ICCJ. Decizia nr. 538/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 538/2009
Dosar nr. 4827/2/2008
Şedinţa publică din 16 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele.
Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 482772/2008, petiţionarul C.A.G., prin mandatar L.M.O., a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., admiterea plângerii iniţiale şi desfiinţarea rezoluţiei nr. 728/P/2008 din 24 iunie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea plângerii, petiţionarul a arătat, în esenţă, că soluţia dispusă de procuror este nelegală în condiţiile în care existau probe ce conduceau la stabilirea vinovăţiei persoanelor implicate în cauză, prin activitatea cărora, pe de o parte, a fost lezat dreptul de proprietate al numitului C.A.G., iar pe de altă, prin mijloace frauduloase, s-a retrocedat un imobil naţionalizat fără just titlu, situat Bucureşti, prin intermediul judecătorului S.G., care a pronunţat sentinţa civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti. A mai susţinut că, urmare conexării a patru dosare penale a rezultat că toţi făptuitorii au săvârşit un prim grup de fapte penale, respectiv cele prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 288, 290, 291, 292 şi 293 C. pen. şi un al doilea grup de fapte penale, respectiv cele prevăzute de art. 2481 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), obiectul material al infracţiunilor constituindu-l terenul în litigiu. Petiţionarul a conchis solicitând desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, invocând şi prevederile art. 126 şi 128 C. pen., referitoare la întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin sentinţa penală nr. 263 din 22 octombrie 2008, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionar, prin mandatarul L.M.O., împotriva rezoluţiei nr. 728/P/2008 din 24 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a rezoluţiei nr. 1237/11/2/2008 din 1 iulie 2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, menţinând rezoluţiile atacate.
Prin aceeaşi hotărâre petiţionarul a fost obligat, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de 31 martie 2003, organele de poliţie din cadrul D.G.P.M.B – S.I.C. s-au sesizat din oficiu în legătură cu modalitatea de retrocedare a unui imobil naţionalizat, situat în Bucureşti. Iniţial, cauza a făcut obiectul dosarului nr. 776/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care, prin ordonanţa din data de 13 aprilie 2007, a dispus următoarele: neînceperea urmăririi penale faţă de numita S.G., fost judecător la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi numiţii R.T. şi l.M. consilieri juridici, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii R.V., M.N. şi C.L., avocaţi şi numitul C.P.B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale faţă de S.J. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale; disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de soluţionare sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute (art. 290 şi art. 291 C. pen. în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti).
Prin ordonanţa nr. 127/11/2/2008 din data de 27 februarie 2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a admis plângerea formulată de petiţionarul L.M.O., s-a infirmat ordonanţa dispusă în dosarul nr. 776/P/2006 şi, în urma reunirii cauzelor nr. 296/P/2008 şi 72/P/2008 având acelaşi obiect, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei la D.N.A.
S-a mai reţinut că, subsecvent soluţionării conflictului negativ de competenţă ivit între D.N.A. (care şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti), în sensul stabilirii competenţei în favoarea acestui din urmă parchet, prin rezoluţia nr. 728/P/2008 din data de 24 iunie 2008 s-au dispus următoarele: neînceperea urmăririi penale faţă de numita S.G., fost judecător la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi numiţii R.T. şi M.M., consilieri juridici, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii R.V., M.N., C.L. şi C.P.B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul de serviciu care a dispus învestirea cu formulă executorie a hotărârii, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală; neînceperea urmăririi penale faţă de S.J. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), faţă de grefierul care a efectuat verificări în vederea învestirii cu formulă executorie, pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen. şi faţă de numiţii R.V., M.N., C.L. şi C.P.B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 290 şi art. 291 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
În esenţă, procurorul a reţinut că din actele premergătoare efectuate nu au rezultat indicii temeinice de săvârşire a vreunei fapte penale de către fostul judecător S.G., în sensul că nu s-a stabilit existenţa unei legături între aceasta şi vreuna dintre părţile din dosarul nr. 22492/1998, de natură a determina pronunţarea unei soluţii în favoarea acesteia.
S-a mai constatat că veridicitatea înscrisurilor depuse de părţi şi pe care s-a întemeiat hotărârea nu a fost pusă la îndoială nici de către instanţele de control judiciar, care au soluţionat căile de atac, decât după ce organele de poliţie au comunicat că se efectuează cercetări sub acest aspect.
De asemenea, s-a mai relevat că cercetarea penală a grefierului care a efectuat verificări anterior învestirii cu formulă executorie a sentinţei civile nr. 213 din 8 ianuarie 1999 nu mai era posibilă deoarece învestirea s-a făcut la data de 18 februarie 1999, astfel încât în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 122 lit. c) C. pen.
Procurorul, de asemenea, a mai reţinut, în privinţa înscrisurilor contrafăcute şi folosite în numele pretinsei interveniente S.A., în scopul obţinerii retrocedării imobilului situat în Bucureşti, că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale conform art. 122 lit. d) C. pen.
Împotriva acestei rezoluţii, petiţionarul C.A.G., prin mandatar L.M.O., a formulat plângere în condiţiile prevăzute de art. 275 – art. 278 C. proc. pen., prin rezoluţia nr. 1237/11/2/2008 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti respingând plângerea ca neîntemeiată.
Fiind nemulţumit de rezoluţia mai sus-menţionată, petiţionarul, prin acelaşi mandatar, în termen legal, a formulat plângere, conform art. 2781 C. proc. pen.
Astfel, din actele premergătoare efectuate în cauză prima instanţă a constatat că, la data de 9 decembrie 1998, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 22492/1998, cererea de chemare în judecată formulată de numitul C.G.T., prin care acesta solicita obligarea pârâtelor SC H.N. SA şi C.G.M. Bucureşti să îi restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti. În dovedirea acţiunii au fost depuse contractul de vânzare-cumpărare prin care numitul C.G. (tatăl pretinsului reclamant) a dobândit de la B.M.B. terenul viran situat în Parcul J., în suprafaţă de 763,30 m.p., copia deciziei a Secţiei Financiare a Capitalei în care se făcea referire la trecerea terenului în proprietatea statului şi o schiţă a imobilului.
La termenul din data de 8 ianuarie 1999, au fost depuse la dosar un raport de expertiză tehnică privind identificarea terenului în litigiu şi o cerere de intervenţie în interes propriu formulată de numita S.A., prin care aceasta pretindea că a dobândit imobilul în litigiu prin cumpărare de la C.G., în baza unui înscris sub semnătură privată. în acest sens, au fost depuse la dosar o copie a acestui înscris datat 28 martie 1970 şi o chitanţă autentificată cu nr. 8260 din 04 februarie 1970 la notariatul de Stat Orăşenesc 23 August Bucureşti, care atesta plata de către S.A. a sumei de 11.000 lei reprezentând preţul terenului în discuţie. Totodată, la dosar a fost ataşată şi o copie a adresei emise de Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Serviciul de cadastru fond funciar, care face referire la un alt dosar înregistrat cu nr. 1156/1998, şi care arată că imobilul situat în Piaţa Aviatorilor., cuprinde în prezent terenul liber de construcţii situat în Bd. Primăverii.
La termenul din data de 8 ianuarie 1999, instanţa compusă din judecătorul S.G. a procedat la audierea martorului S.J. propus de reclamant, care a arătat că are cunoştinţă despre aflarea imobilului în proprietatea reclamantului, precum şi despre vânzarea acestuia către intervenienta S.A.
Prin sentinţa civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul C.G.T. şi obligate pârâtele să restituie acestuia terenul situat în str. Aviatorilor, fără număr, în suprafaţă de 763,5 mp.; totodată, a fost admisă şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.A. şi constatată intervenită vânzarea-cumpărarea terenului între reclamant şi intervenienta.
La data de 10 februarie 1999, numita S.A. a solicitat instanţei rectificarea dispozitivului sentinţei pronunţate în dosarul nr. 22492/1998, în sensul de a se specifica adresa imobilului ca fiind Bd. Primăverii, cerere admisă prin încheierea din data de 12 februarie 1999, pronunţată de acelaşi judecător.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Primăria Municipiului Bucureşti, apel respins iniţial ca tardiv prin Decizia nr. 1100/ A din 6 mai 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Promovarea recursului împotriva acestei decizii a fost urmată de rejudecări succesive ale căilor de atac, în final pronunţându-se Decizia civilă nr. 396/ A din 5 martie 2002 (irevocabilă prin Decizia nr. 527 din 07 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) prin care s-a admis apelul C.G.M.B., s-a schimbat sentinţa şi s-a dispus respingerea acţiunii şi a cererii de intervenţie.
În motivarea hotărârilor, s-a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza titlului reprezentat de sentinţa civilă a Tribunalului Popular al Raionului I.V.S. - Cartea de Judecată nr. 556/1952, titlu împotriva căruia nu s-au exercitat căile de atac şi care nu a fost desfiinţat. Or, pentru a constata intervenită vânzarea între reclamant şi intervenienta S.A., instanţa de fond trebuia să constate mai întâi nevalabilitatea sau inexistenţa titlului statului, fapt ce nu s-a întâmplat.
Pe parcursul soluţionării cauzei în recurs, a fost depusă o cerere în numele intervenientei S.A., la data de 20 februarie 2003, în care aceasta a precizat că nu deţine originalul titlului de proprietate pentru imobilul în litigiu.
Prin dispoziţiile Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 433/1999 şi nr. 687/1999 s-a dispus restituirea terenului situat în Bucureşti, în proprietatea numitului C.G.T. Subsecvent pronunţării deciziei civile nr. 396/A/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin dispoziţia Pimarului General nr. 1081 din 4 august 2003 s-a dispus revocarea dispoziţiilor anterioare cu nr. 433/1999 şi nr. 687/1999 şi reintrarea terenului menţionat în proprietatea statului.
S-a mai constatat că până la această din urmă dată, terenul situat în Bucureşti, a făcut însă obiectul unor vânzări succesive între S.A. şi B.I. (contractul de vânzare cumpărare nr. 1315 din 24 iunie 1999), între B.I. şi R.G. (contractul de vânzare cumpărare nr. 190 din 30 iunie 1999), între R.G. şi B.A.R. (contractul de vânzare-cumpărare nr. 662 din 17 august 2001).
S-a mai reţinut că actele premergătoare efectuate în cauză confirmau întocmirea şi folosirea mod repetat a unor înscrisuri falsificate, în scopul de a se obţine retrocedarea frauduloasă a imobilului situat în Bucureşti, însă nu s-au relevat indicii temeinice sub aspectul existenţei unei legături între fostul judecător S.G. şi persoanele implicate în derularea manoperelor frauduloase, legătură de natură a determina neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă, cu ştiinţă, a atribuţiilor de serviciu, de către magistratul menţionat.
Astfel, veridicitatea înscrisurilor pe care s-a întemeiat sentinţa civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 şi care atestau în mod fals vânzarea-cumpărarea intervenită între C.G. şi S.A. nu au fost puse la îndoială de către instanţele de control judiciar, decât în momentul în care organele de cercetare penală au comunicat că în cauză se efectuau cercetări. Motivul ce a stat la baza desfiinţării sentinţei civile nr. 213/1999 prin Decizia civilă nr. 396/A/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost acela al constatării trecerii imobilului în proprietatea statului cu titlu, cenzurându-se aprecierea eronată a judecătoriei sub aspectul trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu.
S-a apreciat că îndeplinirea defectuoasă de către făptuitoarea S.G. a atribuţiilor de serviciu nu poate fi reţinută exclusiv pe baza modalităţii în care aceasta a acordat valoare probatorie înscrisurilor falsificate depuse la dosar, fiind necesar a se stabili dacă aceasta a cunoscut caracterul fals al acestor înscrisuri la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 213/1999. Or, sub acest aspect, s-a considerat că declaraţiile numitei S.A., ale avocaţilor audiaţi în cauză, ale grefierului de şedinţă T.L. şi ale numitului C.P.B. nu au relevat niciun indiciu temeinic din care să rezulte o legătură de orice natură între fostul magistrat S.G. şi părţile implicate în cauză, de natură a influenţa modalitatea în care aceasta şi-a exercitat atribuţiile cu ocazia judecării dosarului nr. 22492/1998.
Astfel, s-a mai relevat că, din declaraţiile numitei S.A. (persoană în vârstă şi cu probleme psihice, aşa cum rezultă din declaraţiile numitului C.P.B.) a rezultat că implicarea sa în dosarul menţionat a fost urmarea solicitării avocatului M.N., fără ca S.A. să cunoască însă obiectul dosarului şi condiţiile în care numele său a fost inserat pe cererea de intervenţie în interes propriu formulată în acesta. De asemenea, din declaraţiile aceleiaşi persoane a rezultat că singurul înscris relevant în cauză pe care l-a semnat a fost „un act la notar" (posibil contractul de vânzare-cumpărare nr. 1315 din 24 iunie 1999), fără a cunoaşte însă conţinutul său.
S-a mai reţinut, că din declaraţiile făptuitorului C.P.B. a rezultat că acesta fiind interesat de obţinerea terenului situat în Bd. Primăverii, a redactat şi semnat cererea de chemare în judecată pe numele C.G.T., a contactat-o pe numita S.A. (despre care ştia că locuieşte în acelaşi bloc cu sora sa M.N. şi are probleme psihice) şi a semnat în numele acesteia cererea de intervenţie în interes propriu. Acelaşi făptuitor a precizat că, după pronunţarea sentinţei civile nr. 213/1999, a vândut terenul în litigiu prin intermediul numitei S.A. (fără ca aceasta să ştie ce semnează la notar), însă a precizat că nu o cunoştea pe S.G. şi nu a „colaborat" cu aceasta.
S-a mai constatat că avocatul R.V. a fost angajat în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 22492/1998 de către C.P.B., fără a cunoaşte însă aspecte relevante cu privire la împrejurările şi modalitatea în care a fost soluţionat dosarul menţionat, apreciindu-se, în acelaşi timp, ca fiind nerelevantă, sub acest aspect, şi declaraţia numitei C.L., care nu a participat la soluţionarea dosarului menţionat.
De asemenea, s-a mai reţinut că nici declaraţia grefierului T.L., care a făcut parte din completul învestit cu soluţionarea dosarului nr. 22492/1998, şi nici cea a numitului l.M. (consilier juridic) nu au relevat elemente care să conducă la concluzia exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu de către judecătorul S.G., ca urmare a unei conivenţe între aceasta şi părţile în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a apreciat că existenţa şi săvârşirea cu vinovăţie de către judecătorul S.G. a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice (cu referire la dosarul civil nr. 22492/1998) nu putea fi prezumată pe baza constatării neîndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu în alte dosare pe care Ie-a soluţionat în calitate de judecător şi pentru care a fost condamnată definitiv, în altă cauză penală. S-a mai considerat că implicarea numiţilor M.N. şi C.P.B. şi în această din urmă cauză, putea justifica o prezumţie de folosire a unui modus operandi similar, fără a releva, prin ea însăşi, o conlucrare frauduloasă cu judecătorul în modalitatea de soluţionare a dosarului ce făcea obiectul prezentei cauze.
Faţă de acelaşi caracter neconcludent al actelor premergătoare şi fată de modalitatea în care s-a reţinut că şi-au exercitat atribuţiile specifice funcţiei de consilieri juridici exercitate de l.M. şi R.T., prima instanţă a constatat că nu poate fi reţinută săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.
Curtea, având în vedere perioada de timp scursă de la data pretinsei săvârşiri a faptelor analizate, a constatat că administrarea unor alte probe certe, care să permită în mod obiectiv stabilirea existenţei unei legături între făptuitori nu era posibilă, context în care soluţia de neîncepere a urmăririi penale, dispusă atât faţă de autorii infracţiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen., cât şi faţă de persoanele a căror complicitate a făcut obiectul cercetărilor, era temeinică.
Pentru aceleaşi considerente, prima instanţă a apreciat că nici fapta judecătorului de serviciu (nenominalizat), care a aplicat rezoluţia „se va învesti, după verificare" pe cererea de învestire cu formulă executorie a sentinţei civile nr. 213/1999 nu era de natură a atrage răspunderea penală a acestuia, nerezultând elemente de fapt care să releve exercitarea, cu ştiinţă, în mod defectuos, a atribuţiilor de serviciu.
Referitor la fapta săvârşită de grefierul care, la data de 18 februarie 1999, a efectuat verificări pe baza cererii de învestire cu formulă executorie a sentinţei civile, fapta numitului S.J., care la data de 8 ianuarie 1999, a declarat mincinos în faţa instanţei că are cunoştinţă despre vânzarea imobilului din Bucureşti, Bd. Primăverii de către numitul C.G. către intervenienta S.A. şi fapta constând în falsificarea înscrisurilor folosite în dosarul nr. 22492/1998, respectiv, cererea de chemare în judecată, cererea de intervenţie în interes propriu, chitanţa referitoare la vânzarea imobilului menţionat, înscrisuri depuse în căile de atac în numele intervenientei S.A. (ultimul înscris fiind cererea datată 20 februarie 2002 depusă în dosarul nr. 2077/2002 al Curţii de Apel Bucureşti), prima instanţă a constatat că procurorul a procedat corect atunci când a apreciat în mod legal că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Astfel, prima instanţă a apreciat că termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, conform art. 122 lit. f) şi d) C. pen., la datele de 17 februarie 2007, 7 ianuarie 2004 şi, respectiv 19 februarie 2008, faţă de limitele de pedepse prevăzute: de 10 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen., 5 ani închisoare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă şi 2 ani închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 290, 291C. pen.
În acest context, s-a apreciat de către prima instanţă că soluţia de neîncepere a urmăririi penale este legală, critica petiţionarului sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 123 C. pen. şi art. 128 C. pen., referitoare la întreruperea, respectiv suspendarea cursului termenului de prescripţie nefiind fondate. S-a reţinut că în prezenta cauză, cât timp nu s-a dispus începerea urmăririi penale, n-au fost îndeplinite nici acte pentru care legea să prevadă obligaţia de a fi comunicate învinuitului în desfăşurarea procesului penal şi care să, determine, în consecinţă, întreruperea cursului prescripţiei.
S-a mai constatat, de asemenea, că nu se poate reţine în prezenta cauză incidenţa unei dispoziţii legale sau a unei împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat, care să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale şi să determine, în consecinţă, suspendarea cursului prescripţiei, conchizându-se în sensul respingerii plângerii ca nefondată si menţinerii rezoluţiilor atacate.
Împotriva sentinţei penale nr. 263 din 22 octombrie 2008, în termen legal, petiţionarul, prin mandatar, a formulat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, reiterând într-un memoriu depus la dosar, motivele arătate în faţa primei instanţe.
Pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a înregistrat dosarul nr. 4827/2/2008.
La termenul din 19 ianuarie 2009, recurentul petiţionar, prin mandatar a solicitat amânarea judecării cauzei în vederea angajării unui apărător. La termenul din 16 februarie 2009 apărătorul ales al recurentului petiţionar a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi motivat, casarea sentinţei penale atacate şi, pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care nu şi-a exercitat rolul activ şi greşit a apreciat că nu există faptele penale sesizate şi respectiv că pentru unele ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale.
Examinând recursul declarat de petiţionar, sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) coroborat cu art. 38514 C. proc. pen. şi prin raportare la dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal.
Poate face o astfel de plângere, în concepţia legiuitorului, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în baza ansamblului materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de petiţionar, prin mandatar L.M.O., reţinând în mod corect situaţia de fapt şi apreciind ca fiind legală şi temeinică rezoluţia 728/P/2008 din data de 24 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care s-a dispus, neînceperea urmăririi penale împotriva intimaţilor: S.G., fost judecător la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi R.T. şi l.M., consilieri juridici, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii R.V., M.N., C.L. şi C.P.B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul de serviciu care a dispus învestirea cu formulă executorie a hotărârii, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 2481 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală; neînceperea urmăririi penale faţă de S.J. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), faţă de grefierul care a efectuat verificări în vederea învestirii cu formulă executorie, pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen. şi faţă de numiţii R.V., M.N., C.L. şi C.P.B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 290 şi art. 291 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
De asemenea, Înalta Curte constată că prin rezoluţia nr. 1237/11/2/2008 din 24 iulie 2008 dată în dosarul nr. 728/P/2008 procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, verificând actele premergătoare efectuate în cauză, a confirmat soluţia dispusă de procuror faţă de numiţii S.G., R.T., l.M., R.V., M.N., C.L., C.P.B. şi S.J. cercetaţi sub aspectul infracţiunilor mai sus-menţionate, apreciindu-se, în mod corect, că faptele, presupuse a fi săvârşite de intimaţi, fie nu au fost prevăzute de legea penală, fie s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
De altfel, sentinţa civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 a fost verificată şi cenzurată de instanţele civile de control judiciar, iar presupusa infracţiune de fals, pentru care urma a fi tras la răspundere grefierul care a efectuat verificări anterior investirii cu formulă executorie (investirea făcându-se la 18 februarie 1999), s-a prescris, astfel cum corect a constatat procurorul prin rezoluţia dispusă în cauză.
Totodată, Înalta Curte mai constată că, în mod corect s-a relevat de către procuror şi apoi de către prima instanţă că, din niciun act existent la dosarul cauzei nu reiese că s-ar fi încălcat dispoziţiile legale ce reglementează procedura de urmat, de către intimata, fost judecător, S.G., la momentul investirii sale cu acţiunea civilă ce a constituit obiectul dosarului civil nr. 22492/1998 şi nici nu s-a putut stabili existenţa vreunei legături între aceasta şi vreuna din părţile din dosarul civil anterior menţionat, de natură a influenţa pronunţarea unei soluţii în favoarea acestora.
De altfel, Înalta Curte mai apreciază că instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt investite cât şi textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunţarea unor soluţii de către judecători, în urma efectuării activităţilor specifice de cercetare judecătorească şi potrivit convingerii proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reţinerea vreunei fapte de natură penală.
Totodată, verificarea şi stabilirea legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a instanţelor superioare de control judiciar şi nu pot fi cenzurate de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.A.G., prin mandatar L.M.O., împotriva sentinţei penale nr. 263 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiţionar urmează a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.A.G. prin mandatar L.M.O. împotriva sentinţei penale nr. 263 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 535/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 545/2009. Penal → |
|---|
