasă, N.M. a fost găzduită aproximativ 3 luni, de un fost coleg de muncă al inculpatului, pe nume M.I., care locuia în Timișoara.
Nemaisuportând conduita violentă a soțului, în anul 1993, N.M. a introdus acțiune de divorț, procesul desfășurându-se la instanțele din Timișoara.
Știind că apartamentul în care își aveau domiciliul comun îi va fi atribuit soției după pronunțarea divorțului, inculpatul nu a mai plătit cheltuielile de bloc și energia electrică, astfel că apartamentul respectiv a fost debranșat de la rețeaua electrică.
Pentru a-și asigura un adăpost în cazul în care apartamentul urma să fie atribuit soției, începând cu luna noiembrie 1993, inculpatul N.M., a început să-l viziteze pe M.I., pe care-l cunoștea încă din anul 1989, angajându-se să-l ia pe acesta în întreținere, în schimbul găzduirii, M.I. fiind handicapat locomotor, în vârstă de 61 ani, cu pensie de boală, iar, totodată, era cunoscut ca un consumator de alcool.
Domiciliul acestuia era situat într-un apartament din Timișoara, situat într-un imobil de pe strada Memorandumului închiriat de la primărie.
Sesizând că vecinul său era frecventat de inculpat, martorul I.F., administratorul imobilului, a avut o discuție cu M.I., în sensul că ar dori să-l treacă și pe inculpat în cartea de imobil, pentru ca cei doi să poată locui împreună.
La câteva zile după această discuție, M.I. i-a spus martorului I.F. că nu mai dorește să-l găzduiască pe inculpat, deoarece acesta i-a sustras un aparat de radio. în săptămâna care a urmat, M.I. a revenit asupra acestei decizii, spunându-i martorului I.F. că dorește să-l găzduiască pe inculpat, întrucât i-a restituit aparatul de radio.
Pe perioada noiembrie - decembrie 1993, inculpatul l-a vizitat frecvent pe M.I., înnoptând de mai multe ori la locuința acestuia, ajutându-l, totodată, la prepararea hranei, la curățenie și la aprovizionarea cu produse alimentare.
în seara zilei de 30 decembrie 1993, în apartamentul lui M.I., s-a consumat un incident violent, având ca protagoniști pe acesta și pe inculpat, în împrejurările incidentului respectiv, inculpatul aplicând cu un corp contondent, mai multe lovituri lui M.I., acestea vizând tot corpul, care, în final, au cauzat decesul.
După exercitarea violențelor, inculpatul a luat din locuința victimei mai multe bunuri, respectiv o sticlă de oțet, un borcan cu untură, o pungă de zahăr, cât și o pungă de fidea, bunuri pe care, la ieșirea din apartament, le-a abandonat, părăsind în grabă apartamentul.
Revelionul anului 1994, a fost petrecut de către inculpat în compania numitului P.C., pentru ca, apoi, la data de 3 ianuarie 1994, inculpatul să se deplaseze în orașul Roman din județul Neamț, unde avea pe rolul Judecătoriei Roman un proces de partaj succesoral, cu termen la 4 ianuarie 1994.
în ziua de 2 ianuarie 1994, constatând că în fața ușii vecinului său sunt mai multe bunuri alimentare abandonate, martorul I.F., a pătruns în locuința aparținând lui M.I., unde l-a găsit pe acesta, decedat.
Potrivit raportului medico-legal de autopsie cu nr. 4/ A din 3 ianuarie 2004, a rezultat că moartea lui M.I. a fost violentă, datorându-se șocului traumatic, consecutiv multiplelor leziuni traumatice ale părților moi ale corpului, produse la o persoană cu tare organice multiple.
Leziunile s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure, unele de formă alungită, între leziuni și deces existând o legătură directă de cauzalitate.
împotriva sentinței nr. 572 din 9 septembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Dolj, inculpatul a formulat apel, invocând în memoriile scrise, depuse la dosar, nelegalitatea și netemeinicia soluției, sub aspectul că greșit a fost condamnat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 174 și 175 lit. d) C. pen., susținând că nu el este autorul faptei respective, considerente pentru care a cerut adoptarea unei soluții corespunzătoare de achitare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 167 din 16 mai 2005, Curtea de Apel Craiova a apreciat că apelul declarat a fost formulat peste termenul legal de 10 zile, prevăzut de art. 363 C. proc. pen., calculat de la data comunicării copiei de pe dispozitivul hotărârii de fond, adoptând, în consecință, soluția prevăzută de art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., în sensul că a respins, ca tardiv introdus, apelul declarat de inculpat.
Criticând în recurs această decizie, inculpatul a invocat cazul de casare înscris în art. 3859pct. 171 C. proc. pen., constând în aceea că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a legii, în sensul că apelul său declarat împotriva soluției instanței de fond trebuia examinat ca un apel peste termen, fiind declarat în termenul de 10 zile de la arestarea ce a avut loc la 19 aprilie 2004, respectiv, la 22 aprilie 2004, în condițiile în care judecata fondului a avut loc în lipsa sa, atât la dezbateri, cât și la pronunțare.
Prin decizia penală nr. 4705 din 22 august 2005, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de inculpat, a fost casată decizia nr. 167 din 16 mai 2005 a Curții de Apel Craiova, cauza fiind trimisă la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului peste termen, declarat de inculpat.
Dispunând astfel, instanța supremă a stabilit că în urma condamnării pronunțată prin sentința instanței de fond, inculpatul a fost arestat la 19 aprilie 2004, iar la 22 aprilie 2004, a declarat apel peste termen, din penitenciar, arătând că sunt îndeplinite condițiile, nefiind prezent nici la dezbateri și nici cu ocazia pronunțării hotărârii.
Prin urmare, instanța de apel trebuia să soluționeze calea de atac prin prisma dispozițiilor art. 365 C. proc. pen., și nu cum greșit a procedat, apreciind că se află în fața unui apel obișnuit, pe care l-a respins ca tardiv introdus.
în rejudecare, după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Craiova a procedat potrivit art. 378 C. proc. pen.
Verificând hotărârea atacată, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, în raport de criticile de nelegalitate și netemeinicie invocate de inculpat, vizând în esență, greșita sa condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 și 175 lit. d) C. pen., Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente.
De principiu, în sensul art. 62 și 63 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, instanța de judecată este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, aprecierea acestora făcându-se în ansamblu.
în caza de față, valorificându-se un probatoriu concludent (declarații de martori, acestea coroborate cu cele concluzionate de expertizele judiciare administrate, cât și, parțial, cu cele declarate de inculpat pe parcursul îndelungat al procesului), prima instanță a reținut în cauză o situație de fapt exactă, pe baza căreia a confirmat învinuirea adusă inculpatului, acesta din urmă săvârșind infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 și 175 lit. d) C. pen.
S-a demonstrat de probele apreciate în ansamblu că, înainte de moartea victimei, aceasta a fost vizitată de inculpat, între cei doi consumându-se o altercație, pe fondul căreia inculpatul, folosindu-se de mai multe obiecte vulnerante, un baston din lemn, o bucată din fier beton, de un scaun cu spătarul rupt, cât și de un cuțit, a aplicat victimei mai multe lovituri, cu efect tanato-generator.
Pe obiectele folosite, s-au evidențiat urme de sânge aparținând grupei sanguine avută de victimă (A II).
Urme de sânge de specie umană s-au evidențiat și pe cojocul din blană aparținând inculpatului (pe ambele mâneci, cât și pe fețe), faptul respectiv demonstrând prezența acestuia la locul săvârșirii infracțiunii.
Mai mult, că între victimă și inculpat s-a consumat o altercație, o demonstrează chiar declarația acestuia din urmă, făcută în sensul că, la data de 30 decembrie 1993, a amenințat pe victimă că o taie, cu un cuțit, însă a părăsit locuința acesteia.
Pe cuțitul de bucătărie aparținând victimei s-au găsit pete de sânge și fire de păr.
împrejurarea demonstrată atât de declarațiile făcute de inculpat, cât și de cele precizate de martorul I.F., administratorul blocului în care locuia victima, constând în aceea că, la părăsirea locuinței victimei, în ziua de 30 decembrie 1993, acesta, inculpatul, a luat mai multe bunuri, între care o pungă de zahăr, o sticlă de oțet, precum și un aparat de radio, pe care le-a abandonat în fața ușii locuinței, dovedește, de asemenea, prezența în locuința în care s-a consumat omorul.
Concluziile testului poligraf, chiar dacă, în sens procesual nu au o valoare probantă se coroborează în ansamblul probatoriului, conducând la concluzia că, în raport cu întrebările relevante puse, inculpatul are un comportament simulat.
Mobilul săvârșirii faptei, chiar dacă nu este bine conturat de materialitatea probatoriului, este bine explicat de instanța de fond, infracțiunea fiind posibil comisă datorită firii violente a inculpatului, pe fondul unui conflict spontan avut cu victima, fie din considerente de gelozie (după separarea în fapt, victima găzduind-o în locuința sa pe soția inculpatului, martora N.M.).
Prin urmare, fiind demonstrate atât existența faptei, împrejurările în care acestea s-a consumat, mobilul avut în vedere de inculpat, cât și vinovăția acestuia, apărările pe care le-a făcut, în sensul că nu el este autorul și nu a fost prezent în momentul săvârșirii faptei în locuința victimei, vor fi înlăturate, întrucât, la verificare, acestea nu s-au confirmat.
Pedeapsa principală de 15 ani închisoare, stabilită față de inculpat, a fost apreciată ca just individualizată, întrucât reflectă aplicarea corespunzătoare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), avute în vedere, respectiv gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei, decurs din urmările produse, moartea unei persoane, pe de o parte, iar, pe de altă parte, cât și unele elemente ce privesc pe făptuitor, necunoscut cu antecedente penale, și nesincer în raport de învinuirile aduse.
S-a mai constatat că, potrivit actelor depuse la dosar, inculpatul, era arestat și încarcerat în baza mandatului de executare a pedepsei nr. 2014/2005 din 22 septembrie 2005, emis în temeiul sentinței penale nr. 890 din 18 martie 2005, a Judecătoriei Sector 4 București, rămasă definitivă prin decizie penală nr. 1509 din 19 septembrie 2005, a Curții de Apel București.
Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin decizia penală nr. 340 din 2 noiembrie 2005, conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul N.M. împotriva sentinței penale nr. 572/2003 a Tribunalului Dolj.
A constatat că inculpatul este arestat în baza mandatului de executare a executării pedepsei nr. 2014/2005 din 22 septembrie 2005, emis în temeiul sentinței penale nr. 890 din 18 martie 2005 a Judecătoriei Sector 4 București, definitivă prin decizia penală nr. 1509 din 19 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul N.M.
Prin motivele de recurs, amplu dezvoltate, inculpatul a criticat hotărârile pronunțate în cauză pentru nelegalitate, solicitând casarea acestora și achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât fapta nu a fost săvârșită de acesta.
Se susține că instanțele au emis o gravă eroare de fapt, hotărârile fiind bazate pe o examinare și apreciere denaturată asupra probelor administrate în cauză, constatările de fapt fiind neconforme cu realitatea și lipsite de bază legală.
De asemenea, se arată că parchetul și instanțele nu s-au conformat dispozițiilor instanței de recurs, nefiind verificate și probate susținerile recurentului, care a arătat constant că nu este autorul omorului.
Recurentul susține că s-a pronunțat condamnarea sa pe speculații și pe interpretări eronate ale probelor administrate, deși agresiunea asupra victimei și moartea acesteia au avut loc în alt moment decât cel reținut de instanță, după ce martorul I.F. a intrat în locuința acesteia, deci începând cu data de 31 decembrie 1993, după prânz.
Instanța de fond nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de legea procesual penală, de a analiza toate probele administrate în cursul urmăririi penale și de a administra nemijlocit probe pentru a se pronunța o hotărâre legală și temeinică.
în concluzie, se arată că nu s-a lămurit pe bază de probe, condițiile și modul în care a fost săvârșită fapta, mobilul acesteia, persoana agresorului și mecanismul producerii decesului victimei. De asemenea, nu s-a stabilit intervalul de timp de la comiterea agresiunii până la producerea rezultatului letal, nu s-a stabilit agentul vulnerant, nu s-a stabilit care era poziția victimei față de agresor.
în drept, acest motiv de recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art. 3859pct. 18 C. proc. pen., referitor la comiterea de către instanță a unei grave erori de fapt.
Inculpatul mai susține că hotărârea de condamnare a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare, în condițiile în care, instanța fondului a soluționat cauza în lipsa sa și a renunțat la audierea martorilor lipsă.
Acest motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 3859pct. 21 C. proc. pen.
Recursul formulat de inculpat este fondat, însă nu pentru motivele invocate de acesta ci pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
Verificând hotărârile atacate, sub motivele de recurs invocate de inculpat, înalta Curte constată că în cauză corect s-a stabilit că inculpatul, în seara zilei de 30 decembrie 1993, între victimă și inculpat a izbucnit un conflict, împrejurare în care acesta din urmă a aplicat mai multe lovituri cu corpuri contondente, lovituri care au avut ca urmare decesul victimei.
în înțelesul art. 3859pct. 18 C. proc. pen., există eroare gravă de fapt atunci când situația de fapt, astfel cum a fost reținută prin hotărârea atacată, este contrară actelor și probelor dosarului.
Ca să fie reținută eroarea gravă de fapt trebuie să se constate că această eroare a influențat hotărâtor asupra soluției dată în cauză.
Ori, în cauză, se constată că instanța de fond a stabilit corect situația de fapt și vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii pentru care a fost condamnat, pe baza probelor administrate.
Atât instanța de fond cât și instanța de apel au făcut o amplă analiză a probelor administrate în cauză, analiză însușită și de către înalta Curte.
Relevante în acest sens sunt chiar declarațiile inculpatului făcute pe parcursul procesului penal.
Astfel, la termenul de judecată din 1 februarie 1995, în fața Tribunalului Timiș (dosar nr. 4506/P/1994), inculpatul a declarat, că în luna decembrie 1993, fără să precizeze data, s-a dus din locuința victimei pentru a cumpăra bere, iar când a revenit, a găsit-o pe victima M.I. căzut lângă pat, cu sânge pe mâini, pe față și pe piept.
Văzând starea în care se afla acesta, inculpatul a declarat că a pus-o în pat, iar cu această ocazie, s-ar fi murdărit de sânge pe haine, iar pentru că victima i-a cerut să părăsească locuința, a făcut acest lucru, luând cu sine mai multe alimente (o sticlă cu oțet, un borcan cu untură, etc.), cât și un aparat de radio.
La termenul de judecată din 4 septembrie 1996, în fața aceluiași Tribunal Timiș (dosar nr. 3089/P/1996), inculpatul a susținut că nu-și mai aduce aminte de perioada în care a fost în locuința victimei, dar că, într-adevăr, între Crăciun și Anul Nou, în cursul anului 1993, a stat atât acasă la el, cât și la locuința victimei M.I. Cu aceeași ocazie, a mai arătat inculpatul, că la data de 30 decembrie 1993, s-a aflat la el acasă, întrucât angajați ai R., i-au schimbat contoarul de energie electrică.
La termenul de judecată din 21 iulie 1997, la Tribunalul Timiș (dosar nr. 3604/P/1997), inculpatul a declarat că a luat din locuința victimei o perdea mare, o mașină de măcinat cafea, un fular sau un pulover, dar și unele alimente, respectiv o pungă de zahăr, o sticlă de oțet, cât și un aparat de radio, susținând însă că bunurile respective îi aparțineau, la termenul respectiv, precizând, totodată, că își menține declarația dată în fața aceluiași Tribunalul Timiș la 1 februarie 1995 (dosar nr. 4506/P/1994).
La termenul din 6 august 1999, la Tribunalul Timiș (în dosarul nr. 5974/P/1999), inculpatul a arătat că își menține declarația dată anterior la 21 iulie 1997, în dosarul nr. 3604/P/1997.
în declarația dată în fața Tribunalului Dolj, inculpatul recunoaște prezența sa în locuința victimei, doar în prima zi de Crăciun a anului 1993, fără a mai relata nimic despre o eventuală altercație avută cu aceasta, cât și despre împrejurarea că ar fi luat din locuința victimei unele bunuri pe care considera că îi aparțin.
Totodată, în cauză au fost valorificate și concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. 453 din 10 mai 1999, întocmit de I.M.L. Timișoara, potrivit cu care, decesul victimei M.I. s-a produs cu circa 2-3 zile înainte de data la care aceasta a fost găsită în locuință, iar cum această dată a fost ziua de 2 ianuarie 1994, a rezultat că momentul decesului a survenit în perioada 30 - 31 decembrie 1993.
Concluziile aceluiași raport de expertiză medico-legală, mai stabilesc că leziunile de violență au putut fi produse prin lovituri cu corpuri dure, unele de formă alungită, precum și de un obiect tăietor-înțepător.
Interpretând aceste concluzii, în raport și de cele rezultate în urma cercetării locului faptei, a rezultat că obiectele vulnerante cu care victimei i-au fost aplicate lovituri sunt: un baston din lemn, de circa 70 cm, găsit la picioarele victimei, o bucată din fier beton, de circa 90 cm, îndoită la unul din capete, un scaun cu spătarul rupt, cât și un cuțit, pe toate aceste obiecte fiind evidențiate urme de sânge aparținând grupei sanguine a victimei (A II).
Aceeași expertiză medico-legală mai stabilește că poziția victimei și a agresorului a fost "față în față", cu victima chiar culcată în decubit dorsal, după care, în raport de poziția petelor de sânge și a materiilor fecale găsite, poziția s-a putut schimba.
Totodată, a mai rezultat că decesul nu a survenit brusc, ci la un interval de timp de ordinul orelor, acesta datorându-se multiplelor leziuni traumatice la care victima a fost supusă, pe fondul unui organism cu multiple tare organice.
Concluziile desprinse prin administrarea mijlocului de probă mai sus amintit, se coroborează și cu primele declarații ale inculpatului, făcute în sensul că la data de 30 decembrie 1993, ar fi părăsit locuința victimei, în jurul orelor 19-19,30, pentru a cumpăra bere, iar când a revenit a găsit-o pe aceasta plină de sânge.
Vinovăția recurentului inculpat în comiterea infracțiunii de omor asupra victimei M.I. rezultă din declarațiile acestuia, chiar dacă sunt contradictorii, coroborate cu celelalte probe administrate în cauză, declarații martori, expertize medico-legale.
Probele administrate în cauză au dovedit că înainte de decesul victimei, aceasta a fost vizitată de inculpat, iar în urma conflictului izbucnit între aceștia, recurentul a lovit-o cu mai multe obiecte vulnerante (baston din lemn, o bucată fier-beton, scaun cu spătarul rupt) cu efect tanato-generator.
De remarcat este împrejurarea că pe obiectele folosite s-au evidențiat urme de sânge aparținând grupei sanguine avută de victimă - A II.
Totodată, pe hainele recurentului au fost găsite urme de sânge și deși nu s-a putut demonstra științific că sângele respectiv aparține victimei (inculpatul a spălat rufele respective), chiar acesta a recunoscut acest lucru, precizând că a găsit victima pe jos și a urcat-o pe pat, prilej cu care i s-au murdărit hainele cu sânge.
De asemenea, la textul poligraf, la întrebările relevante s-a constatat un comportament simulat al recurentului, iar din noul raport de expertiză medico-legală întocmit de I.M.L. Timișoara rezultă că decesul victimei s-a produs cu 2 -3 zile înainte de data la care a fost găsită, respectiv în perioada 30 - 31 decembrie 1993, iar leziunile de violență au putut fi produse prin lovire cu corpuri dure, precum și cu un obiect tăietor-înțepător, iar poziția victimei și a agresorului a putut fi față în față, cu victima chiar culcată în decubit dorsal, după care, s-a putut schimba și întrucât decesul nu a survenit instantaneu, ci la un interval de câteva ore de la momentul agresiunii, iar victima se putea deplasa cu greutate.
înalta Curte constată, mai presus de orice îndoială, că inculpatul este autorul omorului săvârșit asupra victimei M.I.
în cauză nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 21 C. proc. pen., care se referă la o situație când judecata a avut loc fără citarea legală a unei părți, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința despre această imposibilitate.
Pentru termenul la care au avut loc dezbaterile în fond ale cauzei în fața primei instanțe, într-adevăr inculpatul nu a fost prezent, însă în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 291 alin. (3) C. proc. pen., care prevăd că partea prezentă la un termen nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul din aceste termene.
Inculpatul având termen în cunoștință nu avea de ce să mai fie citat, iar la dosarul cauzei nu există o dovadă a imposibilității de prezentare la acel termen și nici o cerere formulată în acest sens.
Instanța de fond a considerat că nu mai este necesară audierea martorilor din acte în raport de faptul că atât reprezentantul parchetului, cât și apărătorul inculpatului au arătat că nu insistă în audierea acestora, iar martorii respectivi audiați în fazele anterioare ale procesului, deși citați și cu mandate de aducere au refuzat să se prezinte în fața instanței.
După cum s-a menționat, totuși, recursul inculpatului este fondat.
Astfel, după punerea în libertate, în prezenta cauză (la data de 23 iunie 2003), inculpatul a fost condamnat, prin sentința penală nr. 890 din 18 martie 2005 a Judecătoriei Sector 4 București, la pedeapsa de un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 11alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991.
Totodată, prin aceeași sentință în temeiul art. 39 alin. (2) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată cu restul de pedeapsă de 5 ani 7 luni și 7 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 572 din 9 septembrie 2003 a Tribunalului Dolj, sentință care nu era definitivă, ea fiind atacată cu prezentul recurs care formează obiectul prezentei cauze.
Instanța de apel nu a observat, atunci când a constatat că recurentul era arestat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii emis în temeiul sentinței penale nr. 890/2005 a Judecătoriei Sector 4 București, că pedeapsa aplicată de judecătorie a fost contopită cu un rest de pedeapsă rămas neexecutat, aplicată printr-o sentință care nu era definitivă, sentința atacată de inculpat și care formează obiectul prezentului recurs.
Recurentul inculpat a comis infracțiunea prevăzută de art. 11alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 mai înainte de a fi condamnat definitiv pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 - art. 175 lit. d) C. pen., care face obiectul prezentei cauze.
în raport de această împrejurare, se constată că cele două infracțiuni sunt concurente în sensul prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen., motiv pentru care vor fi aplicate dispozițiile art. 36 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 34 C. pen.
în consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul inculpatului, va casa decizia penală în totalitate și sentința penală, în parte, cu privire la aplicarea art. 36 alin. (1) C. pen.
Va constata că infracțiunile anterior amintite sunt concurente, iar pe cale de consecință, în baza art. 36 alin. (1) C. pen., raportat la art. 34 C. pen., va contopi pedeapsa aplicată în prezenta cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cu pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 890/2005 a Judecătoriei Sector 4 București, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.
Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată de la 31 ianuarie 1994 la 23 iunie 2003, dată la care s-a dispus punerea în libertate de către Tribunalul Dolj, și de la 19 aprilie 2004 (data la care a fost arestat preventiv de către Judecătoria Sector 4 București pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 11alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991) la 14 decembrie 2005 (dată la care s-a dispus punerea în libertate a inculpatului de către I.C.C.J. ca urmare a faptului că restul de pedeapsă stabilit de Judecătoria sector 4 ca fiind neexecutat, provenea dintr-o pedeapsă aplicată printr-o hotărâre care nu era definitivă.
Se va anula mandatul de executare a pedepsei închisorii, de 5 ani, 5 luni și 7 zile, nr. 2014/2005 al Judecătoriei Sector 4 București, și va dispune emiterea unui nou mandat privind pe inculpat, în sensul dispozițiilor prezentei decizii.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței penale nr. 572/2003 a Tribunalului Dolj.
Au fost văzute și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
| ← ICCJ. Decizia nr. 2246/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2241/2006. Penal → |
|---|
