ICCJ. Decizia nr. 3817/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3817/2009
Dosar nr. 1554/54/2008
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2009
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 132 din 12 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 1233/P/2006 s-a dispus condamnarea inculpatului G.V. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (3) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
I-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus condamnarea inculpatului R.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (3) lit. b) C. pen.
În baza art. 83 C. pen. s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiţionate a pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 282 din 9 mai 2005 a Judecătoriei Calafat, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 6 luni închisoare.
I-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
Au fost obligaţi inculpaţii la plata sumei de 4.085 RON cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă A.U.A.I. Calafat.
Au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în data de 7 decembrie 2005, cei doi inculpaţi s-au deplasat cu căruţa proprietatea inculpatului R.C. în zona canalului de irigaţii ce traversează şoseaua Calafat - Poiana Mare şi cu ajutorul uneltelor pe care le aveau asupra lor, au spart mai mulţi hidranţi, însuşindu-şi o vană, un hidrant şi 9 ţevi de la gurile de hidranţi, bunuri pe care le-au depozitat în căruţă.
În timp ce se întorceau acasă, cei doi inculpaţi au fost depistaţi de organele de poliţie.
Prejudiciul cauzat A.U.A.I. Calafat a fost stabilit la 4.085 RON.
Având în vedere starea de fapt rezultată din probele administrate, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpaţilor realizează elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (3) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel peste termen inculpatul G.V., solicitând desfiinţarea sentinţei şi în principal restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, întrucât i s-a încălcat dreptul la apărare.
Astfel, organele de urmărire penală, constatând că inculpatul nu ştie carte aveau obligaţia de a desemna un apărător din oficiu, actele efectuate, în lipsa acestuia fiind lovite de nulitate absolută în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
În subsidiar, a solicitat achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât probele nu dovedesc vinovăţia inculpatului.
Prin Decizia penală nr. 67 din 31 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 1554/54/2008 s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului peste termen, declarat de inculpatul G.V.
A obligat apelantul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că probele administrate în cauză converg spre vinovăţia inculpatului, astfel că nu se impune achitarea acestuia.
De asemenea, se reţine că actele încheiate de procuror, nu sunt lovite de nulitate, nefiind incidente, în speţă, dispoziţiile art. 171 alin. (2) C. proc. pen.
Cât priveşte competenţa instanţei, s-a constatat că la data judecării fondului competenţa aparţinea tribunalului, astfel încât potrivit art. 281 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel este competentă material să judece apelul declarat de inculpat.
De asemenea, s-a reţinut că nu se impune suspendarea executării hotărârii atacate întrucât, potrivit art. 365 alin. (3) C. proc. pen., aceasta nu este obligatorie.
Împotriva ambelor hotărâri, a declarat recurs inculpatul G.V., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 6, 9 şi 18 C. proc. pen.
În motivele scrise dar şi în susţinerea orală au fost reiterate criticile invocate în apel.
Astfel, s-a apreciat că în faza de urmărire penală inculpatului i-a fost încălcat dreptul la apărare deoarece acesta nu ştie să scrie şi să citească. În atare condiţii, organul de urmărire penală avea obligaţia să-i desemneze un apărător din oficiu. Neprocedând astfel se impune, restituirea cauzei la procuror, pentru refacerea urmăririi penale în condiţiile prevăzute de art. 332 alin. (2) C. proc. pen.
Recurentul inculpat susţine, de asemenea, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale privind competenţa materială, respectiv cererea de suspendare a executării hotărârii instanţei de fond; că decizia pronunţată în apel nu este motivată şi că probele administrate, în cele două faze ale procesului penal, nu demonstrează vinovăţia inculpatului, impunându-se achitarea acestuia în temeiul dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs invocate dar şi din oficiu ambele hotărâri, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond, respectiv apel au reţinut corect starea de fapt, atribuind faptelor deduse judecăţii o încadrare juridică legală.
Rezultă, astfel, din probele administrate că în data de 7 decembrie 2005, inculpaţii G.V. şi R.C. şi-au însuşit, fără drept, din zona canalului de irigaţii ce traversează şoseaua Calafat - Poiana Mare, o vană, un hidrant şi 9 ţevi de la gurile de hidranţi, pe care le-au transportat cu ajutorul căruţei, proprietatea inculpatului R.C.
În timp ce se întorceau spre casă, inculpaţii au fost opriţi de organele de poliţie care au încheiat procesul-verbal de constatare.
În prezenţa martorilor asistenţi, dar şi ulterior, în declaraţiile date, inculpaţii au recunoscut săvârşirea infracţiunii, iar în cadrul cercetărilor efectuate la faţa locului, aceştia au arătat modalitatea concretă de comitere a faptei.
În cursul judecăţii, deşi instanţa de fond a dispus citarea inculpatului, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, acesta nu s-a prezentat pentru a fi audiat.
Din declaraţiile martorilor S.M. şi M.I. rezultă că au observat în căruţă bunurile sustrase, acestea fiind componente ale unei staţii de irigat.
Cei doi inculpaţi au recunoscut că au sustras „respectivele obiecte metalice de hidranţii montaţi pe câmp”.
Cu privire la prima critică circumscrisă dispoziţiilor art. 3859 alin. (6) C. proc. pen. - urmărirea penală a avut loc în lipsa apărătorului - Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical, chiar în altă cauză, ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Dispoziţiile enunţate anterior se impun a fi examinate prin raportare la prevederile art. 6 C. proc. pen. respectiv şi art. 197 C. proc. pen.
Dreptul la apărare este un drept fundamental şi cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei, posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să-şi demonstreze nevinovăţia sa.
În accepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare are în vedere doar posibilitatea folosirii de către parte a apărătorului, fiind un drept al său pe care şi-l poate exercita sau nu, asistenţa juridică constituind o garanţie a dreptului la apărare.
C. proc. pen., fiind legea care disciplinează desfăşurarea procesului penal, stabileşte, în mod expres şi limitativ, situaţiile în care asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie în faza de urmărire penală.
Totodată, dispoziţiile procesual penale obligă organele de urmărire penală să-l încunoştiinţeze pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul său de a fi asistat de un apărător - consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare - obligă la administrarea de probe în apărare, la prezentarea materialului de urmărire penală.
Dacă actele întocmite de organele de urmărire penală sunt efectuate cu încălcarea legii, ele devin ineficiente din punct de vedere juridic. În aceste condiţii nulităţile, ca sancţiuni procedurale, lovesc actele care au fost întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor legale, ele neputând fi valorificate de autorităţile judiciare.
Pe de altă parte, se impune a se reţine că în dreptul procesual român existenţa nulităţilor, ca sancţiuni procedurale, este strâns legată de existenţa unei vătămări procesuale, vătămare care trebuie să se fi produs prin efectuarea unui act contrar legii.
Prin urmare, nu orice încălcare a legii poate conduce la anularea actului astfel îndeplinit.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că nu se poate reţine o nulitate absolută în condiţiile în care apărarea inculpatului recurent nu era obligatorie.
Urmărirea penală a fost efectuată faţă de învinuitul G.V., iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare prin rechizitoriu.
Înainte de a i se lua prima declaraţie, organul de cercetare penală i-a adus la cunoştinţă dreptul său de a fi asistat de un apărător, învinuitul arătând că nu solicită apărător, fiind audiat în prezenţa tatălui său.
După sesizarea instanţei, având în vedere dispoziţiile art. 171 alin. (3) C. proc. pen. - pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1), 209 alin. (3) lit. b) C. pen. fiind mai mare de 5 ani - inculpatului i s-a desemnat apărător din oficiu.
Acesta, avea posibilitatea, în virtutea dreptului la apărare să invoce - cu respectarea dispoziţiilor legii - lipsa apărării în faza de urmărire penală, să demonstreze vătămarea produsă inculpatului dar şi faptul că aceasta nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.
În ipoteza dată, neinvocarea nulităţii în termenul prevăzut de lege conduce la concluzia că nulitatea a fost acoperită şi nu mai poate fi ridicată de inculpat în etapa procesuală a apelului, respectiv recursului.
Împrejurarea că inculpatul „nu ştie carte” nu constituie un element de natură a permite organului judiciar că aprecieze că acesta nu-şi poate face singur apărarea. Se poate aprecia, în acest fel, spre exemplu, în cazul în care inculpatul cu privire la care s-a dispus internarea medicală, solicită revocarea acestei măsuri. Or, în cauză, inculpatul a fost audiat în prezenţa tatălui său, având posibilitatea să propună probe, iar în cursul judecăţii avea obligaţia de a se prezenta, fiind citat în mod repetat. Acesta însă, s-a sustras judecăţii, fiind pus în urmărire internaţională, iar la data de 28 martie 2007 instanţa de executare, respectiv Tribunalul Dolj a emis mandatul de executare nr. 138/2007.
Nici critica circumscrisă cazului de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. nu poate fi primită.
Instanţa de apel a motivat decizia atât în ceea ce priveşte competenţa materială, cât şi sub aspectul cererii de suspendare a executării hotărârii.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că potrivit art. IX alin. (3) - dispoziţii tranzitorii cuprinse în actele de modificare a C. proc. pen. - cauzele aflate în curs de judecată, la data intrării în vigoare a prezentei legi (Legea nr. 356/2006) vor continua să fie judecate de instanţele competente, potrivit dispoziţiilor aplicabile anterior acestei date.
În speţă instanţa a fost sesizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006, astfel încât au fost respectate dispoziţiile legii sub aspectul competenţei materiale.
În fine, nici eroarea gravă de fapt nu poate fi reţinută.
Astfel cum s-a arătat, instanţele au reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului. Probele administrate au înlăturat prezumţia de nevinovăţie, iar pedeapsa a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv art. 52 C. pen.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.V. împotriva Deciziei penale nr. 67 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Craiova.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.V. împotriva Deciziei penale nr. 67 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuielile judiciare către stat din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1771/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3831/2009. Penal. Infractiuni la legea privind... → |
|---|
