ICCJ. Decizia nr. 765/2009. Penal

Decizii penale ICCJ 2009

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 765/2009

Dosar nr. 3037/2/2008

Şedinţa publică din 5 martie 2009

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 847 din 12 iulie 2006, pronunţată în dosarul nr. 40517/3/2005, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus cu privire la inculpaţii C.M. şi M.F., următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului M.F. din infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), şi art. 13 alin. (1), alin. (3) teza a Il-a şi alin. (4) teza I şi ultima teză din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 şi art. 13 alin. (1), alin. (3) teza a II-a şi alin. (4) teza I şi ultimă din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilăart. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), formulată de inculpat prin apărător, ca neîntemeiată.

În baza art. 7 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003 a condamnat pe inculpatul C.M. zis B., la pedeapsa de 9 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 a interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. art. 12 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilăart. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 a interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 13 alin. (1) şi (3) teza a II-a şi alin. (4) teza I şi ultima teză din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) si art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat, la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 13 din Legea nr. 678/2001 a interzis inculpatului drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului spre executare pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare şi pedeapsa complimentară a interzicerii drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe perioada executării pedepsei, drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 7 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003 a condamnat pe inculpatul M.F., la pedeapsa de 9 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat.

În baza art. art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat, la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată.

În baza art. 13 alin. (1) şi (3) teza a II-a şi alin. (4) teza I şi ultima teză din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), si art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat, la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori în formă continuată.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului spre executare pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare şi pedeapsa complimentară a interzicerii drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, pe perioada executării pedepsei, drepturile prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a computat din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 13 iulie 2005 la zi.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a inculpatului M.F.

În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civ. şi art. 1003 C. civ., a obligat pe inculpatul C.M., în solidar cu alţi inculpaţi, la plata sumei de câte 10.000 RON către părţile civile G.L., A.D., C.I., M.I., G.T., iar pe inculpatul M.F., în solidar cu alţi inculpaţi, la plata sumei de câte 10.000 RON către părţile civile G.F., G.F., M.I. şi G.T.

În baza art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 118 lit. d) C. pen., a confiscat de la inculpatul C.M. suma de 5800 EURO, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua executării, şi de la inculpatul M.F. suma de 5800 EURO, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua executării, şi a constatat că o parte din această sumă, respectiv 210 EURO, a fost ridicată de la inculpat.

A menţinut măsura sechestrului dispusă în faza de urmărire penală asupra imobilului situat în Giurgiu, str. I.C. Brătianu, jud. Giurgiu aparţinând inculpatului M.F. şi a ridicat sechestrul dispus asupra autoturismului marca Dacia 1310 de culoare albastră aparţinând aceluiaşi inculpat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în perioada ianuarie 2002 - ianuarie 2004, inculpaţii C.M. şi M.F., împreună cu inculpaţii C.A., P.A., B.G., M.A., C.V., C.L. şi B.N. au iniţiat şi constituit un grup infracţional organizat, care a desfăşurat în mod repetat activităţi privind traficul de persoane, respectiv prin înşelăciune, au recrutat mai multe părţi vătămate, dintre care două minore, le-au cazat şi le-au transportat în Spania unde, prin ameninţări şi violenţe fizice, le-au exploatat, obligându-le la practicarea cerşetoriei, în felul acesta obţinând de pe urma lor foloase materiale considerabile.

Astfel, la începutul anului 2002, inculpata C.L. s-a deplasat la locuinţa părţilor vătămate M.L. şi M.G. (soţi), ocazie cu care i-a întrebat dacă nu sunt interesaţi să meargă în Spania, unde ea şi rudele sale îi pot ajuta să-şi găsească un loc de muncă.

Pentru ca părţile vătămate să accepte mai uşor, inculpata le-a promis că se va ocupa ea de toate formalităţile şi va achita tot ea cheltuielile, urmând ca ei să le restituie banii în momentul în care vor începe munca în Spania şi, totodată, le-a sporit încrederea spunându-le că în Spania se află multe rude de-ale sale care deja muncesc acolo şi care, de altfel, le pot asigura şi cazarea.

Întrucât părţile vătămate M.L. şi M.G. o cunoşteau pe inculpată de mai mult timp, au avut încredere în ea şi întrucât nu aveau nici o sursă de venituri, precum şi un copil minor în întreţinere, au fost încântaţi să accepte propunerea inculpatei, dat fiind şi faptul că acestea nu ştiu să scrie şi să citească, nu ştiau cum se procedează pentru a munci în altă ţară şi nici nu aveau bani să plece în Spania.

Astfel fiind, de acord cu propunerea inculpatei C.L. şi potrivit înţelegerii cu aceasta, într-una din zile, părţile vătămate, împreună cu copilul lor minor, M.B., pe care nu au avut cui să-l lase în grijă în România, s-au întâlnit cu aceasta în Gara de Nord din Bucureşti de unde au plecat spre Spania.

La Gara de Nord inculpata C.L. a venit însoţită de alte 30 persoane, bărbaţi, femei şi copii, din diferite zone ale ţării care, de asemenea, urmau să meargă în Spania împreună cu ei şi inculpata.

Din Bucureşti - Gara de Nord, părţile vătămate şi celelalte persoane, însoţite de către inculpata C.L. s-au deplasat cu trenul până în Arad, contravaloarea biletelor de călătorie fiind suportată de către aceasta din urmă, unde inculpata C.L. a urcat toate persoanele în 2 microbuze, cu care de altfel s-au şi deplasat până în Spania.

Din verificările efectuate în evidenţa poliţiei de frontieră, a rezultat că părţile vătămate M.L. şi M.G. au părăsit teritoriul României la data de 26 martie 2002 prin vama Nădlac, autoturism cu care, de altfel, a trecut graniţa la aceeaşi dată şi inculpata C.L.

Ajunse în Spania la Madrid, părţile vătămate precum şi celelalte persoane au fost urcate de către inculpata C.L. în alte autoturisme şi conduse la Salamanca, unde au fost cazate într-un apartament cu 3 camere în care se mai aflau încă aproximativ 30 persoane, adulţi şi copii, astfel cum rezultă din declaraţiile părţilor vătămate coroborate cu cele ale părţii vătămate M.V.

Încă de la plecare din Bucureşti, paşapoartele părţilor vătămate M.G. şi M.L. le-au fost luate de către inculpata C.L., la care au rămas până ce au ajuns în Spania. Aici aceasta a refuzat să le mai restituie şi le-a predat fratelui său, inculpatul C.M. zis B., ce se afla în apartamentul în care au fost cazaţi, tot el fiind cel care le-a adus la cunoştinţă părţilor vătămate M.L. şi M.G. că de fapt ei trebuie să cerşească.

Iniţial, părţile vătămate au refuzat să cerşească, însă inculpatul C.M. zis B. le-a luat copilul şi le-a ameninţat că-l va vinde dacă nu merg la cerşit (declaraţii părţi vătămate coroborate cu cele ale părţii vătămate M.V.).

În atare împrejurări, începând cu zilele următoare, timp de circa 2 luni, părţile vătămate M.L. şi M.G. au fost obligate să cerşească, alături de ei cerşind şi inculpata C.L., în diferite locuri aglomerate din mai multe localităţi din Spania, unde erau duse şi supravegheate tot timpul de către inculpaţii C.M., C.A., M.A. şi B.G., iar în fiecare seară banii obţinuţi din practicarea cerşetoriei erau adunaţi de către unul dintre inculpaţi şi împărţiţi între ei.

În tot acest timp, copilul minor al părţilor vătămate era ţinut în apartament de către unul din membrii familiei C.

După o anumită perioadă, întrucât copilul părţilor vătămate s-a îmbolnăvit, unul dintre inculpaţi l-a dus la spital, ocazie cu care a fost nevoit să prezinte şi paşapoartele părţilor vătămate.

Profitând de această împrejurare şi primind paşapoartele de la cadrele medicale, părţile vătămate şi-au luat şi copilul şi au reuşit să fugă, în felul acesta revenind în România.

În declaraţiile lor, părţile vătămate au arătat că membrii familiei C. veneau mereu în România, în scopul recrutării de persoane, pe care le cazau la locuinţele lor din Giurgiu, de unde le transportau în Spania pentru a fi exploatate, prin obligarea la practicarea cerşetoriei.

De asemenea, părţile vătămate M.L. şi M.G. au arătat în declaraţiile lor că, în perioada în care au fost obligaţi să cerşească de către cei în cauză, în locuinţa acestora din Salamanca l-au cunoscut şi pe numitul M.V. care, de asemenea, a fost adus de către inculpatul C.M. şi obligat de către acesta şi ceilalţi inculpaţi să cerşească pentru ei, aspecte ce rezultă şi din declaraţia părţii vătămate M.V.

La data de 04 ianuarie 2002, partea vătămată M.V. a plecat în Spania cu intenţia de a-şi găsi un loc de muncă, auzind de la alte cunoştinţe că în Spania se câştigă foarte bine.

Într-una din zile, aflându-se în gara din Madrid, unde se adunau foarte mulţi cetăţeni români în căutare de locuri de muncă, partea vătămată M.V. a fost abordată de către inculpatului C.M., care s-a oferit să-l ajute, respectiv i-a promis că poate să-i găsească un loc de muncă în agricultură, la cules de fructe şi legume.

Întrucât îşi căuta un loc de muncă şi fiind încântat de propunerea inculpatului C.M., partea vătămată a fost condusă de către acesta din urmă în localitatea Salamanca şi cazată într-un apartament cu 3 camere, unde se mai aflau încă aproximativ 40 persoane, de etnie rromă, care dormeau pe jos, astfel cum rezultă din declaraţiile părţii vătămate coroborate cu cele ale părţilor vătămate M.G. şi M.L.

Aici inculpatul C.M. i-a solicitat părţii vătămate paşaportul sub pretextul că-i este necesar la găsirea locului de muncă, promiţându-i, totodată, că în câteva zile se va rezolva, însă până la găsirea locului de muncă promis, partea vătămată a primit de la inculpatul C.M. o copie de pe paşaportul său şi mai multe ziare locale şi indicaţii cu privire la locurile în care trebuie să le vândă, făcând acest lucru aproximativ 3 - 4 zile, timp în care partea vătămată şi-a dat seama că în realitate era pus la cerşit.

În acelaşi timp inculpatul i-a dat părţii vătămate alte haine să se îmbrace, rupte şi murdare şi, de asemenea, l-a învăţat în limba spaniolă diferite expresii care traduse în limba română însemnau: „Ajută-mă să pot să-mi cumpăr de mâncare pentru copii."

Văzând că nu-i mai găseşte locul de muncă promis, partea vătămată M.V. i-a solicitat inculpatului C.M. paşaportul, însă acesta a refuzat, amânându-l mereu. Întrucât partea vătămată a tot insistat în acest sens, în cele din urmă inculpatul a recurs la ameninţări cu bătaia şi cu moartea, obligându-l astfel să cerşească pentru el circa 2 luni, motivând tot timpul că are de plătit chiria şi alte cheltuieli pentru apartamentul în care l-a cazat. Banii obţinuţi de el prin practicarea cerşetoriei îi lua inculpatul C.M. sau ceilalţi membri ai familiei sale, pe care, ulterior, partea vătămată i-a identificat în persoana inculpaţilor C.A., C.L., M.A. şi B.G.

Într-una din zile, partea vătămată M.V. a fost oprit pe stradă de către organele de poliţie spaniole, fapt pentru care, neavând paşaportul la el, a fost nevoit să le conducă la apartamentul în care a fost cazat de către inculpaţi, ocazie cu care aceştia din urmă au fost nevoiţi să predea paşaportul.

Fiind condus la sediul organelor de poliţie pentru verificări, partea vătămată a profitat de ocazie, şi intrând în posesia paşaportului, a reuşit să fugă de la inculpaţi.

În luna octombrie 2003, partea vătămată G.L., aflându-se în C.E. din Bucureşti, s-a întâlnit cu inculpata P.A. (fostă V.), pe care o cunoştea de mai mult timp, ocazie cu care aceasta din urmă i-a propus să meargă la muncă în Spania, spunându-i că o poate ajuta ea în acest sens.

Fiind de acord cu propunerea inculpatei, partea vătămată a fost condusă de către aceasta la locuinţa ei din Giurgiu, unde a fost cazată circa 3 săptămâni, locuinţă în care se mai aflau concubinul inculpatei, respectiv inculpatul B.G. şi copiii lor minori, V. şi I.

În perioada cât a locuit la inculpata P.A., aceasta a condus partea vătămată la domiciliul părinţilor săi din Bucureşti, de unde şi-a luat paşaportul şi certificatul de naştere al copilului său minor, ocazie cu care şi-a anunţat părinţii că va pleca în Spania.

În acest mod a aflat şi concubinul părţii vătămate G.L., respectiv partea vătămată A.D., că va pleca în Spania, fapt pentru care a şi căutat-o la locuinţa inculpaţilor din Giurgiu, iar în cele din urmă a acceptat şi acesta să plece în Spania ca urmare a propunerii inculpatului B.G., care le-a promis că în Spania le va face rost de locuri de muncă în agricultură, unde se câştigă foarte bine şi în acest sens le-a solicitat suma de 600 Euro, motivând că-i sunt necesari pentru deplasarea lor în Spania, bani pe care i-au dat.

De asemenea, pentru a-i duce în Spania şi a le face rost de locuri de muncă, inculpaţii le-au solicitat părţilor vătămate, în concret părţii vătămate G.L., să-l treacă peste graniţă pe paşaportul ei, pe fiul minor al inculpaţilor, respectiv B.V.V.

În acest scop, deşi partea vătămată G.L. avea paşaport, inculpaţii B.G. şi P.A. au determinat-o să-l declare pierdut, iar cu ocazia obţinerii unui alt paşaport a prezentat şi fotografia copilului inculpaţilor primită de la aceştia, pe care l-a trecut pe paşaportul ei sub numele copilului său G.N.N.

După ce au fost rezolvate toate aceste probleme, în luna noiembrie 2003 părţile vătămate, însoţite de către inculpaţii B.G. şi P.A., precum şi de copiii lor minori B.V. şi B.Î., au părăsit teritoriul României prin punctul de trecere a frontierei Giurgiu, deplasându-se cu 2 autoturisme, iar după ce au trecut graniţa, unul din autoturisme s-a întors în România, ei toţi continuându-şi drumul până la aeroportul din Sofia, de unde au luat avionul spre Madrid-Spania, cu un singur autoturism.

Din verificările efectuate în evidenţa poliţiei de frontieră, rezultă că atât părţile vătămate A.D. şi G.L., cât şi inculpata P.A. (fostă V.), într-adevăr au părăsit teritoriul României prin vama Giurgiu la data de 20 noiembrie 2003.

Ajunşi la Madrid, părţile vătămate au fost conduse de către inculpaţi în Zamora, unde au fost cazate într-un apartament cu 3 camere în care se mai aflau circa 15 - 20 persoane, unele din ele rude cu inculpatul B.G., identificate ulterior în persoana inculpaţilor C.A., C.L., C.M. şi M.A.

Inculpatul B.G. le-a luat paşapoartele părţilor vătămate A.D. şi G.L., precum şi suma de 1.800 Euro pe care o mai aveau asupra lor şi împreună cu ceilalţi inculpaţi le-au adus la cunoştinţă că de fapt ei trebuie să cerşească.

Dat fiind faptul că erau pentru prima dată într-o ţară străină, sunt neştiutori de carte, au un nivel de cultură destul de scăzut, părţile vătămate, deşi nu au fost de acord să cerşească, nu au găsit o altă soluţie, astfel că, începând cu ziua imediat următoare, timp de circa 2 luni, acestea au fost duse de către inculpatul B.G. în diferite localităţi din Spania, unde au fost obligate să cerşească, toţi banii astfel obţinuţi fiind adunaţi în fiecare seară de către inculpat (declaraţii părţi vătămate coroborate cu cele ale părţilor vătămate B.V., B.C. şi L.V.).

Tot timpul cât părţile vătămate cerşeau erau supravegheate în permanenţă de către inculpatul B.G., iar atunci când obţineau sume mici din cerşit erau ameninţaţi sau chiar bătuţi, fapt pentru care, în cele din urmă, profitând de neatenţia inculpatului, partea vătămată G.L. a reuşit să ia paşaportul său şi al concubinului său din locul în care erau ascunse şi să fugă amândoi, revenind în România la data de 14 ianuarie 2004, ocazie cu care la trecerea frontierei prin vama Nădlac, nemaiavând minorul cu care figura ca fiind ieşită din ţară, părţii vătămate G.L. i s-a întocmit dosar penal, fiind cercetaţi într-o cauză separată.

În cursul anului 2003, partea vătămată C.I., prin intermediul unui coleg de serviciu, l-a cunoscut pe inculpatul C.M., care i-a promis că o va ajuta să-şi găsească un loc de muncă în Spania, respectiv în agricultură la cules de fructe.

Având o situaţie materială precară, partea vătămată a fost încântată de propunerea inculpatului, fapt pentru care a acceptat. Pe lângă partea vătămată C.I., inculpatul C.M. a mai racolat şi alte persoane pe care le-a urcat într-un autocar cu care s-au deplasat până în Spania, toate cheltuielile fiind suportate de către inculpat.

Până în Spania au fost însoţiţi de un bărbat necunoscut, rudă a inculpatului, care i-a condus în localitatea Valadolid, într-un apartament în care locuiau inculpaţii C.A., C.V., C.L. şi alte rude ale acestora, precum şi numitul G.T. şi soţia sa, amândoi din Giurgiu.

Ajunsă în acest apartament, membrii familiei C. i-au adus la cunoştinţă că, de fapt, ea a fost adusă în Spania pentru a cerşi pentru ei.

După aproximativ 3 săptămâni a venit în Spania şi inculpatul C.M. cu alte persoane, despre care ştia că sunt din Caracal şi care nu au putut să plece odată cu ea întrucât nu aveau paşapoarte, rămânând acasă la inculpatul C.M. pentru ca acesta să le obţină paşapoartele, persoane care la rândul lor au fost şi ele obligate de către membrii familiei C.

Astfel, în fiecare zi partea vătămată C.I., precum şi celelalte persoane erau duse de către inculpatul C.M. sau C.A. cu autoturismul în diferite locuri din mai multe localităţi din Spania, unde erau obligate să cerşească, toţi banii astfel obţinuţi fiindu-le luaţi seara de către unul din inculpaţi. în acest sens, inculpaţii ţineau o evidenţă foarte strictă cu tot ceea ce obţinea fiecare din cerşit.

Tot timpul cât cerşeau erau în permanenţă supravegheaţi de către unul dintre inculpaţi, iar noaptea dormeau pe unde apucau, sub cerul liber, lângă maşina inculpaţilor, în timp ce aceştia dormeau în maşină. Uneori, când ploua sau era vreme urâtă, dormeau cu toţii în maşina inculpaţilor.

La sfârşitul lunii iulie 2003, partea vătămată C.I., într-una din zile când au fost duşi de către inculpaţi să cerşească la o petrecere cu specific spaniol, profitând de faptul că era mare aglomeraţie, precum şi de neatenţia inculpaţilor, împreună cu numitul G.T. şi concubina acestuia au reuşit să fugă şi să se întoarcă în România. în perioada cât a cerşit pentru inculpaţi partea vătămată C.I. a susţinut că a obţinut din cerşit circa 5000 Euro, bani ce i-au fost luaţi în totalitate-de către membrii familiei C.

În cursul lunii ianuarie 2003, inculpaţii M.F., C.A. zis B., M.A. zis H., B.G. zis G. şi B.N. zis B. s-au dus la domiciliul părţilor vătămate A.D., A.D. şi A.N., minoră în vârstă de 15 ani la acea data, ocazie cu care le-a spus că pot să-i ajute să-şi obţină locuri de muncă avantajoase în Spania cu contract de muncă în agricultură.

Întrucât nu aveau paşapoarte şi nici bani pentru a se deplasa în Spania, inculpaţii s-au oferit să se ocupe ei de obţinerea paşapoartelor şi să suporte toate cheltuielile ocazionate de transportul lor în Spania.

După ce au fost obţinute toate actele necesare de către inculpaţi, părţile vătămate A.D., A.D. şi A.N. au părăsit România prin vama Vârşad cu un microbuz în care se mai aflau şi alte persoane din Olteniţa, unii chiar vecini de-ai lor, respectiv G.F., G.E., G.M., G.M. şi alţii.

Astfel, din verificările efectuate în evidenţa poliţiei de frontieră rezultă că părţile vătămate A.D., A.D. (fostă A.) şi fiica lor A.N., precum şi inculpaţii C.A., C.V., B.G., M.A., B.N. şi M.F. au părăsit teritoriul României, la data de 21 ianuarie 2003, prin punctul de trecere al frontierei Vârşad. La aceeaşi dată şi prin acelaşi punct de trecere a frontierei au părăsit teritoriul României şi părţile vătămate G.F., G.F., L.F.L. şi M.I.

Din aceleaşi verificări a rezultat că părţile vătămate A.N., A.D. (fostă A.), A.D., G.F. şi G.F., precum şi inculpatul M.A. au părăsit teritoriul României cu acelaşi autoturism, părţile vătămate L.F.L. şi M.I., împreună cu inculpaţii C.A., M.F. şi M.F. au părăsit teritoriul României cu autoturismul, iar inculpaţii B.G. şi B.N. au trecut graniţa României cu autoturismul.

Ajunse în Spania în localitatea Zamora, părţile vătămate A.D., A.D. şi A.N. au fost oprite de către inculpaţii M.A. şi C.M., care le-au cazat într-un apartament în care locuiau aceştia.

Începând cu a doua zi au fost duse de către cei doi inculpaţi direct în stradă, la diferite intersecţii şi obligaţi să cerşească, obţinând în acest fel sume cuprinse în jur de 25 - 30 euro pe zi, bani ce le erau luaţi în totalitate în fiecare seară de către inculpaţi. Atunci când obţineau sume mai mici din cerşit, inculpatul M.A. îi transporta în alte localităţi cu un microbuz condus chiar de el, localităţi ca Bilbao, Hihon, Santander şi altele.

În ceea ce priveşte pe inculpatul M.F., părţile vătămate au menţionat că acesta s-a ocupat doar de transportul lor în Spania, după care nu l-au mai văzut în perioada cât au stat în Spania.

Deşi în repetate rânduri părţile vătămate au refuzat să mai cerşească, insistând cu privire la locurile de muncă promise, inculpatul M.A. le-a spus că nu au încotro deoarece ei au cheltuit foarte mulţi bani cu deplasarea lor în Spania, fapt pentru care sunt nevoiţi să cerşească până la restituirea datoriei.

Într-una din zile, aflându-se la cerşit în localitatea Bilbao, părţile vătămate A.D., A.D. şi A.N. au reuşit să fugă şi să se prezinte la poliţia locală, ocazie cu care au reuşit să revină în România.

În luna ianuarie 2003, partea vătămată G.F. a fost recrutat de către inculpaţii M.F., C.A., M.A., B.G. şi B.N., care s-au deplasat la domiciliul său şi i-au propus atât lui, cât şi familiei sale să meargă în Spania, unde ei le pot face rost de locuri de muncă în agricultură.

Fiind de acord cu propunerea inculpaţilor şi întrucât nu avea paşaport şi nici bani pentru a se deplasa în Spania, inculpaţii s-au oferit să-l ajute ei în acest sens, ceea ce au şi făcut, respectiv au suportat toate cheltuielile ocazionate atât de obţinerea paşaportului, cât şi de deplasarea sa în Spania.

După ce a obţinut paşaportul, inculpaţii au luat partea vătămată de la domiciliu şi împreună cu alte persoane a fost condus în Spania.

Aşa cum s-a reţinut anterior, partea vătămată G.F. a părăsit teritoriul României, la fel ca şi părţile vătămate A.D., A.D. şi A.N., însoţiţi fiind de către inculpatul M.A., la data de 21 martie 2003 prin punctul de trecere al frontierei Vârşad.

Ajunşi în Spania în localitatea Zamora, inculpaţii au împărţit între ei toate persoanele pe care le aduseseră din România, partea vătămată G.F. fiind oprit de către inculpatul C.A., care, încă de a doua zi, „i-a arătat locurile în care trebuia să meargă la muncă şi anume în stradă la cerşit, punându-i în braţe câteva ziare şi nişte înscrisuri în limba spaniolă", înscrisuri prin care se apela la mila publicului, lucru pe ca l-a făcut timp de aproximativ un an de zile, până când inculpatul C.A. a considerat că s-a achitat sumele de bani datorate, sume de bani reprezentând cheltuielile ocazionate de deplasarea lui în Spania, precum şi de întreţinerea sa şi l-a lăsat să plece.

Ca şi în situaţia anterioară, partea vătămată G.F. a fost recrutat de către inculpaţii M.F., C.A., M.A., B.G. şi B.N. în aceleaşi condiţii şi împrejurări, ocazie cu care aceştia din urmă i-au propus să meargă în Spania, spunând că aici pot face rost de locuri de muncă în agricultură.

Întrucât nici partea vătămată G.F. nu avea paşaport şi bani să se deplaseze în Spania, inculpaţii s-au ocupat şi de acest aspect, în sensul că ei au suportat toate cheltuielile în vederea obţinerii paşaportului.

După ce a obţinut paşaportul, partea vătămată G.F. a părăsit teritoriul României, la data de 21 martie 2003, împreună cu părţile vătămate A.D., A.D., A.N. şi G.F. prin punctul de trecere al frontierei Vârşad, împreună şi cu inculpaţii M.F., C.A., M.F., M.A., B.G. şi B.N., grupaţi în cele trei autoturisme menţionate anterior.

Ajuns în Spania în localitatea Zamora, şi această parte vătămată a fost obligată de către inculpaţii M.F., C.A., M.A., B.G. şi B.N. să practice cerşetoria pentru ei şi nicidecum aceştia nu le-au făcut rost de vreun loc de muncă aşa cum le-a promis în România.

În cursul anului 2002 partea vătămată S.C. a aflat de la fratele său S.P. că inculpatul C.A., care se afla de mai mult timp în Spania, a venit în România „pentru a mai căuta cetăţeni români care doresc să muncească în Spania în agricultură la cules de banane, portocale, măsline".

Fiind interesată de o astfel de muncă, partea vătămată S.C. s-a deplasat la locuinţa inculpatului C.A. din Giurgiu şi din discuţiile purtate i-a confirmat acest aspect şi totodată „s-a oferit să-i plătească drumul din România în Spania şi să-i ofere un loc de muncă la patroni spanioli cunoscuţi de către el, unde urma să primească câte 30 - 40 Euro pe zi, asigurându-i şi cazarea şi masa pe o perioadă de 3 luni", iar pentru acest serviciu, partea vătămată urma să-l despăgubească după ce începea munca în Spania.

Astfel fiind, încântat de oferta inculpatului, la data de 23 septembrie 2002, partea vătămată S.C. împreună cu fratele său S.P., precum şi alte 23 persoane pe care nu le cunoştea, fiind din alte localităţi, persoane ce erau la locuinţa inculpatului C.A. şi pe care acesta din urmă le-a urcat într-un microbuz parcat la poarta locuinţei sale, au părăsit teritoriul României prin punctul de trecere al frontierei Vârşad.

Înainte de a trece prin vamă, inculpatul C.A. le-a luat paşapoartele tuturor persoanelor aduse de el, tot el fiind acela care le-a prezentat şi la control, după care a trecut frontiera României prin acelaşi punct şi la aceeaşi dată, însă cu alt autoturism, întâlnindu-se din nou cu acesta în Spania, localitatea Zamora.

Din verificările efectuate în evidenţa poliţiei de frontieră a rezultat că, într-adevăr, inculpatul C.A. a părăsit teritoriul României, la data de 23 septembrie 2002, prin vama Vârşad.

În Zamora - Spania, inculpatul C.A. zis B. şi alte rude ale sale, respectiv inculpaţii M.A. zis H., M.F. „ginerele lui B." şi C.M. zis B. „fiul lui B.", l-au cazat într-un apartament cu mai multe camere închiriat de către aceştia din urmă, ocazie cu care i-a spus că „le datorează suma de 2000 Euro, reprezentând cheltuielile de drum efectuate de ei cu el şi că nu va lucra în agricultură, iar pentru a-i da aceşti bani urmează să cerşească în folosul acestora".

Deşi a refuzat să cerşească, partea vătămată S.C. împreună şi cu celelalte persoane, au fost obligaţi să cerşească timp de aproximativ 6 luni fiind transportaţi în acest sens cu un microbuz în diferite locuri aglomerate din mai multe localităţi ale Spaniei, în special de către inculpaţii C.A. şi fiul său C.M. Toţi banii obţinuţi din cerşit îi erau luaţi de către inculpaţi, în mod frecvent de către inculpatul C.M. zis, „B." „care îi trecea într-un carneţel, iar banii mărunţi îi schimba în euro şi îi depunea în bănci".

În luna februarie 2003, partea vătămată S.C., profitând de neatenţia inculpatului C.M., a reuşit să-şi ia paşaportul de la acesta şi să fugă, ocazie cu care s-a prezentat autorităţilor spaniole care l-au returnat în România.

Astfel, din verificările efectuate rezultă că partea vătămată S.C. a fost returnat în România la data de 20 februarie 2003.

Declaraţiile părţii vătămate S.C. se coroborează şi cu cele ale martorei B.S., concubina sa, care arată că în perioada în care partea vătămată se afla în Spania a încercat să ia legătura telefonic cu acesta, însă nu a reuşit, întrucât inculpatul C.M. a refuzat să i-l dea la telefon.

În cursul lunii ianuarie 2003, inculpaţii C.A., M.F. şi C.M. s-au deplasat la locuinţa părţilor vătămate L.F.L., minoră în vârstă de 15 ani la acea dată, şi M.I. (concubin) ocazie cu care aceştia le-au propus să meargă în Spania, unde ei le pot asigura câte un loc de muncă în agricultură, „unde vor fi plătiţi cu suma de 45 euro pe zi, iar cazarea şi hrana sunt asigurate de ei şi patronul la care vor lucra".

Fiind sărace, părţile vătămate au fost încântate de oferta celor trei inculpaţi şi întrucât nu aveau bani pentru a se deplasa în Spania, aceştia i-au asigurat că vor suporta ei toate cheltuielile ocazionate în acest sens, urmând ca după ce vor începe munca în Spania, să le restituie banii astfel cheltuiţi.

După ce au lămurit aceste aspecte, părţile vătămate fiind mulţumite de oferta făcută, inculpaţii i-au transportat cu un microbuz în Olteniţa, unde au fost cazaţi 2 zile la nişte rude de-ale inculpaţilor, timp în care aceştia au mai racolat şi alte persoane din Olteniţa pe care să le ducă în Spania în acelaşi scop, aproximativ 20 de persoane pe care le-au îmbarcat în 2 microbuze şi le-au transportat în Spania.

În urma verificărilor efectuate a reieşit că părţile vătămate L.F.L. şi M.I., împreună cu inculpaţii C.A., M.F. şi M.F. au părăsit teritoriul României la data de 21 ianuarie 2003 prin punctul de trecere al frontierei Vârşad.

La transportarea acestor părţi vătămate au participat şi inculpaţii M.A. şi B.N., care au trecut frontiera de stat a României cu autoturisme diferite şi bineînţeles şi alte părţi vătămate, aşa cum s-a reţinut anterior.

Ajunse în Spania, inculpaţii C.A., M.F. şi C.M. le-au spus „că de fapt nu există nici un loc de muncă şi că trebuie să cerşească pentru ei, cu atât mai mult cu cât au cheltuit foarte mulţi bani cu deplasarea lor în Spania".

Ca atare, în zilele care au urmat, timp de aproximativ 3 luni părţile vătămate au fost duse de către inculpaţi în diferite localităţi, unde au fost obligate să cerşească, fiind tot timpul supravegheate de către aceştia, iar noaptea culcate în microbuzul cu care le deplasau. Banii obţinuţi de către părţile vătămate din cerşit erau încasaţi în totalitate de către inculpaţi.

Într-una din zile, profitând de neatenţia inculpaţilor, părţile vătămate L.F.L. şi M.I. au reuşit să fugă şi să revină în România.

La începutul anului 2003, părţile vătămate G.T. şi D.R.M., fostă M. (concubini) l-au cunoscut pe inculpatul C.M. zis B., despre care au aflat că a ajutat pe foarte multe persoane, printre care şi pe partea vătămată C.H. să-şi găsească loc de muncă în Spania în agricultură.

Fiind şi ei interesaţi în acest sens, inculpatul C.M. le-a promis că le va găsi loc de muncă în agricultură la cules de fructe, unde vor câştiga 4 Euro la fiecare ladă de fructe culese, din care 1 Euro urma să-i dea inculpatului M.A. zis H., despre care inculpatul C.M. le-a spus că va fi cel care se va ocupa de ei.

Întrucât părţile vătămate nu aveau paşapoarte şi nici bani, inculpatul C.M. s-a ocupat de acest aspect, suportând toate cheltuielile aferente obţinerii paşapoartelor, precum şi cele necesare deplasării părţilor vătămate în Spania.

Din Giurgiu au fost conduşi la Arad de către inculpaţii C.A., M.F. şi C.M. cu un microbuz condus de către acesta din urmă, iar la Arad inculpaţii i-au urcat în alt autoturism cu destinaţia Spania - Barcelona, achitând şoferului contravaloarea călătoriei până în Barcelona, unde urma să se întâlnească cu cei 3 inculpaţi, conform înţelegerii cu aceştia.

Astfel, în urma verificărilor efectuate rezultă că părţile vătămate G.T. şi D.R.M. au părăsit teritoriul României la data de 08 august 2003 prin punctul de trecere al frontierei Turnu Arad.

Inculpaţii C.A., M.F. şi C.M. au trecut frontiera de stat a României cu un alt autoturism, separat de ei, respectiv cu cel care s-au deplasat cu toţii până la Arad. La transportarea părţilor vătămate au participat şi inculpaţii M.A., B.N., B.G. şi M.F., care s-au deplasat concomitent cu alte autoturisme, având bineînţeles şi alte persoane.

Astfel, în urma verificărilor efectuate a rezultat că inculpaţii C.A., M.F. şi C.M. au părăsit teritoriul României la aceeaşi dată ca şi părţile vătămate, respectiv la data de 08 august 2003, însă prin punctul de trecere al frontierei Nădlac.

Ajunşi în Spania, la Barcelona, părţile vătămate s-au întâlnit iarăşi cu cei trei inculpaţi mai sus arătaţi, care i-au transportat în altă localitate din Spania şi le-au cazat într-un apartament în care se afla şi inculpata C.L. în acest apartament părţile vătămate au găsit-o şi pe partea vătămată C.I.

Cu această ocazie, inculpaţii le-au adus la cunoştinţă părţilor vătămate G.T. şi D.R.M. că, de fapt, ei au fost aduşi să cerşească, mai ales că au cheltuit foarte mulţi bani cu transportul lor în Spania şi trebuie să-şi recupereze banii.

După ce le-a fost adus la cunoştinţă că trebuie să meargă la cerşit, inculpatul C.M. i-a luat părţii vătămate G.T. o parte din îmbrăcăminte şi l-a trimis la cerşit desculţ întrucât pantofii pe care-i avea el erau noi.

Astfel fiind, începând cu zilele următoare, timp de aproximativ 2 luni, părţile vătămate au fost obligate să cerşească în diferite localităţi din Spania, fiind duşi de regulă cu un microbuz de către inculpatul C.M., iar banii astfel obţinuţi fiindu-le luaţi în totalitate de către inculpaţi.

După aproximativ 2 luni, părţile vătămate G.T. şi D.R.M. împreună cu partea vătămată C.I., precum şi cu alte persoane obligate de către inculpaţi să cerşească, profitând de neatenţia acestora au reuşit să fugă de la ei, întorcându-se în ţară.

Conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă faptele prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni grave, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni.

Legea, prin art. 2 alin. (1) lit. a) defineşte „grupul infracţional organizat" ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

Analizând activitatea desfăşurată de inculpaţi, astfel cum rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, în raport cu definiţia dată în dispoziţiile legale anterior menţionate, tribunalul reţine că între inculpaţi, care de altfel sunt toţi rude sau afini între ei, exista cu certitudine o înţelegere privind săvârşirea faptelor reţinute în cauză în sarcina lor, acţionând în mod organizat.

Astfel, inculpatul C.A. şi inculpata M.F. sunt soţ şi soţie, iar inculpaţii C.M., C.L. şi M.A. sunt copiii acestora. Totodată, inculpata C.L. este concubina inculpatului M.F. În ceea ce priveşte pe inculpatul B.G. (fratele inculpatului C.A.), acesta este concubinul inculpatei P.A.

În cadrul activităţii infracţionale desfăşurate, inculpaţii, care se aflau de mai mult timp în Spania, veneau pe rând, periodic în România, ocazie cu care rolul acestora era de fiecare dată acela de a recruta alte persoane pe care să le ducă cu ei în Spania în scopul de a fi exploataţi prin obligarea lor la practicarea cerşetoriei.

Fie că un singur inculpat se ocupa de racolarea părţilor vătămate, fie că de acest lucru se ocupau mai mulţi inculpaţi, toţi inculpaţii aveau, mai mult sau mai puţin, câte un rol fie în transportarea lor, fie în primirea sau cazarea pe teritoriul Spaniei, fie în supravegherea acestora cât timp erau la cerşit.

Astfel, inculpata C.L. a fost cea care a racolat mai multe persoane pe care tot ea le-a transportat în Spania, însă la obligarea acestora să cerşească şi la supravegherea lor au participat şi inculpaţii C.M., C.A., M.A. şi B.G. Inculpatul C.M. s-a ocupat de racolarea părţii vătămate M.V., pe care însă l-a dus în locuinţa în care se aflau şi alţi membri ai familiei care s-au ocupat de supravegherea acestuia.

Conlucrarea inculpaţilor rezultă şi din modalitatea de desfăşurare a faptei. Astfel, inculpata P.A. a racolat părţile vătămate G.L. şi A.D. pe care le-a dus la locuinţa din Giurgiu unde se afla şi inculpatul B.G., care împreună cu inculpata P.A. i-a transportat în Spania la o locuinţă în care se mai aflau şi inculpaţii C.M., C.A., C.L. şi M.A. În acelaşi fel s-au întâmplat faptele şi cu privire la părţile B.V., B.C. şi L.V., care au fost racolate de către inculpatul B.G., întâmpinate şi cazate în Spania de către inculpatul B.N. aproximativ o lună de zile până când au sosit inculpaţii B.G. şi P.A. care le-au preluat şi s-au ocupat de acestea în continuare.

Însă, elocvente în sensul organizării şi conlucrării dintre inculpaţi în săvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor sunt declaraţiile părţilor vătămate A.D., A.D., A.N., G.F. şi G.F., coroborate, bineînţeles, şi cu procesele-verbale de verificare în evidenţele poliţiei de frontieră, din care rezultă că inculpaţii M.F., C.A., M.A., B.G. şi B.N. au racolat aceste părţi vătămate mergând în localitatea lor de domiciliu, aceşti inculpaţi împreună şi cu inculpata M.F. s-au ocupat de transportul părţilor vătămate în Spania, iar aici toate părţile vătămate au fost „împărţite între inculpaţi" şi duse la locuinţele unde se mai aflau şi ceilalţi inculpaţi, ocupându-se cu toţii de acestea.

Din toate aspectele anterior prezentate, instanţa concluzionează că inculpaţii au acţionat organizat, într-un grup format din mai multe persoane (respectiv 9 inculpaţi), că acest grup a acţionat o perioadă lungă de timp, respectiv ianuarie 2002 - ianuarie 2004, şi în mod coordonat în scopul comiterii infracţiunilor de trafic de persoane pentru a obţine beneficii financiare, fiind astfel îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin (3) din Legea nr. 39/2003, urmând ca instanţa să-i condamne pe toţi inculpaţii în baza acestui text legal.

Cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului M.F. prin înlăturarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), formulată de acest inculpat prin apărător, instanţa constată că este neîntemeiată şi o va respinge pentru următoarele considerente:

Aşa cum s-a reţinut la situaţia de fapt, inculpatul M.F. a participat alături de unii dintre ceilalţi inculpaţi la racolarea părţilor vătămate A.D., A.D., A.N., G.F. şi G.F., dintre care partea vătămată A.N. era minoră în vârstă de 15 ani la acea dată, participând în continuare şi la transportarea acestora în Spania. De asemenea, inculpatul M.F. a participat, alături de inculpaţii C.A. şi M.F., şi la transportarea părţilor vătămate L.F.L., în vârstă de 15 ani la acea dată, şi M.I.

Astfel fiind, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale luate în scopul obţinerii de venituri din obligarea părţilor vătămate împotriva voinţei lor să cerşească, inculpatul M.F. a săvârşit mai multe acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii de trafic de persoane, fiind vorba de mai multe părţi vătămate şi două acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii de trafic de minori, respectiv actele materiale săvârşite faţă de părţile vătămate A.N. şi L.F.L.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, instanţa de fond a avut în vedere gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor, contribuţia concretă a fiecărui inculpat la comiterea acestora, modalitatea de săvârşire a faptelor, respectiv forma continuată, dar mai ales faptul că inculpaţii au profitat de starea materială precară a părţilor vătămate şi de faptul că acestea nu ştiu să scrie şi să citească, fiind astfel victime sigure, foarte uşor de convins şi de exploatat, precum şi circumstanţele personale ale inculpaţilor.

Împotriva acestei hotărâri, inculpaţii M.F. şi C.M. au formulat apel la data de 13 iulie 2006, respectiv 14 iulie 2006, prin intermediul apărătorilor aleşi.

Inculpatul M.F. a solicitat să se dispună achitarea sa în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât lipseşte intenţia ca element subiectiv al infracţiunilor reţinute în sarcina sa, având în vedere împrejurările contradictorii ce rezultă din declaraţiile succesive ale părţilor vătămate. în subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate.

Pe latură civilă, inculpatul M.F. a susţinut că modalitatea în care instanţa de fond a stabilit plata despăgubirilor este netemeinică, având în vedere că din probele administrate nu rezultă că ar fi primit vreo sumă de bani.

Inculpatul C.M. a solicitat să se dispună achitarea sa în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele reţinute în sarcina sa nu există, iar instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ pentru lămurirea situaţiei de fapt, limitând cercetarea judecătorească la preluarea rechizitoriului. În subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate, având în vedere lipsa antecedentelor penale şi circumstanţele sale personale.

Prin Decizia penală nr. 898/ A din 22 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, pronunţată în dosarul nr. 40517/3/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.M. (alături de apelurile declarate de alţi coninculpaţi condamnaţi în aceeaşi cauză).

Prin Decizia penală nr. 4302 din 19 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. (alături de recursurile declarate de alţi coinculpaţi condamnaţi în aceeaşi cauză). Prin aceeaşi decizie a fost admis recursul declarat de inculpatul M.F., s-a casat Decizia penală numai în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinându-se că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la apelul declarat de acest inculpat.

În apel, după rejudecare, s-a pronunţat Decizia penală nr. 39/ A din 14 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, în dosarul nr. 7245/2/2007, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.F.

Prin Decizia penală nr. 1606 din 09 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de inculpatul M.F., s-a casat Decizia penală atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinându-se că apelul declarat de inculpat nu a fost soluţionat nici prin Decizia pronunţată cu ocazia rejudecării.

În apel, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, la data de 23 mai 2008, sub nr. 3027/2/2008.

La data de 05 iunie 2008 a fost ataşată la dosar declaraţia inculpatului C.M. din data de 12 aprilie 2008, prin care acesta a precizat că declară apel peste termen împotriva hotărârii primei instanţe pronunţată în cauza de faţă.

La termenul din data de 21 august 2008, Curtea a invocat, din oficiu, inadmisiblitatea apelului declarat de inculpatul C.M., această chestiune fiind pusă efectiv în discuţie la termenul de judecată din data de 27 octombrie 2008, când Curtea a procedat şi la ascultarea inculpaţilor M.F. şi C.M.

În dezvoltarea motivelor de apel, inculpatul M.F. a reiterat criticile ce au constituit, totodată, motive de recurs împotriva deciziei penale nr. 39/ A din 14 februarie 2008, arătând următoarele:

a) instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt eronată, prin denaturarea probelor administrate. Astfel, ieşirea din ţară a inculpatului M.F. la data de 23 ianuarie 2003, împreună cu părţile vătămate A.D., A.D. şi A.N., precum şi presupusele ieşiri din ţară ale aceluiaşi inculpat la datele de 08 august 2003 şi 23 septembrie 2003 nu au fost confirmate de probatoriul administrat şi nici nu au fost reţinute în rechizitoriul procurorului. În rechizitoriu a fost reţinută în sarcina inculpatului o singură faptă, respectiv cea descrisă la punctul 6, însă redactarea defectuoasă a actului de sesizare a permis preluarea automată a participaţiei penale a inculpatului şi faţă de alte părţi vătămate, neţinându-se astfel cont de probatoriul administrat. Inculpatul a invocat şi contradictorialitatea dintre menţiunile rechizitoriului şi rezoluţia anterior pronunţată în dosarul nr. 12/D/P/2005, în care s-a apreciat că se impune neînceperea urmăririi penale faţă de M.F., contradictorialitate care, în opinia apelantului-inculpat, echivalează cu un dubiu care îi profită şi reclamă achitarea sa conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

b) publicitatea şedinţelor de judecată desfăşurate în primă instanţă nu este conformă cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi reclamă rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă.

c) greşita soluţionare a laturii civile prin obligarea inculpatului M.F. la despăgubiri civile către părţile vătămate, în condiţiile în care acestea din urmă au solicitat obligarea inculpaţilor numai la plata sumelor de bani pe care aceştia le-au obţinut din cerşit, iar nu a unor daune morale. în aceste condiţii, instanţa de fond nu avea posibilitatea să dispună obligarea inculpatului la plata altor sume decât cele solicitate în mod expres de către părţile civile, solicitând înlăturarea obligării sale la plata sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

d) greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, având în vedere perioada în care inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa, respectiv ianuarie 2003. Inculpatul a susţinut că probele administrate nu confirmă existenţa unei grupări infracţionale cu caracter organizat, solicitând achitarea sa conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., sub acest aspect, precum şi pentru infracţiunea eventual prevăzută de art. 323 C. pen.

e) în subsidiar, inculpatul M.F. a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate având în vedere contribuţia concretă la săvârşirea faptelor şi atitudinea sinceră adoptată cu ocazia rejudecării apelului.

Sub aspectul admisibilităţii căii sale de atac, inculpatul C.M. a solicitat să se dispună admiterea apelului peste termen, având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 363 C. proc. pen., respectiv a lipsit atât la dezbateri cât şi la pronunţare, iar declaraţia de apel a fost formulată la data de 12 aprilie 2008, cu respectarea termenului de 10 zile de la data începerii executării pedepsei, respectiv 03 aprilie 2008. Invocând dispoziţiile deciziei nr. 29/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, în interesul legii, instanţa supremă a statuat că termenul de apel curge de la data comunicării hotărârii, chiar dacă inculpatul a fost reprezentat de apărător ales, inculpatul C.M. a arătat că nu i-a fost comunicată hotărârea de condamnare la adresa la care locuia în fapt, respectiv localitatea Salamanca, Spania.

Acelaşi inculpat a mai susţinut că adresa de reşedinţă era cunoscută de autorităţile române, care au solicitat şi extrădarea sa, cerere respinsă însă prin hotărârea autorităţilor judiciare spaniole.

Prin Decizia penală nr. 255 din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de inculpatul M.F. împotriva sentinţei penale nr. 847 din 12 iulie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. 40517/3/2005.

A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare aplicată inculpatului M.F. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, astfel:

- pedeapsa de 9 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003;

- pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);

- pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (3) teza a Il-a şi alin. (4) teza I şi ultima teză din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului M.F. din infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003 în infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicabilă art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina aceluiaşi inculpat din infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (3) teza a Il-a şi alin. (4) teza I şi ultima teză din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I şi alin. (4) teza I şi a IlI-a din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

În baza art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicabilă art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a condamnat pe inculpatul M.F., la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii. În acest sens, Curtea a apreciat că aplicarea pedepsei complementare, în conţinutul şi pe durata stabilite, deşi nu este obligatorie, este necesară în cauză având în vedere natura şi gravitatea faptei, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului.

În baza art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I şi alin. (4) teza I şi a IlI-a din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat, la pedeapsa de 9 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 13 din Legea nr. 678/2001 a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

A redus cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a Il-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), de la10 ani închisoare la 9 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele astfel stabilite, urmând ca inculpatul M.F. să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.

A înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatului M.F. la plata sumei de câte 10.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale către părţile civile M.I. şi G.T.

A luat act că partea civilă M.I. a renunţat la despăgubirile civile solicitate de la inculpat.

A înlăturat dispoziţia de confiscare de la inculpatul M.F. a sumei de 5800 euro în echivalent lei şi a dispus restituirea către inculpat a sumei de 210 euro, ridicată cu dovada seria B nr. 00967 din 18 iulie 2005 de către D.G.P.M.B. – S.C.J.E.O.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

A menţinut starea de arest preventiv a inculpatului M.F. şi a dedus prevenţia de la 13 iulie 2005 la zi.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

A respins, ca inadmisibil, apelul declarat de inculpatul C.M. împotriva sentinţei penale nr. 847 din 12 iulie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. 40517/3/2005.

A obligat apelantul inculpat C.M. la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Instanţa de prim control judiciar a constatat cu privire la apelul declarat de către inculpatul C.M. că acesta este inadmisibil, în condiţiile în care, anterior declarării sale, acesta formulase apel la 14 iulie 2006 prin intermediul apărătorului ales, apel soluţionat prin Decizia penală nr. 898/ A din 22 decembrie 20067 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 4302 din 19 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre prin care s-a respins apelul şi, respectiv, recursul inculpatului C.M., astfel încât s-a constatat că acesta a uzat de această cale prin intermediul apărătorului său, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 365 C. proc. pen. şi nici Decizia de recurs în interesul Legii nr. 29/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Cu privire la apelul declarat de inculpatul M.F., instanţa de prim control judiciar l-a considerat fondat pentru următoarele considerente:

Deşi a considerat că instanţa de fond în mod greşit a reţinut participaţia inculpatului M.F. doar la săvârşirea faptelor prevăzute la pct. 6, 7, 8 şi 10, deşi se impune reţinerea participaţiei sale şi la alte fapte, decât cele expres indicate, acest lucru nu a mai fost posibil în stadiul în care se afla cauza, deoarece ar fi dus la agravarea situaţiei inculpatului-apelant în propria cale de atac. În aceste condiţii, Curtea a procedat la o analiză judicioasă a situaţiei de fapt, prin coroborarea materialului probator administrat în cauză, stabilind vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptelor descrise la pct. 6, 7, 8 şi 10 din actul de sesizare, respectiv racolarea şi transportarea în Spania a părţilor vătămate A.D., A.D., A.N., G.F., G.F., precum şi la transportarea părţilor vătămate L.F.L. şi M.I.

A apreciat, nefondată, susţinerea inculpatului M.F. de înlăturare din încadrarea juridică a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât din actele dosarului a rezultat participaţia inculpatului la săvârşirea faptelor comise asupra părţilor vătămate A.D., A.D., A.N., G.F., G.F., L.F.L. şi M.I., fără a se face vreo menţiune cu privire la faptele comise asupra părţilor vătămate S.C., D.R. şi G.T.

Instanţa de control judiciar, dând eficienţă probatorie declaraţiilor părţilor vătămate în faza de urmărire penală a constatat că atitudinea subiectivă a inculpatului s-a manifestat sub forma intenţiei directe, acesta cunoscând scopul real al recrutării şi transportării părţilor vătămate în Spania, urmărind producerea lui, chiar dacă nu a obţinut, personal, beneficii materiale în urma exploatării acestora.

Totuşi, în ceea ce priveşte faptele reţinute în sarcina inculpatului, instanţa a apreciat că se ridică problema încadrării juridice a acestora, având în vedere perioada de timp în care inculpatul M.F. şi-a desfăşurat activitatea infracţională. S-a reţinut că acesta a desfăşurat acte materiale cu caracter infracţional, respectiv, ianuarie 2003, iar epuizarea acestora a avut loc la 21 ianuarie 2003, aşa încât acestea se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003 (publicată în M. Of. la 29 ianuarie 2003 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare), motiv pentru care, aplicând principiul neretroactivităţii legii penale, a constatat că dispoziţiile Legii nr. 39/2003 nu sunt aplicabile în cauză, dispunând schimbarea de încadrare juridică din art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003, în infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

Instanţa de control judiciar a constatat că în privinţa infracţiunii de trafic de minori în formă continuată încadrarea juridică este greşită, traficarea părţilor vătămate A.N. şi L.F.L. s-a realizat în cursul lunii ianuarie 2003, epuizându-se la 21 ianuarie 2003, dată la care ambele părţi vătămate împliniseră vârsta de 15 ani, fapt ce atrăgea incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (3) teza I (referitor la săvârşirea faptei prin inducerea în eroare asupra unui minor care a împlinit vârsta de 15 ani) şi alin. (4) teza I şi a III-a (referitor la săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane, prin inducerea în eroare asupra unui minor care a împlinit vârsta de 15 ani) din Legea nr. 678/2001, dispunând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (3) teza a II-a şi alin. (4) teza I şi ultim din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza II şi lit. e) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I şi alin. (4) teza I şi a III-a din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor, instanţa a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), iar sub aspectul infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001, Curtea a dispus reducerea cuantumului pedepsei de la 10 la 9 ani închisoare, având în vedere contribuţia efectivă a inculpatului la săvârşirea faptei.

Instanţa de prim control judiciar a considerat nefondată critica inculpatului M.F. referitor la nulitatea absolută a hotărârii instanţei de fond ca urmare a desfăşurării şedinţei de judecată în mod public, contrar dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 678/2001, apreciind că este vorba de nulitatea relativă care nu a fost invocată în temeiul prevăzut de art. 197 alin. (4) C. proc. pen., iar dispoziţia art. 24 din Legea nr. 678/2001 vizează protejarea intereselor minorilor, aceştia fiind singurii (şi nu inculpaţii) să invoce o vătămare ce ar deriva din nerepectarea prevederilor legale.

Cu privire la soluţionarea laturii civile, Curtea de apel a constatat că în mod greşit inculpatul a fost obligat la plata către părţile civile M.I. şi G.T. de daune morale, în condiţiile în care, potrivit declaraţiei acestora au precizat că nu mai au nici o pretenţie civilă în cauză, iar în ceea ce priveşte celelalte dispoziţii cu privire la soluţionarea laturii civile au fost corect analizate şi rezolvate de către instanţa de fond.

Nejustificată a fost considerată şi confiscarea sumei de 5800 euro de la M.F. în raport cu prevederile art. 118 C. pen., nici un mijloc de probă nerelevând obţinerea unor astfel de sume de către inculpat.

Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs inculpaţii M.F. şi C.M.

În motivele de recurs depuse la dosarul cauzei, recurentul inculpat C.M. critică Decizia penală nr. 255 din 6 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că nu s-a pronunţat asupra apelului peste termen pe care inculpatul C.M. l-a declarat în baza dispoziţiilor art. 365 alin. (1) C. proc. pen., considerându-l în mod greşit inadmisibil, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 şi 12 C. proc. pen.

Recurentul învederează că art. 365 alin. (1) C. proc. pen., prevede posibilitatea părţii care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare de a declara apel şi peste termen, în 10 zile de la începerea executării pedepsei, ceea ce inculpatul C.M. a făcut. Mai mult, inculpatul nu a participat la nici un termen de judecată, luând cunoştinţă de condamnarea definitivă în momentul punerii în executare a mandatului de arestare, astfel având în vedere şi Decizia XXIX/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că termenul de declarare a apelului şi recursului pentru inculpatul care a lipsit atât la dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la comunicare, recurentul apreciază că în mod greşit i s-a respins ca inadmisibil apelul său, Curtea nepronunţându-se pe o cerere esenţială, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Inculpatul M.F., în dezvoltarea scrisă a motivelor sale de recurs, arată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane şi trafic de minori în modalităţile reţinute de instanţa de apel în hotărârea atacată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., întrucât transportul părţii vătămate s-a realizat fără constrângere, fără a i se vicia voinţa, iar inculpatul nu a obţinut nici un beneficiu material.

O altă critică invocată de către inculpatul M.F., în ceea ce priveşte hotărârea, se referă la eroarea gravă de fapt existentă în cele două hotărâri în stabilirea situaţiei de fapt, privind constituirea unui grup infracţional organizat, fapt ce a determina adoptarea unei soluţii injuste de condamnare în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., motiv de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.

Asocierea presupune reunire, cu perspectiva unei durate de timp, a mai multor persoane în vederea realizării unui scop infracţional comun. Astfel, dispoziţiile referitoare la art. 323 C. pen., nu sunt aplicabile în cazul unei înţelegeri întâmplătoare şi spontane. Deşi se reţine pentru inculpat că nu a efectuat acte de exploatare pe teritoriul Spaniei, nu se poate susţine că el a participat la realizarea unui scop infracţional comun, în condiţiile în care nu s-a demonstrat cunoaşterea de către inculpat a activităţii infracţionale desfăşurate de către ceilalţi coinculpaţi, cu atât mai mult, cu cât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – B.T. Călăraşi a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpat cu privire la implicarea sa în traficul de persoane, fapt ce creează dubii cu privire la vinovăţia inculpatului.

În subsidiar, recurentul inculpat M.F. a solicitat individualizarea corespunzătoare a pedepsei aplicate, ţinând seama de împrejurarea că nu e cunoscut cu antecedente penale, a recunoscut că a transportat părţile vătămate L.F. şi M.I. fără să le exploateze, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.

Un alt motiv de recurs invocat de către inculpatul M.F. se referă la desfăşurarea şedinţei de judecată, atât la tribunal, cât şi la curtea de apel, în mod public, deşi Legea nr. 678/2001 stabileşte în termeni imperativi că şedinţele în cauzele privind infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 13 nu sunt publice, fapt ce atrage nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 4 C. proc. pen.

Cu privire la soluţionarea laturii civile, în mod greşit a fost rezolvată, întrucât părţile civile G.C.F. şi G.G.F. au solicitat de la inculpat sume de bani pe care le-au obţinut de la cerşit şi nicidecum daune morale aşa cum în mod greşit a stabilit instanţa, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (2) cu referire la art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

De asemenea, în mod greşit s-a menţinut dispoziţia dată de instanţa fondului de indisponibilizare a imobilului aparţinând inculpatului în condiţiile în care art. 163 alin. (2) C. proc. pen., prevede că măsurile asiguratorii în vederea recuperării pagubei se pot lua asupra bunurilor inculpatului până la concurenţa valorii probabile a pagubei (10.000 euro).

Concluziile apărătorilor recurenţilor inculpaţi, ale Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpaţilor au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., precum şi din oficiu în conformitate cu art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.F. este nefondat, iar recursul inculpatului C.M. este inadmisibil, pentru următoarele considerente.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul ei, în baza propriului examen, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatului M.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 13, art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I şi alin. (4) teza I şi a III-a din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) teza a II-a şi lit. e) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Înalta Curte consideră că în cauză, prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitor la aprecierea probelor, stabilind că în cursul lunii ianuarie 2003, împreună cu inculpaţii condamnaţi definitiv C.A., M.A., B.G. şi B.N. prin inducerea în eroare cu privire la posibilitatea obţinerii ilicite a unor venituri în Spania, inculpatul M.F. le-a recrutat pe părţile vătămate A.D., A.D. şi A.N. (în vârstă de 15 ani la data săvârşirii faptelor) în scopul real al exploatării prin obligarea la practicarea cerşetoriei.

În realizarea acestui scop, la data de 21 ianuarie 2003, cele trei păţi vătămate au fost transportate de către inculpatul M.A. cu autoturismul în Spania, părăsind România prin punctul de trecere al frontierei Vârşad. Deşi inculpatul M.F. nu s-a aflat în autoturismul menţionat, la aceeaşi dată şi prin acelaşi punct de trecere al frontierei a părăsit teritoriul ţării cu autoturismul, împreună cu alte părţi vătămate, destinaţia finală fiind Spania.

La 21 ianuarie 2003, partea vătămată G.F. a fost transportată de către inculpatul M.A. cu autoturismul în Spania, cu aceeaşi ocazie părăsind ţara către aceeaşi destinaţie şi prin acelaşi punct de frontieră şi inculpatul M.F., în vederea practicării cerşetoriei.

În aceleaşi condiţii a părăsit ţara şi partea vătămată G.F.

Părţile vătămate M.I. şi L.F.L. (în vârstă de 15 ani la data comiterii faptelor) la 21 ianuarie 2003 au fost transportate de către M.F. în autoturismul în care se aflau şi C.A. şi M.F., în Spania prin punctul de trecere al frontierei Vârşad, în scopul exploatării lor prin obligarea de a cerşi.

În sarcina inculpatului M.F. s-a reţinut participaţia acestuia la recrutarea şi transportarea părţilor vătămate, chiar dacă s-a aflat sau nu în acelaşi autoturism cu acestea, fapt ce rezultă din modul în care au acţionat inculpaţii, au avut aceeaşi destinaţie finală, au folosit acelaşi punct de trecere al frontierei în aceeaşi zi, au împărţit părţile vătămate în vederea obţinerii de beneficii materiale de pe urma practicării cerşetoriei, inculpatul M.F. neexercitând acte de exploatare pe teritoriul Spaniei a părţilor vătămate.

Solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea pe considerentul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane reţinută în sarcina sa, în sensul că nu a exercitat acte de exploatare a părţilor vătămate prin recrutare sau transport, nu a exercitat acte de constrângere sau viciere a voinţei părţilor vătămate şi nu le-a exploatat nu poate fi primită.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, constituie infracţiunea de trafic de persoane „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin ameninţare, violenţă sau alte forme de constrângere, fraudă şi înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane."

Din analiza textului incriminator rezultă existenţa mai multor modalităţi de realizare a conţinutului laturii obiective a infracţiunii de trafic de persoane, recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, primirea, iar în privinţa scopului, acesta este generalizat, urmărindu-se exploatarea victimei. Expresia folosită „în scopul exploatării victimei", raportat la speţa în cauză, trebuie înţeleasă în sensul executării unei munci în mod forţat, cu încălcarea normelor legale vizând condiţiile de muncă. În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, iar potrivit art. 16 din lege, consimţământul persoanei, victimă a traficului, nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului.

În speţă, din analiza întregului material probator, rezultă că inculpatul cunoştea de la bun început detaliile activităţii infracţionale (dovadă fiind prezenţa ca alături de ceilalţi inculpaţi la activităţile de recrutare şi transport a părţilor vătămate), scopul acestuia, cât şi al celorlalţi coinculpaţi condamnaţi în cauză, fiind acela de a determina părţile vătămate, prin promisiuni mincinoase, în sensul plasării în locuri de muncă în agricultură, de a accepta propunerea de a se deplasa în Spania, în realitate acestea fiind obligate să cerşească.

Inculpatul a căutat şi recrutat persoane lipsite de o situaţie materială satisfăcătoare, lipsite de studii, fără un minim necesar de cunoştinţe, ceea ce le-a făcut uşor de convins, folosind ca mijloc de săvârşire al infracţiunii, atât înşelăciune cu prilejul recrutării, precum şi ulterior.

Din declaraţiile părţilor vătămate A.D. şi A.D., rezultă participarea inculpatului M.F. la comiterea săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane sub forma recrutării şi transportării părţilor vătămate, prin prezentarea acestora a unor situaţii de fapt diferită de cea reală, asigurându-le că vor avea un loc de muncă, bine plătit în agricultură în Spania, condiţii de cazare, când în realitate, intenţia acestora era cea de exploatare prin obligare la practicarea cerşetoriei.

Astfel, părţile vătămate arată: „au venit la domiciliul meu mai muţi ţigani, unul dintre ei s-a prezentat ca fiind M.F. şi conducea un microbuz alb, iar ceilalţi se strigau „H.", „B.", „G.", „B.". Aceştia ne-au spus că ne obţin un loc de muncă avantajos cu contract de muncă în agricultură în Spania (..) M.F. s-a ocupat de transportul nostru în Spania."

Aceeaşi situaţie de fapt este învederată şi de către partea vătămată G.F. care învederează „La domiciliul părinţilor mei au venit câteva persoane dintre care l-am recunoscut pe M.F., întrebându-ne dacă dorim să mergem în Spania cu contract de muncă în agricultură (..) M.F. împreună cu C.A., M.A., B.G., B.N. s-au ocupat de obţinerea paşapoartelor şi de biletul de călătorie."

La fila x dosar urmărire penală, partea vătămată G.G.F. subliniază activitatea infracţională desfăşurată de către inculpatul M.F. „despre M.F. ştiu că acesta desfăşura activitatea de şofer şi în România şi în Spania, când ne transporta dintr-o localitate în alta."

Declaraţiile părţilor vătămate audiate în cauză se coroborează şi cu cele ale martorilor, în speţă, martora B.S. arată: „C.A. şi membrii familiei sale, H., B. şi ginerele său F. (M.F. trăia în concubinaj cu numita C.L.) de aproximativ 7 ani, duceau oameni la cerşit în Spania, iar cu banii obţinuţi din această activitate şi-au cumpărat maşini şi multe case."

Implicarea inculpatului M.F. în activitatea infracţională este demonstrată şi prin faptul că, la aceeaşi dată când au fost transportate o parte din părţile vătămate în Spania s-a consemnat şi ieşirea acestuia din ţară, prin acelaşi punct de frontieră pe unde au trecut şi părţile vătămate.

Prin urmare, aceste conduite materiale, de netăgăduit în raport de probele administrate, nu pot configura o gravă eroare în reţinerea stării de fapt, după cum nici nu pot justifica lipsa unor elemente constitutive ale infracţiunii deduse judecăţii, de natură să atragă o soluţie de achitare a inculpatului. Din modul în care a acţionat inculpatul, relevat de probele administrate în cauză, instanţele au reţinut corect vinovăţia inculpatului în desfăşurarea unor activităţi infracţionale, având ca obiect recrutarea şi transportarea mai multor persoane în scopul exploatării şi obligării lor la practicarea cerşetoriei, activităţi corect încadrare în drept, în infracţiunea continuată de trafic de persoane, singura soluţie care se justifică, fiind de condamnare şi nu de achitare a inculpatului.

Nici motivele de recurs privind eroarea gravă de fapt, respectiv greşita aplicare a legii, întemeiată pe dispoziţiile art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., impunându-se achitarea, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu sunt întemeiate.

Referitor la eroarea gravă de fapt, jurisprudenţa şi literatura de specialitate au statuat că prin aceasta se înţelege o greşită examinarea a probelor, adică în dosar există o anumită probă când în realitate ea nu există sau se urmăreşte ca printr-un anumit mijloc de probă să se demonstreze existenţa unor împrejurări, când în realitate din aceasta ar reieşi contrariul. Gravitatea trebuie înţeleasă în sensul că nu orice eroare atrage aplicarea cazului de casare, ci numai acele erori care ar influenţa soluţionarea procesului.

Or, în cauză, instanţele din gradele anterioare de jurisdicţie au interpretat judicios probele cauzei, dând eficienţă întregului material probator al cauzei, soluţia fiind în deplină concordanţă cu aceasta.

În mod corect instanţa de control judiciar a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003 în infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), având în vedere perioada în care M.F. a desfăşurat acte materiale cu caracter infracţional (ianuarie 2003) şi data intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003 (după epuizarea activităţii infracţionale a acestuia).

Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că între inculpatul M.F. şi ceilalţi coinculpaţi (care sunt rude sau afini între ei) a existat o înţelegere privind săvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor, au acţionat în mod organizat (se deplasau împreună, căutau persoane cu un nivel scăzut de pregătire şi fără posibilităţi materiale, le induceau în eroare, promiţându-le locuri de muncă şi condiţii de cazare avantajoase în Spania), le transportase deplasau în Spania, după care reveneau pe rând, periodic în România cu scopul de a recruta alte persoane pentru a le duce cu ei în Spania, în scopul obligării la practicarea cerşetoriei, fiecare inculpat având roluri bine determinate. De exemplu: C.L., concubina inculpatului M.F. a fost cea care a racolat mai multe persoane, participând şi la transportul în Spania a acestora şi la obligarea părţilor vătămate la cerşetorie şi la supravegherea lor au fost implicaţi inculpaţii C.M., C.A., B.G. Inculpatul M.F. a transportat o parte din părţile vătămate şi a participat la activităţi de racolare, elocvente fiind declaraţiile părţilor vătămate A.D., A.D., G.C.F., G.Gh.F., M.I. şi L.F., coroborate cu probele de verificare în evidenţele poliţiei de frontieră, în vederea obţinerii de beneficii financiare, fiind îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., care presupune consensul mai multor persoane în vederea constituirii unui nucleu autonom în scopul de a fiinţa în timp şi de a pregăti, organiza şi duce la îndeplinire planurile de comitere a unor infracţiuni.

În consecinţă, cazul de casare menţionat nu este incident în cauză, inculpatul M.F. nerelevând în concret, existenţa unei erori grave în stabilirea situaţiei de fapt, respectiv o gravă neconcordanţă între faptele reţinute de instanţă şi probatoriul administrat.

Infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni presupune o durată de timp a activităţii infracţionale, implicând şi o activitate de organizare a acestora. Pentru ca în sarcina unei persoane să se reţină infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen., nu este necesar ca aceasta să-i cunoască pe toţi membrii grupului şi nici să fi militat în cadrul asociaţiei, fiind suficient ca ea să îşi fi manifestat voinţa de a se integra în grupul constituit în vederea săvârşirii unor infracţiuni, fapt ce rezultă din prezenţa inculpatului în activităţile de racolare ale părţilor vătămate, când i-a însoţit pe ceilalţi membrii ai grupării, cât şi din activităţile de transport ale acestora în Spania.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de către recurentul inculpat M.F. cu privire la greşita individualizare a pedepsei, Înalta Curte îl consideră nefondat pentru următoarele considerente.

În referire cu dispoziţiile art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care reglementează criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepsei ţinându-se seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate de partea specială sau de legile speciale, în speţă Legea nr. 678/2001, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul sunt pedepsite cu închisoare cu limite diferite cuprinse între 7 - 18 şi, respectiv, 3 - 15 ani, limite ridicare, fapt ce relevă un grad ridicat de pericol social al faptelor.

De asemenea, unele din infracţiuni au fost săvârşite în formă continuată (mai multe acte materiale săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale), formă prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), împrejurare care, potrivit art. 42 C. pen., e de natură să atragă agravarea răspunderii penale.

Critica cu privire la cuantumul pedepselor şi solicitarea reducerii acestora sunt neîntemeiate.

La stabilirea pedepselor aplicate inculpatului M.F. s-a reţinut atitudinea acestuia în faţa organelor judiciare (a avut o atitudine preponderentnesinceră, lipsa antecedentelor penale nu reflectă o periculozitate scăzută şi nici nu justifică reţinerea circumstanţelor atenuante), precum şi încercarea de a influenţa bunul mers al urmăririi penale.

Cuantumul pedepselor, astfel cum au fost stabilite de către prima instanţă de control judiciar reflectă corespunzător criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi este de natură să realizeze scopul prevăzut de art. 52 C. pen., respectând principiul proporţionalităţii în raport cu gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor, nefiind justificată o nouă reducere a acestora în recurs.

Nu se constată temeiuri pentru a se dispune aplicarea circumstanţelor atenuante (aplicarea acestora nu reprezintă o obligaţie a instanţelor de judecată), lipsa antecedentelor penale şi conduita bună a inculpatului înainte de săvârşirea faptei a fost avută în vedere de instanţă la individualizarea pedepsei, Înalta Curte apreciind că o pedeapsă într-un cuantum mai redus nefiind aptă a îndeplini funcţiile şi a realiza scopul pedepsei în contextul în care infracţiunile au fost săvârşite şi al caracterului de fenomen dobândit de acest tip de infracţiuni în ultima perioadă de timp.

Aceste infracţiuni de o amploare deosebită aduc atingere unora dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, demnitatea persoanei, reprezentând şi una din cele mai grave forme ale criminalităţii organizate. În astfel de condiţii, a reduce pedeapsa pentru autorul unor asemenea infracţiuni, cu impact social deosebit, ar echivala cu încurajarea tacită a lui şi a altora la săvârşirea unor fapte similare şi cu scăderea încrederii populaţia în capacitatea de ripostă a justiţiei. În plus, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

O altă critică a inculpatului M.F. referitoare la nulitatea absolută a hotărârii instanţei de fond şi apel ca urmare a desfăşurării şedinţelor de judecată în mod public, contrar dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 678/2001, Înalta Curte o apreciază nefondată pentru următoarele considerente.

Astfel, deşi textul de lege enunţat prevede caracterul nepublic al şedinţei de judecată în cazul infracţiunii de trafic de minori, nerespectarea acestei dispoziţii nu e de natură a atrage nulitatea absolută a hotărârii, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., aceasta deoarece legea sancţionează cu nulitatea absolută doar nepublicitatea şedinţei de judecată, atunci când publicitatea este obligatorie, nu şi desfăşurarea publică a şedinţei în scopul în care ea ar trebui să se desfăşoare în mod nepublic.

Nulitatea absolută nu va opera atunci când legea prevede că şedinţa nu e publică, deoarece ceea ce se ocroteşte prin nulitatea absolută e publicitatea şedinţei de judecată.

Astfel, plenul Tribunalului Suprem a statuat că judecarea minorului în şedinţă publică, deşi în art. 485 C. proc. pen., se prevede judecata în şedinţă nepublică, atrage casarea hotărârii, numai dacă partea interesată sau procurorul semnalează o vătămare a intereselor legitime ale minorului ori s-a constatat că din această cauză nu a fost posibil aflarea adevărului şi soluţionarea justă a cauzei, ceea ce implică o nulitate relativă [(art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.)].

Extrapolând această deciziei a Tribunalului Suprem la speţa în cauză, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 678/2001 are în vedere protejarea intereselor minorilor, care pot fi victime ale traficului de minori, aceştia fiind singurii în măsură să invoce o vătămare ce ar deriva din nerespectarea dispoziţiilor privind nepublicitatea şedinţei de judecată şi nu inculpatul.

Cum părţile interesate nu au invocat o vătămare a intereselor lor şi nici aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei nu au fost influenţate de desfăşurarea publică a şedinţei de judecată, nu poate opera în cauză nulitatea absolută a hotărârii.

Mai mult, acest motiv de nulitate relativă nu a fost invocat în termenul prevăzut de dispoziţiile legale ale art. 197 alin. (4) C. proc. pen., astfel încât eventuala nulitate a încheierilor s-a acoperit prin neinvocare.

În ceea ce priveşte critica inculpatului M.F. privind greşita soluţionare a laturii civile, în sensul că G.C.F. şi G.Gh.F. au solicitat de la inculpat sume de bani pe care le-au obţinut de la cerşit şi nicidecum daune morale, aşa cum a stabilit instanţa, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., Înalta Curte o consideră nefondată.

Din analiza conţinutului deciziei penale nr. 255/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prima instanţă de control judiciar a analizat în mod amănunţit şi cu referire la probele administrate şi existente în cauză, modul de soluţionare al laturii civile cu privire la solicitarea părţilor civile G.C.F. şi G.Gh.F., vizând acordarea şi de daune morale, astfel încât nu se poate vorbi de existenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. (instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului).

În mod corect instanţa de prim control judiciar a constatat că cele două părţi vătămate G.C.F. şi G.Gh.F. au precizat că se constituie părţi civile cu sumele de 6000 euro şi, respectiv, 10.000 euro, reprezentând contravaloarea muncii pe care au fost obligaţi să o presteze, inclusiv daune morale", ulterior acestea nefăcând alte precizări cu privire la poziţia exprimată în faza de urmărire penală, astfel încât, atât instanţa de fond, cât şi prima instanţă de control judiciar au apreciat în mod corect că sumele solicitate includ şi prejudiciul moral pe care l-au suferit, pronunţându-se astfel asupra cererilor părţilor vătămate, iar suma acordată e de natură să asigure o justă compensare a suferinţelor de ordin psihic produse părţilor civile.

La fila x, partea vătămată G.C.F. arată „Mă constitui parte civilă cu suma de 6000 euro, reprezentând bani pe care i-am câştigat în acea perioadă, incluzând şi suferinţele morale pricinuite", fapt de natură să dovedească solicitarea de daune morale de către partea vătămată.

Cu privire la măsura asiguratorie privind indisponibilizarea imobilului aparţinând inculpatului, în mod corect instanţa de fond a menţinut această măsură.

Măsurile asiguratorii sunt măsuri de constrângere reală ce constau în indisponibilizarea până la soluţionarea definitivă a cauzei a bunurilor inculpatului în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracţiune.

Critica recurentului inculpat că această măsură nu a fost luată până la concurenţa valorii probabile a pagubei este nefondată atâta timp cât măsura asiguratorie este o măsură procesuală ce nu constituie prin ea însăşi o acoperire a pagubelor, ci numai garantează repararea ei, automat până la concurenţa valorii pagubei stabilite prin hotărâre definitivă. Faţă de cele reţinute, Înalta Curte în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va constata recursul inculpatului M.F. nefondat, motiv pentru care-l va respinge.

Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), va deduce prevenţia inculpatului de la 13 iulie 2005 la 5 martie 2009.

Cu privire la recursul declarat de către inculpatul C.M., Înalta Curte îl consideră inadmisibil, pentru următoarele considerente.

Inculpatul C.M. a apreciat că în mod greşit a fost respins apelul său ca fiind inadmisibil, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 şi 21, învederând că a lipsit la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare, astfel încât era îndreptăţit a declara apel peste termen, termenul de declarate a acestuia curgând de la comunicare şi în raport de Decizia XXIX/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă de control judiciar a respins, ca inadmisibil, apelul având în vedere că inculpatul C.M. şi-a exercitat dreptul la calea de atac a apelului împotriva hotărârii de condamnare (Decizia penală nr. 898/ A din 22 decembrie 2006 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a doua penală şi pentru cauze cu minori şi de familie), uzând totodată şi de dreptul la recurs împotriva deciziei date în apel, rămasă definitivă (Decizia penală nr. 4302 din 19 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Astfel, se poate constata că în cauză există autoritate de lucru judecat cu privire la dreptul de recurs exercitat de inculpatul C.M. atâta timp cât recursul acestuia împotriva hotărârii instanţei de apel a fost respins de către instanţa de recurs, devenind inadmisibil orice alt recurs declarat de aceeaşi parte împotriva aceleiaşi hotărâri, la judecarea acestuia opunându-se autoritatea de lucru judecat a deciziei de respingere a recursului, existând identitate de recurent şi de hotărâre atacată, fapt ce face să opereze cauza de inadmisibilitate a recursului.

Chiar şi în ipoteza în care atât apelul, cât şi recursul nu au fost declarate personal de către inculpat, ci de apărătorul său ales, în baza împuternicirii avocaţiale care se emite în baza contractului scris de asistenţă juridică reglementată de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (art. 28) şi a Statutului profesiei de avocat (art. 91, care prevede că apărătorul poate declara recurs pentru titularul dreptului de recurs), operează interdicţia de a declara o nouă cale de atac de aceeaşi natură, împotriva aceleiaşi hotărâri, de aceeaşi persoană.

Titularul dreptului de recurs nu poate declara un nou recurs după ce s-a judecat şi soluţionat recursul declarat de apărător, deoarece ceea ce s-a judecat a fost recursul titularului şi nu al apărătorului, acesta declarând recurs în interesul titularului, în sensul dispoziţiilor art. 172 alin. (7) C. proc. pen. (apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat şi să exercite dreptul de a declara recurs, neputându-se refuza apărătorului dreptul de a face declaraţia de recurs pentru inculpatul care a lipsit de la judecata cauzei, cât şi la pronunţare, împiedicându-l să acorde asistenţa juridică corespunzătoare).

Lipsite de relevanţă, apar astfel susţinerile recurentului referitoare la consecinţele deciziei de recurs în interesul Legii nr. 29/2006 şi la necomunicarea în mod legal a hotărârii la adresa la care lucra de fapt, aceste aspecte ar fi putut fi edificatoare şi cu efect asupra situaţiei particulare a inculpatului, numai în cazul în care acesta nu ar fi exercitat efectiv o cale de atac în condiţiile prevăzute de lege, nu şi în situaţia în care acesta a uzat de acest drept prin intermediul apărătorului ales.

Motivul de casare invocat de către recurentul inculpat, şi anume cel prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., în sensul nepronunţării instanţei de apel asupra unei cereri esenţiale pentru inculpat de natură să garanteze drepturile sale şi să influenţeze soluţia procesului, în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apelului peste termen formulat de inculpatul C.M. este nefondat, atâta timp cât şi din analiza conţinutului motivării deciziei penale, rezultă că instanţa de prin control judiciar, analizând inadmisibilitatea căii de atac promovate de către acesta s-a pronunţat şi asupra cererii inculpatului, formulată în condiţiile art. 365 C. proc. pen., apreciind în mod corect, ca fiind inoportună analiza criticilor formulate de acesta în raport cu dispoziţiile art. 365 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 21 C. proc. pen. (judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi înştiinţa despre această imposibilitate), Înalta Curte îl constituie nefondat pentru următoarele considerente.

Art. 291 alin. (1) C. proc. pen., stabileşte obligaţia judecătorului de a hotărî asupra unei cereri numai după prealabila citare a părţilor sau înfăţişarea acestora. Aceste dispoziţii au un caracter imperativ, vizând principiul contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare. Din analiza încheierilor de şedinţă, rezultă că inculpatul a fost legal citat.

Teza a II-a a acestui caz de casare se referă la ipoteza în care judecarea cauzelor în prima instanţă sau în apel a avut loc în lipsa unei părţi legal citate, dar în imposibilitate de a se prezenta în instanţă. Inculpatul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiţii: să fi fost în imposibilitate de a se prezenta la judecată, precum şi imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa despre această împrejurare, nedovedind pentru termenul când a fost soluţionată cauza în fond (aceste împrejurări vizează doar termenul când s-a soluţionat pricina în fond) vreun caz temeinic de împiedicare (boală, deţinere într-o altă cauză, plecat în străinătate şi indicat adresa de aici), astfel încât nu poate opera în cauză acest caz de casare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul C.M. ca fiind inadmisibil, motiv pentru care, conform art. 385¹⁵ pct. 1 lit. a) C. proc. pen., îl va respinge ca atare.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 lei fiecare cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F. împotriva deciziei penale nr. 255 din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva aceleiaşi decizii.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului M.F., durata reţinerii şi arestării preventive de la 13 iulie 2005 la 5 martie 2009.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 martie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 721/2009. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 823/2009. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 765/2009. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 765/2009. Penal