ICCJ. Decizia nr. 1675/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1675/2009
Dosar nr. 365/32/200.
Şedinţa publică din 7 mai 2009
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 285 din 24 septembrie 2008, Tribunalul Alba a condamnat pe inculpatul R.I. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 71-64 lit. a), b) şi c) C. pen.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 17 august 2004 la 16 septembrie 2004.
În baza art. 118 lit. a) C. pen., s-a dispus confiscarea părţilor component ale toporului folosit de inculpate la comiterea faptei, respective coada toporului şi partea metalică.
În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul către partea civilă S.I.A., la plata sumelor de 3000 lei, cu titlu de daune material, 20.000 lei, cu titlu de daune morale şi 200 lei lunar, reprezentând despăgubiri civile eşalonate, începând cu 23 august 2003 şi până la însănătoşirea părţii civile, respective până la încetarea capacităţii de muncă de 0-20%, care se traduce prin tulburări de manipulaţie şi scăderea forţei muscular a membrului superior drept.
Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor de spitalizare şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei.
A fost menţinut sechestrul asigurător dispus prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba, din 14 octombrie 2003, asupra bunurilor inculpatului.
În esenţă, s-au reţinut următoarele:
La data de 22 august 2003, partea vătămată S.I.A. şi tatăl său, S.I. s-au deplasat pe drumul forestier "Râul Mare", cu un autovehicol, condus de martorul R.C. spre zona numită "Chiciura", de unde trebuiau să încarce lemne din pădurea lui L.I., în baza unei înţelegeri anterioare cu acesta din urmă.
Fiind observaţi de inculpatul R.I., care deţinea o suprafaţă de pădure în apropierea pădurii unchiului său, L.I., acesta a bănuit pe partea vătămată că doreşte să încarce lemne din pădurea sa, astfel că a plecat împreună cu martorii S.V., B.G. şi B.G.N. către locul unde se afla partea vătămată şi tatăl său. În acest sens, Ie-a blocat accesul cu autocamionul şi a insistat să aştepte organele de poliţie şi cele silvice pentru a se clarifica situaţia.
În jurul orelor 24,00, martorul P.C. a reuşit să ocolească autocamionul inculpatului şi, împreună cu partea vătămată, tatăl acesteia şi martorii S.V., B.G. şi B.G.N., s-au deplasat spre Cugir.
În jurul orelor 1,00, când au ajuns în dreptul Cantonului Silvic, partea vătămată şi însoţitorii săi, au observat camionul inculpatului, care le bloca accesul în mijlocul drumului. Inculpatul a ieşit de după autocamion, înarmat cu un topor pe care îl ţinea cu ambele mâini deasupra capului, a strigat la partea vătămată şi tatăl său, acuzându-i că i-au furat lemnele, după care, încercând să o lovească pe partea vătămată cu toporul îndreptat spre capul acesteia, i-a aplicat o lovitură, care a fost parată de mâna părţii vătămate, aceasta suferind leziuni extreme de grave la nivelul membrului superior drept, ce au necesitat pentru vindecare 95-100 zile îngrijiri medicale.
Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, prin Decizia penală nr. 146 din 25 noiembrie 2008, admiţând apelul declarat de parchet, cu privire la soluţionarea laturii penale a cauzei, a desfiinţat sentinţa penală atacată şi, rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 20-174 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul R.I. la pedeapsa principală de 8 ani închisoare şi pedeapsa complementară de 3 ani şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus, din pedeapsa aplicată, durata executată prin reţinere şi arest preventiv de la 17 august 2004 la 16 septembrie 2004.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva aceleiaşi sentinţe.
Prin recursul declarat, inculpatul a solicitat admiterea recursului declarat şi casarea ambelor hotărâri atacate, în temeiul art. 3859 pct. 9, pct. 10, pct. 17 şi 14 C. proc. pen., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Recursul inculpatului nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de apel a reţinut corect fapta şi vinovăţia inculpatului, i-a dat o încadrare juridică corespunzătoare dispoziţiilor legale şi a individualizat în mod just pedeapsa aplicată.
În ce priveşte prima critică formulată de recurentul inculpat, prin apărătorul său, în sensul că motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii, se constată că aceasta nu este întemeiată.
Astfel, susţinerile apărării, că în cuprinsul considerentelor instanţa de apel a reţinut că poziţia psihică în momentul săvârşirii faptei nu a fost de a ucide, ci de a-şi apăra proprietatea, iar la momentul stabilirii pedepsei nu a reţinut nici legitima apărare, nici scuza provocării sau eroarea în care se afla inculpatul, precum şi numărul şi intensitatea loviturilor, sunt, pe de o parte eronat indicate în motivele de recurs, iar, pe de altă parte, neîntemeiate.
Din simpla lecturare a considerentelor deciziei, amplu şi temeinic motivată, se constată că referirile instanţei la suspiciunea pe care o avea inculpatul că i se fură lemnele de către partea vătămată, se află de fapt în partea din expunere, în care se redă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă, iar nu în analiza probelor şi elementelor de fapt pe care Ie-a reţinut ca temeiuri de fapt şi de drept pentru a pronunţa soluţia cuprinsă în dispozitiv.
Această simplă referire la impresia inculpatului din momentul săvârşirii faptei nu semnifica în mod automat că are înţelesul şi relevanţa juridică a unor instituţii penale ce ar fi putut fi reţinute în favoarea inculpatului. De altfel, instanţa de apel nici nu a fost învestită, prin motivele de apel ale inculpatului cu astfel de critici, astfel că nu îi revenea obligaţia să se pronunţe asupra incidenţei sau neincidenţei acestora în cauză.
Referitor la cea de a doua susţinere a apărării, se constată că menţiunea instanţei privitor la poziţia psihică a inculpatului determinantă pentru încadrarea juridică a faptei, are un caracter general, teoretic, aplicat şi interpretat în speţă în paragrafele următoare.
De altfel, din motivarea incidenţei acestui temei de casare, fila 42 din dosarul instanţei de recurs, se constată că se critică, de fapt, dispoziţia instanţei de apel de schimbare a încadrării juridice, iar nu o contrarietate dintre considerente şi dispozitivul hotărârii, temei de casare invocat separat de apărare şi care va fi avut în vedere în cele ce urmează.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., constând în refuzul instanţelor de a se pronunţe cu privire la probele administrate şi de a încuviinţa, în cursul judecăţii, în cele două grade de jurisdicţie, audierea unui martor şi confruntarea altor martori cu poziţii oscilante, se constată că acesta nu constituie un temei de casare, deoarece instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la toate aceste cereri probatorii şi a apreciat corect că nu sunt utile şi concludente în soluţionarea cauzei.
Din examinarea dosarului instanţei de apel, rezultă că cererile formulate în probaţiune de inculpat, prin apărătorul său, au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor şi a procurorului, în şedinţă publică şi au fost respinse de către instanţă, ca fiind inutile şi lipsite de eficienţă în soluţionarea cauzei.
Nici critica referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., întrucât nu s-ar fi dovedit mobilul tentativei de omor şi că inculpatul s-a aflat în eroare la momentul săvârşirii faptei, nu este fondată.
Din analiza probelor şi actelor dosarului, rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la omor calificat, iar nu cele ale infracţiunii de vătămare corporal gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., aşa cum susţine apărarea.
Distincţia între cele două infracţiuni se apreciază în raport de datele exterioare ale faptei, împrejurările, mobilul, scopul, aspecte ce caracterizează latura subiectivă, care, atunci când conduc neîndoielnic la concluzia că autorul a prevăzut şi urmărit ori acceptat rezultatul letal, fapta întruneşte elementele constitutive ale tentative de omor. De regulă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, această intenţie, care poate fi directă sau indirectă, se desprinde şi din natura obiectului folosit (apt de a produce moartea), zona vitală în care sunt aplicate loviturile sau intensitatea loviturilor aplicate.
În cauză, analizând toate aceste elemente, se constată că, în raport de lovitura aplicată de inculpat, cu un obiect contondent cu lama ascuţită, lama unui topor, apt de a produce moartea, îndreptată direct spre o zonă vitală, capul victimei, intensitatea loviturii aplicată prin mişcare descendentă, în poziţie orstostatică, care i-au cauzat părţii vătămate leziuni grave, ce i-au pus în primejdie viaţa şi i-au cauzat o incapacitate de muncă de 0-20%, tradusă prin tulburări de manipulaţie şi prin scăderea forţei musculare a segmentului membrului superior drept, inculpatul, chiar dacă nu a urmărit rezultatul letal, a acceptat posibilitatea producerii acestuia.
Aşa fiind, încadrarea juridică dată faptei în tentativă la infracţiunea de omor este corectă, neimpunându-se casarea hotărârii în sensul solicitat de recurent.
Nici criticile invocate în scris şi susţinute, în parte, oral, referitoare la omisiunea reţinerii legitimei apărări sau a circumstanţelor prevăzute de art. 73 C. pen., nu sunt întemeiate.
Din probele administrate în cauză, rezultă că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile expres prevăzute de lege pentru reţinerea legitimei apărări, nici privitoare la atac, şi nici la apărare. Astfel, pentru a da naştere unei apărări legitime, atacul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, prima dintre acestea constând în materialitatea atacului.
Or, în cauză, atacul părţii vătămate nu a fost unul material, concretizat în acţiuni fizice sau folosire de instrumente şi mijloace în măsură să pericliteze persoana inculpatului sau alte valori sociale ocrotite. în lipsa acestei prime condiţii, nu pot fi analizate nici celelalte, fiind exclusă o ripostă legitimă în lipsa unui atac material.
Condiţia atacului de a fi material a fost prevăzută de legiuitor pentru a-l deosebi de atacul verbal sau scris, care nu dă dreptul unei riposte legitime. Infracţiunea săvârşită pentru respingerea unui atac verbal poate fi comisă în condiţiile circumstanţei atenuante legale a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Or, în cauză nici această circumstanţă atenuantă nu poate fi reţinută, întrucât, din probele administrate nu rezultă că inculpatul ar fi săvârşit tentativa la omor calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, ci, dimpotrivă, în cadrul unui conflict în care inculpatul a avut o atitudine agresivă, astfel că nu se impune reţinerea circumstanţei atenuante legale a provocării.
Pe de altă parte, reacţia agresivă a inculpatului a avut loc după trecerea unui anumit interval de timp, lovitura fiind aplicată victimei într-o a doua fază a conflictului, când inculpatul a plecat înarmat şi a blocat drumul părţii vătămate şi însoţitorilor acesteia. în raport de această împrejurare, riposta inculpatului nu mai este justificată, întrucât starea de tulburare şi surescitare, chiar dacă a existat în prima fază, nu mai era de actualitate.
Drept urmare, instanţa de apel a ţinut seama de toate împrejurările concrete în contextul cărora inculpatul a săvârşit fapta şi a constatat, în mod corect, că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat.
Nici critica referitoare la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului nu este fondată.
În raport de gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, reflectat de modul în care inculpatul a conceput şi realizat tentativa la omor calificat, precum şi de datele ce caracterizează persoana acestuia (atitudine sinceră, fără antecedente penale), rezultă că instanţa a individualizat în mod just pedeapsa aplicată, acordând eficienţă criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Sub aspectul laturii civile, se constată că, în mod corect, în raport de prejudiciile aduse părţii vătămate, care a rămas cu o scădere a capacităţii adaptative cu 20%, ceea ce înseamnă o incapacitate de muncă de 0-20%, ce se traduce prin tulburări de manipulaţie şi prin scăderea forţei musculare a membrului superior drept şi contraindicarea muncilor care presupun activitatea bimanuală în forţă, instanţele au dispus obligarea inculpatului la plata despăgubirilor materiale, morale şi o prestaţie periodică, care să repare în mod just suferinţele cauzate şi imposibilitatea revenirii la activităţile specifice vieţii sale anterioare.
Pentru aceste considerente şi faţă de lipsa altor temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul inculpatului R.I. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.I. împotriva deciziei penale nr. 146 din 25 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1674/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2364/2009. Penal → |
|---|
