ICCJ. Decizia nr. 572/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 1084 din 8 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor formulată de inculpatul P.C.C.
în baza art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a) și b) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.A., la o pedeapsă de 7 ani închisoare.
în baza art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1017/2003 a Judecătoriei sector 3 București, pedeapsă ce a fost adăugată la pedeapsa de 7 ani închisoare, în final inculpatul P.A. urmând să execute pedeapsa de 10 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), privind pedeapsa accesorie.
în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reținerii și arestării preventive a inculpatului începând cu data de 26 mai 2005 la zi, precum și perioada executată din pedeapsa de 3 ani închisoare, respectiv de la 6 martie 2002 la 16 septembrie 2003.
în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului.
în baza art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) C. pen., și art. 76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.C.C., la o pedeapsă de 5 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), privind pedeapsa accesorie.
în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din durata pedepsei arestarea preventivă a inculpatului începând cu data de 26 mai 2005, la zi.
în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului.
S-a constatat că partea vătămată C.N.A.G. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
în baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat de la fiecare inculpatul în folosul statului câte 800.000 lei (80 RON).
Fiecare inculpat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în seara zilei de 12 mai 2005, în jurul orelor 20,00, în timp ce partea vătămată C.N.A. și martorul D.A.V. se aflau în spatele imobilului de pe Bulevardul Decebal, în care funcționează o sucursală a B.C.R., au fost acostați de cei doi inculpați.
Sub pretextul că dorește să dea un apel telefonic urgent, inculpatul P.A. i-a solicitat părții vătămate telefonul mobil marca Nokia 2600, însă aceasta a refuzat să i-l împrumute. întrucât inculpatul P.A. a insistat, partea vătămată l-a împins, acesta dezechilibrându-se și căzând la pământ.
în acel moment, a intervenit inculpatul P.C.C., care s-a apropiat de partea vătămată, prin spatele acesteia, punându-i cuțitul la gât, după care, împotriva voinței acesteia a controlat-o în buzunarele pantalonilor de unde i-a luat telefonul mobil.
După săvârșirea faptei cei doi inculpați au fugit.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, inculpații P.A. și P.C.C., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, inculpații au arătat, în motivarea orală a apelurilor, că instanța de fond a dat o greșită încadrare juridică faptelor săvârșite, acestea întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de încăierare prevăzută de art. 322 C. pen. Totodată, inculpatul P.C.C. a susținut că violențele exercitate nu au avut drept scop deposedarea părții vătămate de bun, ci stoparea conflictului ivit între aceasta din urmă și coinculpatul P.A., conflict apărut pe fondul unei datorii existente între cei doi și care a izbucnit la inițiativa persoanei vătămate.
S-a mai arătat de către apelantul P.C.C. că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie sub aspectul laturii subiective, lipsind intenția sa de a exercita violențe asupra părții vătămate pentru a sustrage sau păstra bunul, dovadă în acest sens fiind faptul că nu a participat la împărțirea banilor obținuți din vânzarea telefonului mobil.
Pentru aceste considerente, s-a solicitat de către inculpatul P.C.C. admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și, pe fond, schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a) și b) C. pen., în infracțiunea de încăierare prevăzută de art. 322 C. pen., și aplicarea unei pedepse mai reduse, la a cărei individualizare să se țină seama de circumstanțele sale personale -infractor primar, care are în întreținere un părinte bolnav de TBC.
Aceleași critici au fost formulate și de inculpatul P.A., acesta arătând în motivarea apelului că, incidentul apărut a avut la bază un conflict preexistent, scopul săvârșirii faptei nefiind acela de a sustrage bunuri aparținând părții vătămate.
Prin decizia penală nr. 829 din 28 octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, au fost admise apelurile declarate de inculpații P.A. și P.C.C. împotriva sentinței penale nr. 1084 din 8 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 3772/2005.
A fost desființată în parte sentința apelată și, în rejudecare:
A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului P.A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a) și b) C. pen., de la 7 ani închisoare, la 5 ani închisoare, prin reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen.
A fost menținută dispoziția privitoare la revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1017 din 23 octombrie 2003 a Judecătoriei sector 3 București și s-a dispus executarea în întregime a acesteia, alături de pedeapsa aplicată de 5 ani închisoare, în final, inculpatul P.A. urmând să execute 8 ani închisoare.
A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului P.C.C., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) C. pen., și art. 76 lit. b) C. pen., de la 5 ani închisoare, la 3 ani închisoare.
în baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen., s-au interzis inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
A fost menținută starea de arest a apelanților inculpați și s-a dedus arestarea preventivă a acestora astfel: pentru inculpatul P.A. de la 6 martie 2002 la 16 septembrie 2003 și de la 26 mai 2005 la zi; pentru inculpatul P.C.C. de la 26 mai 2005 la zi.
Cheltuielile judiciare s-a stabilit a rămâne în sarcina statului.
Onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpatul P.A., în sumă de 100 RON, s-a dispus a fi suportat din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București a reținut că vinovăția inculpaților în comiterea faptelor pentru care au fost condamnați rezultă din întregul material probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești, relevante în acest sens fiind declarațiile inculpaților de recunoaștere a săvârșirii infracțiunii în modalitatea reținută de prima instanță, declarații date în cursul urmăririi penale, declarațiile părții vătămate date în ambele faze procesuale, precum și declarațiile martorului D.A.V. date, de asemenea, atât în fața procurorului și a organelor de cercetare penală cât și în fața instanței de fond. în mod corect prima instanță a înlăturat în parte declarațiile celor doi inculpați date în cursul cercetării judecătorești, aceasta necoroborându-se cu nici un alt mijloc de probă existent la dosarul cauzei.
Instanța de apel a mai constatat, că și încadrarea juridică dată faptelor de către instanța de fond a fost corect stabilită, fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul celei subiective. Astfel, inculpații au acționat cu intenția directă de a deposeda partea vătămată de telefonul mobil pe care îl avea asupra sa și de a-și însuși pe nedrept acest bun, scop în care au comis atât actele de violență, cât și amenințarea victimei cu cuțitul.
S-a apreciat că, nu poate fi reținută apărarea inculpatului P.C.C., în sensul că a exercitat actele de violență și amenințările asupra părții vătămate în scopul de a stopa conflictul izbucnit între aceasta și inculpatul P.A., din întregul material probator administrat în cauză, inclusiv din declarațiile inculpaților date pe parcursul urmăririi penale, rezultând că acțiunile violente și amenințările cu cuțitul au fost săvârșite în scopul deposedării victimei și însușirii pe nedrept a telefonului mobil, iar ulterior, pentru a-și asigura scăparea.
De asemenea, Curtea de Apel București nu a reținut nici susținerile apelantului în sensul că, agresiunea a fost inițiată de partea vătămată, iar inculpații nu au avut intenția de a o deposeda pe aceasta de telefonul mobil, din probele administrate în cauză, inclusiv din declarațiile inculpaților date în faza de urmărire penală, rezultând cu certitudine că acestora le-a aparținut inițiativa săvârșirii acțiunii infracționale, inculpații luând împreună hotărârea de a o deposeda pe partea vătămată de telefonul mobil avut asupra sa și de a exercita violențe și amenințări în acest scop.
Având însă în vedere datele personale ale inculpaților, instanța de apel a recunoscut și inculpatului P.A. circumstanțe atenuante judiciare, iar inculpatului P.C.C. a dat o mai mare eficiență circumstanțelor atenuante judiciare ce i-au fost reținute de prima instanță, cu consecința reducerii pedepselor pentru ambii inculpați.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpații P.A. și P.C.C. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, au invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen., solicitând a se da o mai mare eficiență circumstanțelor atenuante judiciare recunoscute în favoarea lor, cu consecința reducerii cuantumului sancțiunilor aplicate.
Inculpatul P.A., în ultimul cuvânt, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunea de încăierare, caz de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.
înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs invocate cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856alin. (1) și art. 3857alin. (1) C. proc. pen., constată că prima instanță a reținut, în mod corect situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpaților pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de către aceștia încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanța de apel a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaților, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, instanța de apel s-a orientat la un cuantum al pedepselor care să aibă drept consecință recuperarea inculpaților.
Ceea ce contează, în esență, este ca pedeapsa aplicată să aibă acea forță care să-i arate inculpatului că a greșit, să-l determine la reflecție și să stimuleze la el dorința ca pe viitor să aibă o conduită corectă.
Pedeapsa nu trebuie să fie percepută de inculpat ca o răzbunare din partea societății pentru că a greșit, ci ea trebuie să trezească rezonanțe în plan psihologic și să conducă în final la redarea lui societății.
Pentru ca pedeapsa să contribuie la îndreptarea inculpatului, ea trebuie să fie bine gândită, ceea ce presupune aplicarea unei pedepse juste, singura susceptibilă să-l determine să regrete fapta și să-și propună să nu mai repete infracțiunea.
Pedeapsa poate fi corectivă, numai dacă este retributivă, dacă ține seama de latura morală a omului, de capacitatea sa de a-și analiza faptele și de a se hotărî pentru o conduită compatibilă cu interesele societății.
Revenind la speță, a proceda în sensul reducerii pedepselor, așa cum au solicitat inculpații, ar însemna ca pedeapsa să nu-și mai atingă finalitatea înscrisă în art. 52 C. pen., anume cea a prevenției generale și speciale, ceea ce evident nu este în spiritul legii.
Inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave, ce vizează simultan atât integritatea fizică și viața persoanei, cât și bunurile acesteia.
Folosirea violenței în scopul însușirii unor bunuri conferă faptelor un grad deosebit de ridicat de periculozitate socială, atât prin urmările directe, păgubitoare și traumatizante asupra victimei, cât și prin sentimentul de insecuritate difuzat în masa cetățenilor.
Infracțiunea de tâlhărie prezintă un grad ridicat de pericol social, reflectat chiar și prin limitele pedepsei stabilite de legiuitor.
în atari condiții, a reduce pedeapsa pentru autorul unei asemenea infracțiuni, cu impact social deosebit, ar echivala cu încurajarea tacită a lui și a altora la săvârșirea unor fapte similare și la scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției
De altfel, instanțele de fond și apel au dat dovadă de maximum de clemență, recunoscându-le inculpaților circumstanțe atenuante personale, cu consecința reducerii pedepselor sub limita minimă prevăzută de textul sancționator.
Din examinarea modului de săvârșire a faptei și, în raport de poziția nesinceră a inculpaților, adoptată în cursul cercetării judecătorești, înalta Curte apreciază că nu se mai poate da un plus de eficiență dispozițiilor art. 76 C. pen., deoarece s-ar crea un raport vădit injust între faptă și responsabilitatea penală, cu consecințe nefavorabile asupra procesului reeducațional.
Instanțele sunt obligate să asigure, în totalitate, atingerea scopului pedepsei, reținând judicios în sarcina făptuitorilor atât elementele de circumstanțiere favorabile cât și împrejurările ce conturează gravitatea încălcării legii, fără ca vreuna din părțile balanței să fie înclinate subiectiv în detrimentul celeilalte.
înalta Curte constată, de asemenea, că, cererea inculpatului P.A. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunea de încăierare, nu poate fi acceptată.
Potrivit art. 322 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de încăierare "participarea la o încăierare între mai multe persoane".
Ca atare, infracțiunea prevăzută de art. 322 C. pen., se realizează sub aspectul laturii obiective prin acțiunea de participare la o încăierare între mai multe persoane, fapt ce implică existența unor tabere sau grupuri rivale, antrenate într-o altercație, în așa fel încât acțiunile participanților se împletesc între ele și sunt greu de delimitat răspunderea pentru consecințe răsfrângându-se asupra tuturor participanților, indiferent de grupul din care au făcut parte.
Atâta timp cât încăierarea presupune existența a două grupuri adverse, între care se schimbă lovituri reciproce, în cauză nu se poate reține această infracțiune, partea vătămată fiind singură, agresată de cei doi inculpați, acțiunea fiecăruia dintre ei fiind ușor de stabilit și de delimitat.
Chiar dacă partea vătămată a încercat acțiuni de apărare, prin lovirea unuia dintre inculpați, nu înseamnă că nu poate fi individualizată responsabilitatea fiecăruia dintre cei antrenați în săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.
Față de cele menționate mai sus, înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații P.A. și P.C.C. împotriva deciziei penale nr. 829 din 28 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.
Potrivit art. 38517 alin. (4), raportat la art. 383 alin. (2) și art. 381 alin. (1) C. proc. pen.:
- va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului P.A., perioada reținerii și arestării preventive de la 26 mai 2005 la 30 ianuarie 2006 și perioada executată de la 6 martie 2002 la 16 septembrie 2003.
- va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului P.C.C., perioada reținerii și arestării preventive de la 26 mai 2005 la 30 ianuarie 2006.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat recurenții inculpați la plata sumelor de câte 220 RON (câte 2.200.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, sumele de câte 100 RON (câte 1.000.000 lei) a reprezentat onorariul apărătorului desemnat din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 52/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 574/2006. Penal → |
|---|
