ICCJ. Decizia nr. 3246/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3246/2010
Dosar nr. 942/64/200.
Şedinţa publică din 21 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 313/S din 19 octombrie 2000 a Tribunalului Braşov, secţia penală, alături de alţi 4 coinculpati, a fost condamnat, în baza art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a), g), i) alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74, art. 76 lit. a) C. pen., inculpatul J.D., la pedeapsa de 8 ani închisoare şi la pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani de la terminarea executării pedepsei închisorii, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat (două acte materiale).
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus obligarea inculpaţilor, în solidar, la plata către partea civilă SC T.U.T.B. SA Braşov a sumei de 159.483.366 lei cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. a dispus confiscarea specială de la inculpatul J.D. a trei saci din rafie, aliaţi la Camera de Corpuri Delicte a I.J.P. Braşov (f. 101 dosar urmărire penală).
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul B.C. a fost angajat la SC T.U.T.B. SA Braşov şi, după ce a fost disponibilizat, le-a spus celorlalţi coinculpati despre modalitatea de a sustrage piese din material neferos, pe care să le valorifice şi, cum toţi au fost de acord, în noaptea de 30 din 31 ianuarie 2000, s-au deplasat de la domiciliul inculpatului C.D., cu autoturismul înmatriculat sub nr. (condus de inculpatul J.D.), având asupra lor 5 saci şi, ajungând la societatea parte vătămată, au pătruns în incinta societăţii prin escaladarea gardului, au desfăcut sârma şi au pătruns în secţia turnătorie T-32, de unde au sustras SDV-uri şi piese din aluminiu, fiecare dintre inculpaţi umplându-şi propriul sac, după care au vândut bunurile sustrase către SC A. Braşov (unde au predat 163 kg aluminiu şi au primit 1.793.000 lei, bani pe care i-au împărţit în mod egal, însă valoarea prejudiciului produs prin infracţiune a fost de 159 483.366 lei).
În noaptea de 31 ianuarie 2000-01 februarie 2000, în baza aceleiaşi rezoluţii, cei 5 inculpaţi, în aceeaşi modalitate, au pătruns în aceeaşi secţie, de unde au sustras 8 piese mari din aluminiu şi 4 saci cu alte piese, însă - în timp ce se îndreptau cu bunurile sustrase spre autoturism - au fost prinşi de organele de poliţie. Valoarea, bunurilor sustrase prin acest ultim act material a fost de 135.333.653 lei.
S-a reţinut că faptele inculpaţilor sunt dovedite cu întreg materialul probator administrat în cauză: proces-verbal de identificare şi evaluare a bunurilor sustrase; proces-verbal de depistare, întocmit cu prilejul surprinderii inculpaţilor în timp ce transportau piesele, fixat prin fotografii judiciare; proces-verbal întocmit la SC A. SRL; adeverinţă de primire şi plată pe numele inculpatului C.D.; proces-verbal de reconstituire; probe care se coroborează cu recunoaşterea inculpatului C.D. în cursul cercetării judecătoreşti.
S-a reţinut că inculpaţii, inclusiv inculpatul J.D., în declaraţiile dale în cursul urmăririi penale au recunoscut săvârşirea faptelor, după care 2 inculpaţi, printre care şi inculpatul J.D., s-au sustras judecăţii şi, legal citaţi, nu s-au prezentat la instanţă.
Faţă de inculpatul J.D. sentinţa a rămas definitivă prin neapelare, fiind emis de către Tribunalul Braşov mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 437/2000 din 9 noiembrie 2000.
Inculpatul a fost arestat de I.P.J. Braşov la data de 02 decembrie 2009 şi depus în Penitenciarul Codlea, în vederea executării pedepsei, la data de 03 decembrie 2009 (fila 252 dosar nr. 668/2000).
La data de 08 decembrie 2009 inculpatul a declarat apel peste termen (fila 3 din dosar nr. 942/64/2009), solicitând, în principal, admiterea apelului peste termen, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Braşov, întrucât procedura de citare cu el nu a fost îndeplinită, fiind citat de la ultima adresă de domiciliu, deşi nu mai locuia la acea adresă din anul 2000, totodată procedura de citare fiind îndeplinită prin afişare. Apelantul-inculpat a solicitat şi schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a), g) şi i) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41alin. (2) C. pen. şi art. 74-76 lit. a) C. pen. (două acte materiale) în infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a), g) şi i) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două acte materiale), art. 74-76 lit. a) C. pen., precum şi cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), având în vedere modificările legislative intervenite între timp cu privire la art. 146 C. pen.
Curtea de Apel Braşov, verificând hotărârea atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, a constatat că sunt Îndeplinite condiţiile apelului peste termen şi, de asemenea, că apelul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Cu privire la admisibilitatea apelului peste termen, instanţa de apel a constatat că împotriva sentinţei apelate inculpatul nu a declarat apel în termenul de apel prevăzut, de art. 363 C. proc. pen.
S-a constat însă că inculpatul, care a lipsit atât la toate termenele de judecată în primă instanţă, cât şi la pronunţarea sentinţei a declarat apel înăuntrul termenul prev. de art. 365 alin. (1) C. proc. pen., la data de 08 decembrie 2009, după arestarea acestuia la data de 02 decembrie 2009 în vederea executării pedepsei aplicate de instanţă, astfel că apelul peste termen este admisibil.
În ceea ce priveşte primul motiv procedural de apel invocat de inculpat, respectiv desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe întrucât procedura de citare cu el nu a fost corect îndeplinită la instanţa de fond, s-a apreciat că acesta nu este întemeiat. Inculpatul, la fiecare termen de judecată, a fost citat de Ia adresele indicate de către acesta, respectiv Braşov, cât şi prin afişare la Consiliul Local Braşov, în conformitate cu prev. art. 177 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. Procedura de citare a inculpatului de la ultima adresă de domiciliu cunoscută a fost îndeplinită, potrivit prev. art. 178, art. 179 C. proc. pen., astfel că nu se poate reţine că inculpatul a fost nelegal citat şi, deci, s-a concluzionat că nu sunt îndeplinite prev. art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. pentru a trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
Referitor la motivele substanţiale de apel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că la încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului, în art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a), g) şi i) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două acte materiale), s-a avut în vedere că fapta a fost săvârşită de mai multe persoane împreună, în timpul nopţii, prin escaladare, precum şi că - în raport cu prejudiciul în sumă de 294.817.019 Rol, faptă care potrivit prev. art. 146 C. pen. (în configuraţia textului în vigoare la data faptei şi la data judecăţii) - a produs consecinţe deosebit de grave.
Prin OUG nr. 207 din 15 noiembrie 2000, pentru modificarea şi completarea Codului Penal şi Codului de Procedură Penală, textul art. 146 C. pen. a fost modificat, în sensul că prin consecinţe deosebit de grave, se înţelege o pagubă materială mai mare de un miliard de lei, în prezent conţinutul art. 146 C. pen. fiind „prin consecinţe deosebit de grave, se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei".
Faţă de această modificare legislativă, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice stabilită prin sentinţa apelată din infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a), g) şi i) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74-76 lit. a) C. pen. (două acte materiale) în infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a), g şi i C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (două acte materiale).
Sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate, s-a reţinut că laptele inculpatului au fost săvârşite la 30/31 ianuarie 2000 şi la 31 ianuarie/l februarie 2000, adică cu 10 ani în urmă.
În opinia instanţei de apel, la momentul stabilirii pedepsei de 8 ani închisoare de către instanţa de fond s-au avut în vedere criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), precum şi prev. art. 52 C. pen., la momentul respectiv, în urmă cu 10 ani, faptele săvârşite de inculpat având un impact negativ asupra societăţii de unde provenea acesta, şi a opiniei publice, care însă cu trecerea timpului s-a diminuat.
Or, a constatat instanţa de apel, în intervalul de timp de la condamnarea de către instanţa de fond şi judecarea apelului peste termen declarat de inculpat, acesta nu a mai săvârşit alte fapte penale şi antisociale astfel că, odată cu trecerea timpului, scopul preventiv al pedepsei, de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, s-a diminuat faţă de atitudinea civică a inculpatului în intervalul de timp scurs de la săvârşirea faptelor deduse judecăţii.
În raport de prev. art. 72 şi art. 52 C. pen., văzând şi pericolul social concret mult diminuat pe care-l prezintă inculpatul, la 10 ani după săvârşirea faptelor, curtea de apel a apreciat că o pedeapsă de 4 ani închisoare este îndestulătoare pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a), g) şi i) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (două acte materiale).
La stabilirea cuantumului pedepsei aplicate (4 ani închisoare), instanţa de apel a menţionat că a avut în vedere şi prev. art. 6 din Convenţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale al omului, respectiv judecarea cauzei într-un termen rezonabil, astfel că după 10 ani de la săvârşirea faptelor, aplicarea unei pedepse excesive nu-şi mai atinge scopul prevăzut de art. 52 C. pen.
Sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei aplicate, apreciind că sunt întrunite condiţiile prev. de art. 86/1 C. pen., a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate, pe o durată de 7 ani, durată ce constituie termen de încercare potrivit art. 86/2 C. pen. S-au stabilit şi măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86/3 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de încercare.
În baza art. 383 alin. (1)/1 rap. la art. 350 alin. (3) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. s-a dispus anularea mandatului de executare nr. 437 din 09 noiembrie 2000 emis de Tribunalul Braşov şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a apelantului inculpat, dacă nu este arestat în altă cauză.
Împotriva deciziei, Ministerul Public a declarat prezentul recurs, la dosar fiind depuse motivele scrise (fil.3), motive în care Decizia instanţei de apel este criticată sub următoarele aspecte:
La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de prim control judiciar a apreciat că la 10 ani după comiterea infracţiunii, pericolul social al acesteia este mult diminuat.
Fără a face abstracţie de intervalul de timp scurs de la comiterea infracţiunilor, s-a apreciat de către procuror că la cuantificarea pedepsei nu au fost avute în vedere şi alte aspecte concrete. Astfel, chiar întârzierea în soluţionarea cauzei se datorează atitudinii culpabile a inculpatului care s-a sustras urmăririi penale (a fost trimis în judecată în 21 aprilie 2000, sentinţa datează clin 19 octombrie 2000, mandatul de executare clin 09 noiembrie 2000; acesta a fost însă identificat doar în 02 decembrie 2009). În speţă, datorită scurgerii timpului, inculpatul a beneficiat şi de aplicarea legii mai favorabile, respectiv prevederile OUG nr. 207/2000, sens în care s-a şi dispus în mod legal, conform art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice. De asemenea, în opinia Ministerului Public trebuie avută în vedere - şi valoarea prejudiciului creat, respectiv 294.817.000 ROL, la nivelul anului 2000 reprezentând o pagubă importantă. Pretenţiile părţii civile nu au fost acoperite decât parţial (prin recuperare în natură), prin hotărâre inculpaţii fiind obligaţi în solidar la plata sumei de 159.483.366 lei. Modalitatea concretă de comitere a infracţiunii - în grup, pe timp de noapte, prin efracţie, în mod repetai şi la un interval scurt de timp, cu menţiunea că activitatea infracţională a fost stopată prin intervenţia organelor de poliţie, iar nu clin proprie iniţiativă.
Pentru toate aceste considerente, în finalul motivelor de recurs s-a apreciat că pentru respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi dispoziţiilor art. 52 C. pen. se impune o reindividualizare judiciară a pedepsei, motiv pentru care, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei penale nr. 19 din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov şi, în urma rejudecării cauzei, majorarea pedepsei aplicate inculpatului J.D. şi schimbarea modalităţii de executare.
Recursul Ministerului Public urmează a fi admis, însă în limitele celor ce se vor arăta în continuare:
- din examinarea încheierii de dezbateri în apel, din data de 10 martie 2010 (pag. 2 încheiere), rezultă că reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii, pe de o parte, pentru admiterea în principiu a apelului declarat peste termen (constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 365 C. proc. pen.), iar pe de altă parte, pentru admiterea pe fond a apelului (constatând că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei în raport cu modificările legislative intervenite pentru art. 146 C. pen. care stabileşte înţelesul expresiei „consecinţe deosebit de grave"). Nici în motivele de recurs ale Ministerului Public nu sunt criticate cele două aspecte de drept: îndeplinirea condiţiilor declarării apelului peste termen şi, respectiv, necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei în raport cu modificările legislative intervenite pentru art. 146 C. pen.
În consecinţă, se constată că cele două aspecte de drept nu sunt contestate de Ministerul Public, acestea - de altfel - impunându-se ca urmare a corectei aplicări a legii şi fiind însuşite de instanţa de apel, precum şi de instanţa de recurs.
- în noţiunea de „încadrare juridică a faptei", doctrinar şi jurisprudenţial nu sunt incluse şi textele de lege referitoare la circumstanţele atenuante sau circumstanţele agravante prevăzute de art. 73-74 şi art. 75 C. pen.
- cu privire la inculpatul J.D. sentinţa primei instanţe a rămas definitivă prin neapelare. Nici inculpatul, şi nici Ministerul Public nu au atacat hotărârea instanţei de fond.
Or, prin sentinţă, în favoarea inculpatului J.D., instanţa de fond, pe de o parte, a reţinut circumstanţe atenuante (art. 74 C. pen. - considerente, pag. 3-4 şi 5 sentinţă; dispozitiv, pag. 7 pct. IV sentinţă), iar pe de altă parte, a dat curs efectului juridic prevăzut de art. 76 lit. a C. pen., reducând cuantumul pedepsei (8 ani închisoare - dispozitiv, pag. 7 pct. IV sentinţă) sub minimul special al textului incriminator al faptei (10 ani închisoare).
În condiţiile neapelării sentinţei de către Ministerul Public (la data respectivă) şi al soluţionării numai a prezentului apel (peste termen) declarat de inculpat, instanţa de apel - la stabilirea cuantumului pedepsei, chiar în urma schimbării încadrării juridice a faptei într-una mai favorabilă ca efect al modificărilor legislative - nu putea (potrivit art. 372 C. proc. pen.) să înlăture circumstanţele atenuante reţinute în favoarea acestuia de către instanţa de fond, atât reţinerea acestora, cât şi efectul reducător asupra cuantumului pedepsei fiind deja stabilite de către instanţa de fond printr-o sentinţă care nu a fost apelată, în defavoarea acestuia, de către Ministerul Public.
În raport de situaţia concretă arătată (soluţionarea numai a apelului inculpatului), soluţia primei instanţe cu privire la cele două aspecte [reţinerea circumstanţelor atenuante - art. 74 C. pen. şi acordarea efectului juridic reducător asupra cuantumului pedepsei - art. 76 lit. a) C. pen.] se impune a fi menţinută, nefiind posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 80 C. pen. pentru prima dată în apelul declarat numai de inculpat.
În consecinţă, Înalta Curte va constata că schimbarea de încadrare juridică a faptei dispusă de instanţa de apel este legală şi necontestată de Ministerul Public, limitele pedepsei fiind de la 3 la 15 ani închisoare.
Având în vedere circumstanţele atenuante reţinute de instanţa de fond, precum şi efectul reducător acordat acestora de aceeaşi instanţă, prin aplicarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) se va reduce pedeapsa de la 4 ani închisoare la 2 ani şi 10 luni închisoare (sub minimul special de 3 ani).
- este întemeiată critica Ministerului Public referitoare la modalitatea de executare a pedepsei.
Aplicarea dispoziţiilor art. 86/1 C. pen. presupune, inerent, unele condiţii în lipsa cărora însăşi instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere devine ineficientă juridic şi lipsită de premisele realizării scopului prevăzut de lege (art. 52 C. pen.).
Printre aceste condiţii, existenţa şi declararea unui domiciliu cert al inculpatului este una de esenţă deoarece, potrivit legii (art. 86/3 C. pen.), pe durata termenului de încercare condamnatul este obligat să se supună unor măsuri de supraveghere, urmărirea respectării acestora fiind de competenţa judecătorului desemnat cu supravegherea lui sau Serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor (Serviciului de probaţiune) de la o anumită instanţă ori de pe lângă un anumit tribunal.
Nu în ultimul rând, această modalitate de executare a pedepsei presupune cooperarea condamnatului cu organele judiciare, cu judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor (Serviciul de probaţiune) de la o anumită instanţă ori de pe lângă un anumit tribunal.
De asemenea, legea a instituit obligaţia anunţării, prealabile, a oricărei schimbări de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea.
Or, din procesul-verbal întocmii de Poliţia Braşov (fil.15), rezultă că de la adresa din Braşov, inculpatul şi familia acestuia s-a mutat de circa 10 ani, iar locuinţa situată în Braşov, a fost vândută de inculpat la data de 20 august 2010. Se mai menţionează că din verificările efectuate în baza de date rezultă că inculpatul figurează cu acelaşi domiciliu, neexistând menţiuni de schimbare a domiciliului sau de stabilire a reşedinţei.
Aceste menţiuni trebuie coroborate şi cu comportamentul procesual al inculpatului care, după audierea sa în cursul urmăririi penale, s-a sustras circa 10 ani de la judecată. De asemenea, se constată că ulterior punerii în libertate ca efect al deciziei instanţei de apel (luna martie 2010), inculpatul şi-a vândut apartamentul ce constituia domiciliul său (luna august 2010), nu s-a mai prezentat la instanţă, şi nici nu a îndeplinit formalităţile specifice evidenţei populaţiei, formalităţi care ar fi permis identificarea noului domiciliu.
În legătură cu aspectele menţionate trebuie observate şi principiile expuse în Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009 în care se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o atenţie deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, şi eforturilor depuse de către persoana in cauză pentru a primi informaţiile ce i-au fost adresate.
Chiar dacă de la data faptelor au trecut 10 ani (cu menţiunea că urmărirea penală, judecarea şi condamnarea inculpatului au fost efectuate în condiţii de celeritate, după numai 8 luni de la data săvârşirii infracţiunilor), comportamentul procesual anterior al inculpatului (sustragerea circa 10 ani de la urmărirea penală şi judecată, după audierea de către organele de urmărire penală), cât şi cel ulterior deciziei instanţei de apel (astfel cum a fost menţionat), nu este de natură să contribuie la convingerea instanţei, pe de o parte, „că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni" [art.86/1 alin. (1) lit. c) C. pen.], iar pe de altă parte, că ar fi suficiente garanţii pentru realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Faţă de cele constatate, Înalta Curte apreciază ca întemeiată critica Ministerului Public referitoare la modalitatea de executare a pedepsei, urmând a dispune ca inculpatul să execute pedeapsa prin privare de libertate, în condiţiile art. 71 - raportat cu art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen., această modalitate asigurând premisele realizării scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
În consecinţă, în temeiul art. 385/15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Public şi va casa în parte Decizia atacată în limitele arătate.
Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei penale nr. 19/Ap din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul J.D.
Casează Decizia sus-menţionată numai cu privire la cuantumul pedepsei şi modalitatea de executare a acesteia.
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului J.D. la 2 ani şi 10 luni închisoare prin menţinerea art. 74-76 C. pen..
Face aplicarea dispoziţiilor art. 71 –64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada executată de la 2 decembrie 2009 la 15 martie 2010.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 323/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3257/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
