ICCJ. Decizia nr. 2731/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2731/2006
Dosar nr. 2705/1/2006
Şedinţa publică din 2 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 583 din 17 noiembrie 2005, Tribunalul Prahova, în baza art. 211 alin. (2) lit. d) şi e), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prin schimbarea încadrării juridice conform art. 334 C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul N.B.V. la 5 ani închisoare.
A aplicat art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A scăzut din pedeapsa aplicată, perioada executată de la 11 mai 2005, la 21 iulie 2005.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 90 Ron (900.000 lei Rol), cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă S.G. şi la plata sumei de 2.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 11 februarie 2000, în timp ce partea vătămată S.G. se afla în parcarea din faţa blocului unde locuia, inculpatul i-a smuls un telefon mobil din mână, în valoare de 1.200.000 lei.
Împotriva sentinţei penale a declarat apel inculpatul N.B.V., susţinând că a fost vorba de o neînţelegere a părţilor care se cunoşteau anterior. Inculpatul nu a negat faptul că telefonul s-a aflat în posesia sa, însă a susţinut că i-ar fi fost înmânat de către partea vătămată, sugerând că atât plângerea cât şi declaraţiile ulterioare date de aceasta sunt expresia dorinţei ei de a câştiga suma de bani pe care i-a solicitat-o de altfel, familiei, pentru a reveni asupra acestora.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 17 din 11 ianuarie 2006, a admis apelul declarat în cauză, a desfiinţat în parte sentinţa atacată, în sensul că a reţinut la încadrarea juridică a faptei, dispoziţiile art. 74 şi 76 lit. c) C. pen. şi a condamnat pe inculpat la 2 ani şi 6 luni închisoare.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
În motivarea acestei decizii, instanţa de control judiciar a arătat că; „Deşi pe parcursul procesului penal, inculpatul a încercat să convingă instanţele cu privire la nevinovăţia sa, din probele administrate rezultă că a sustras prin violenţă telefonul părţii vătămate (prin smulgere) ceea ce, în drept, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată..".
Nici susţinerea inculpatului cu privire la existenţa unei înţelegeri între părţi nu a putut fi reţinută de către instanţa de apel, în condiţiile în care, la dosar nu sunt probe în acest sens, iar partea vătămată infirmă teza apărării.
Nemulţumit şi de această din urmă hotărâre, în termenul legal inculpatul N.B.V. a declarat recurs, solicitând admiterea, casarea hotărârilor atacate şi în principal, să se dispună achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
În subsidiar, a solicitat să se reţină în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, conform art. 74 C. pen., având în vedere conduita bună a acestuia anterior săvârşirii faptei şi în timpul procesului penal, stăruinţa de a înlătura efectele negative ale infracţiunii, valoarea modică a telefonului, cât şi dorinţa inculpatului de a se integra în societate şi a întemeia o familie şi să se dispună coborârea pedepsei la limita prevăzută de art. 76 lit. b) C. pen.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat, urmând a fi respins, ca atare.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, se constată că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut corect situaţia de fapt, confirmată de materialul probator existent la dosar, încadrând fapta comisă în textul de lege corespunzător şi aplicând inculpatului o pedeapsă just individualizată, în strictă conformitate cu prevederile art. 72 şi art. 52 C. pen.
În ce priveşte solicitarea inculpatului de a fi achitat, sub aspectul comiterii infracţiunii de tâlhărie, susţinând că: „între părţi a existat o legătură dar nu a fost vorba de o faptă penală ci de cel mult o neînţelegere care s-a complicat, deoarece inculpatul a plecat din ţară şi astfel s-a creat în mintea părţii vătămate dorinţa de a beneficia de anumite avantaje materiale..", se constată că nu poate fi primită.
Există la dosarul cauzei probe care atestă fără echivoc vinovăţia inculpatului N.B.V. pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, reţinută în sarcina sa.
Astfel, plângerea părţii vătămate S.G. şi declaraţiile ulterioare, date de aceasta în faza de urmărire penală şi de judecată, prin care a susţinut că în data de 11 februarie 2000, orele 22,45 a fost deposedată de telefonul mobil, fiindu-i smuls din mână de către inculpatul N.B.V., care apoi a fugit pe str. Anotimpului din Ploieşti şi pe care îl cunoştea din copilărie, întrucât au locuit în blocuri învecinate, se coroborează cu declaraţiile martorului S.S., soţul său, cât şi cu declaraţiile martorei D.C.M. care a relatat că în seara zilei de 11 februarie 2000, mergând la familia S. i s-au povestit cele întâmplate, după care, prietenul său, C.S. împreună cu partea vătămată au plecat în căutarea inculpatului la un bar, unde ştiau că obişnuieşte să îşi petreacă timpul, însă, nu l-au găsit, iar ulterior, s-a aflat că acesta este plecat în străinătate.
Corect au reţinut cele două instanţe că retractarea ulterioară a acestor declaraţii, este fără suport, neputând fi interpretată decât ca o împrejurare de natură să absolve pe inculpat de răspunderea penală.
Pe de altă parte, apărarea inculpatului, în sensul că între părţi a existat o legătură, dar nu este vorba de o faptă penală, ci de cel mult o neînţelegere care s-a complicat, deoarece inculpatul a plecat din ţară şi astfel s-a creat în mintea părţii vătămate dorinţa de a beneficia de anumite avantaje materiale, numai că nu este susţinută de probele administrate în cauză, dar şi faptul că partea vătămată a reclamat cele întâmplate, a doua zi după comiterea infracţiunii, respectiv la 12 februarie 2000, înainte de a fi aflat că inculpatul a părăsit ţara, infirmă o astfel de susţinere că prin plângerea pe care a formulat-o, partea vătămată ar fi urmărit obţinerea unor avantaje materiale, ştiind că lucrează în străinătate.
Aşa fiind, solicitarea inculpatului de a fi achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu poate fi primită.
Nefondată este şi critica de netemeinicie formulată de recurentul inculpat, sub aspectul individualizării pedepsei şi solicitarea de a se reţine în favoarea sa, circumstanţe atenuante, conform art. 74 C. pen., cu consecinţa coborârii pedepsei la limita indicată de art. 76 lit. b) din acelaşi cod.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor, se ţine seama, între altele, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Analizând această critică în raport de prevederile textului de lege citat, se constată că nu se poate reţine că, pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului de instanţa de apel, situată sub minimul special prevăzut de textul de lege incriminator, ca urmare a aplicării circumstanţelor atenuante personale, conform art. 74 C. pen., este severă, având în vedere natura infracţiunii şi modalitatea în care a fost comisă, în timpul nopţii, într-un loc public, aspecte care imprimă faptei un pericol social ridicat, cât şi împrejurarea că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, anterior, suferind condamnări pentru acelaşi gen de infracţiuni, astfel cum rezultă din fişa de cazier judiciar.
Se constată aşadar, că instanţa de apel a făcut o judicioasă individualizare a pedepsei aplicată inculpatului, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 şi art. 52 C. pen. şi nu sunt temeiuri pentru ca pedeapsa să fie şi mai mult redusă faţă de minimul special prevăzut de lege.
Cât priveşte solicitarea reprezentantului parchetului de a se dispune respingerea recursului ca tardiv formulat, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că termenul de recurs de 10 zile se împlinea la data de 21 ianuarie 2006 (sâmbăta), iar recurentul inculpat a înregistrat cererea sa de recurs, în data de 23 ianuarie 2006, respectiv în prima zi lucrătoare.
În consecinţă, pentru considerentele de mai sus, recursul declarat de inculpatul N.B.V., nefiind fondat, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a fi respins, ca atare, din pedeapsa aplicată se va deduce timpul arestării preventive de la 11 mai 2005, la 21 iulie 2005, iar recurentul inculpat, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.B.V. împotriva deciziei penale nr. 17 din 11 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 11 mai 2005, la 21 iulie 2005.
Obligă pe recurent la plata sumei de 120 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2728/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2732/2006. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
