ICCJ. Decizia nr. 2142/2007. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2142/2007
Dosar nr. 12047/3/2006
Şedinţa publică din 23 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1367/ F din 10 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice şi a hotărât următoarele:
În baza art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnat inculpatul P.I. la 5 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a menţinut starea de arest a inculpatului potrivit art. 350 C. proc. pen., a dedus prevenţia potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), de la 11 martie 2006 la 10 noiembrie 2006, iar în baza art. 116 C. pen., a interzis inculpatului accesul în municipiul Bucureşti timp de 5 ani după executarea pedepsei.
De asemenea, s-a constatat prejudiciul acoperit prin restituire şi a fost obligat acelaşi inculpat la plata sumei de 320 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în seara zilei de 11 martie 2006, inculpatul P.I. a se afla în magazinul Fortuna din str. Sergent Iriceanu Ion şi, profitând de neatenţia celor din jur, a sustras de pe un raft două after shave-uri, pe care le-a ascuns în haină şi apoi s-a îndreptat către ieşire.
S-a mai reţinut că martora C.J. l-a observat, a alergat după inculpat, l-a prins de geacă pentru a-l împiedica să iasă din magazin, moment în care inculpatul a devenit violent, a lovit-o în zona pieptului, astfel că aceasta a căzut la podea. Inculpatul a reuşit imediat să fugă din magazin, iar în scurt timp a fost prins de organele de poliţie.
S-a mai reţinut că inculpatul a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă în actul de inculpare, dar la termenul când s-a acordat cuvântul la dezbateri, apărătorul acestuia a solicitat schimbarea de încadrare juridică a faptei în furt calificat, motivat de faptul că acesta nu a lovit martora, ci doar s-a smucit pentru a ieşi din magazin. S-a apreciat că inculpatul, pentru a-şi păstra bunurile sustrase, precum şi pentru a-şi asigura scăparea, a folosit violenţa, astfel că fapta săvârşită de acesta a fost corect încadrată juridic ca fiind cea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.
Împotriva acestei soluţii inculpatul a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, vizând greşita încadrare juridică dată faptei reţinută în sarcina sa, dar şi sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, în sensul redozării acesteia, întrucât prejudiciul a fost acoperit prin restituire, iar inculpatul a avut o poziţie procesuală sinceră pe tot parcursul desfăşurării procesului penal.
Prin Decizia penală nr. 33 din 29 ianuarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul declarat de inculpatul P.I., dar pentru alte considerente decât cele invocate de apelant în susţinerea orală. De asemenea, a desfiinţat parţial sentinţa penală atacată şi, pe fond, a înlăturat aplicarea art. 64 lit. c), d) şi e) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen., menţinând dispoziţiile art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen.
Prin aceeaşi decizie s-a înlăturat aplicarea art. 116 C. pen., şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Totodată, s-a menţinut starea de arest a inculpatului, deducându-i-se prevenţia de la 11 martie 2006 la zi.
De asemenea, s-a dispus ca suma de 100 lei, reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu, să se suporte din fondul Ministerului Justiţiei.
S-a constatat de către instanţa de prim control judiciar că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, dându-se faptei reţinută în sarcina inculpatului încadrarea juridică corespunzătoare, în baza probatoriului administrat în dosar, în speţă neputând fi luată în discuţie apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi exercitat violenţe asupra părţii vătămate.
S-a mai reţinut că apărarea inculpatului nu a fost susţinută cu nicio probă existentă la dosar. De asemenea, apărările acestuia au fost infirmate de declaraţiile părţii vătămate, care a arătat constant că inculpatul, fiind prins de mâneca hainei, a lovit-o pe partea vătămată C.J. cu cotul în piept, pentru a–şi asigura scăparea, susţinerile acesteia coroborându-se cu depoziţiile martorelor B.V. şi C.A. S-a conchis în sensul că prin acţiunea de „smucire" s-a realizat înfrângerea voinţei celui care avea paza juridică a bunului şi care urmărea păstrarea acelui bun, iar agresiunea făptuitorului asupra părţii vătămate s-a produs chiar şi în această ipoteză.
Referitor la critica vizând greşita individualizare a pedepsei aplicate, instanţa de prim control judiciar a apreciat-o ca neîntemeiată, reţinând că nu există niciun motiv de reducere a cuantumului acesteia şi că instanţa de fond a realizat o judicioasă individualizare a pedepsei aplicate, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), stabilind-o la nivelul minimului special prevăzut de lege.
S-a constatat însă, din oficiu, că s-a procedat nelegal de către instanţa de fond atunci când a interzis inculpatului toate drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) (ca pedeapsă accesorie), precum şi atunci când a dispus măsura prevăzută de art. 116 C. pen., nelegalităţi invocate şi de reprezentantul parchetului în şedinţă publică, deşi Parchetul nu a declarat apel în cauză.
Pe cale de consecinţă, instanţa de prim control judiciar a apreciat că, în speţă, se impunea numai interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., iar norma legală care vizează măsura de siguranţă prevăzută de art. 116 C. pen., este una dispozitivă şi nu imperativă, oportunitatea aplicării acesteia fiind lăsată deci la latitudinea instanţei. S-a constatat că inculpatului, care avea domiciliul în judeţul Ilfov, i s-ar restrânge nejustificat şi nepermis libertatea de mişcare, dacă i s-ar menţine această măsură de siguranţă, cu atât mai mult cu cât majoritatea instituţiilor publice ale acestui judeţ îşi au sediul în municipiul Bucureşti.
Fiind nemulţumit de soluţia pronunţată, în termen legal, inculpatul a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi, invocând drept motiv de casare dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat, prin apărătorul desemnat din oficiu, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi, pe fond, reindividualizarea pedepsei în sensul coborârii cuantumului acesteia sub limita celei deja stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de prim control judiciar.
Recursul formulat de inculpat este nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că ambele instanţe au reţinut în mod corect situaţia de fapt şi au stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, dând faptei comisă de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.
Deşi inculpatul P.I., în faţa instanţelor anterioare, a negat constant săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, recunoscând doar faptul că a sustras, fără violenţă, bunurile care s-au reţinut în actul de inculpare, ulterior, în faţa Înaltei Curţi inculpatul, prin apărător, a invocat numai dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., fără să mai insiste în susţinerile anterioare, lipsite de orice suport probator.
Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate in partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pe de altă parte, art. 52 C. pen., prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Înalta Curte constată că pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului P.I., este deja orientată la minimul special prevăzut de lege şi este aptă să atingă scopul preventiv şi educativ, instanţa de fond şi apoi cea de control judiciar procedând corect atunci când au ţinut cont de atitudinea procesuală a acestuia, care a recunoscut numai comiterea infracţiunii de furt şi a negat constant faptul că ar fi săvârşit infracţiunea de tâlhărie, în scopul aplicării unui regim sancţionator mai puţin sever, dar şi de împrejurarea că inculpatul a mai avut anterior şi alte conflicte cu legea penală, demonstrând perseverenţă în domeniul infracţional.
De asemenea, Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar a procedat corect şi justificat atunci când a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, numai drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., precum şi atunci când a înlăturat măsura de siguranţă prevăzută de art. 116 C. pen., îndreptând astfel nelegalităţile constatate din oficiu.
Totodată se constată că, în speţă, nu se justifică reţinerea unor circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, împrejurarea că prejudiciul produs a fost integral acoperit prin restituire nu se datorează diligenţelor depuse de inculpat, ci este urmare a faptului că inculpatul a fost prins de organele de poliţie la foarte scurt timp după comiterea faptei.
În consecinţă, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii.
Infracţiunea dedusă judecăţii prezintă un grad ridicat de pericol social, aducând atingere unei importante valori sociale ocrotite de legea penală-patrimoniul.
Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că o reducere a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului nu ar fi temeinică, lipsind de conţinut dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen. şi creând o vădită disproporţie între scopul şi rezultatul acestora.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva deciziei penale nr. 33 din 29 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
De asemenea, în temeiul art. 38517 alin. (4), art. 383 alin. (2) şi art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 11 martie 2006 la 23 aprilie 2007.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva deciziei penale nr. 33 din 29 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 11 martie 2006 la 23 aprilie 2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2115/2007. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 2162/2007. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
