ICCJ. Decizia nr. 607/2010. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 607/2010

Dosar nr. 43457./3/200.

Şedinţa publică din 17 februarie 2010

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1547 din 21 noiembrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a fost condamnat inculpatul G.D.M. la 10 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a si lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a fost condamnat acelaşi inculpat (pentru fapta reţinută la pct. 1 din rechizitoriu) la 10 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe o perioada de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen. prima instanţă a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa ce mai grea, aceea de 10 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe o perioada de 3 ani cu aplicarea art. 71-64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. a dispus arestarea inculpatul.

În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ. prima instanţă a admis acţiunea civilă şi l-a obligat pe inculpatul G.D.M. la despăgubiri civile către părţile civile, după cum urmează: la 26.650 Euro către partea civila SC R.T. & S. SRL; la 100.000 Euro către partea civilă M.C.; la 16.280 lei către partea civilă SC I.C.A.R. R. SRL.

De asemenea, inculpatul a mai fost obligat la 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către.

Pentru a pronunţa această sentinţă din examinarea mijloacelor de probă administrate în cauză prima instanţă a reţinut că la data de 07 martie 2005 partea vătămată M.C. a depus plângere penală la organele de poliţie împotriva învinuitului G.D.M., solicitând cercetarea acestuia pentru infracţiunea de înşelăciune, motivat de faptul că la 08 februarie 2005 a achiziţionat de la acesta un autoturism marca "BMW X 5", pentru care a plătit un avans de 10.000 Euro din suma negociată de 38.000 Euro, ca preţ, inducându-l în eroare cu privire la provenienţa reală a acestuia. în cuprinsul plângerii, a mai precizat că autoturismul i-a fost predat fără număr de înmatriculare şi fără acte de provenienţă, dar că a promis că acestea îi vor fi aduse ia achitarea integrală a preţului.

S-a mai reţinut că la data de 26 februarie 2005 autoturismul a fost depistat din zona Bucur-Obor de către organele de poliţie ale Secţiei 8, având montate plăcuţe cu numărul de înmatriculare provizoriu, iar ulterior, s-a stabilit că autoturismul în litigiu era în fapt înmatriculat definitiv sub nr. având ca deţinător pe cetăţeanul iranian F.B.P.G., care l-a închiriat SC R.T. SRL la 07 februarie 2005 pe o perioadă de 20 de zile.

S-a mai menţionat că numărul de înmatriculare a fost atribuit la data 11 ianuarie 2002 părţii vătămate M.C. pentru un autoturism proprietate privată marca "VW PASSAT" şi că la data ridicării autoturismului de către organele de poliţie numărul provizoriu era anulat, întrucât nu a fost restituit organelor abilitate după expirarea perioadei de 90 de zile (vol. 2, fila 230).

Urmare acesteia împrejurări, M.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie şi conducere pe drumurile publice a unui autoturism cu numere false de înmatriculare în dosarul nr. 581 prin rechizitoriul din 17 iulie 2005 întocmit de Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a mai relevat că M.C., în calitate de parte vătămată în prezentul dosar, a arătat că autoturismul în litigiu era unul din cele 7 cumpărate de la învinuit, acesta încredinţându-l că îi aparţine şi că îl deţine urmare unui schimb cu un alt autoturism, acelaşi model, însă mai nou, adus din Rhiad, la momentul tranzacţiei acesta fiind radiat.

Inculpatul i-a adus la cunoştinţă, totodată, că are la Ambasada României din Rhiad, un prieten pe nume "F.", care avea posibilitatea să cumpere şi să trimită în containere maşini de teren la preţuri mai mici decât preţul pieţei din România.

S-a mai menţionat de către prima instanţă faptul că, partea vătămată M.C. se ocupa cu vânzarea-cumpărarea de autoturisme, motiv pentru care a acceptat oferta inculpatul G.D.M. de a i le procura în această modalitate din Rhiad, şi de a-i remite, în avans, câte 10.000 Euro, pentru fiecare autoturism ce va fi adus, urmând ca după înmatricularea acestora să-i achite şi restul de bani.

În cadrul acestei înţelegeri, partea vătămată M.C. a achiziţionat de la inculpatul un număr de marca Mitsubishi Pajero şi un autoturism marca Nissan Terrano, pentru care a achitat 23.000 Euro ca preţ şi restul de 90.800 Euro, ca avans pentru celelalte autoturisme.

Prima instanţă a constatat că, în realitate, autoturismele au fost închiriate de către inculpat şi nu aduse din Rhiad, după cum urmează: de la SC R.T. SRL Bucureşti, un număr de 5 autoturisme BMW X5 cu numerele de înmatriculare şi un autoturism "Nissan Terrano II", cu număr de înmatriculare; de la SC I.C.A.R. R. SRL un număr de 7 autoturisme: un Lincoln Navigator cu număr de înmatriculare; un Jeep Grand Cherokee cu număr înmatriculare; un BMW seria 7 cu număr de înmatriculare; un BMW X 5 cu număr de înmatriculare; un BMW X 5 cu număr de înmatriculare; un BMW X 5 cu număr de înmatriculare (vol. 1,fila 292-300).

S-a mai menţionat că inculpatul a închiriat autoturisme şi de la alte societăţi pe care însă Ie-a restituit, astfel: de la SC A.N. SRL Cluj (3 autoturisme), de la SC B.R. SRL (4 autoturisme); de la P.I. SRL (un autoturism Xang Young Mousso) şi de la SC I.C.A.R. SRL (7 autoturisme). S-a mai precizat faptul că pentru nici unul dintre autoturismele achiziţionate de la învinuit partea vătămată nu a încheiat contracte de vânzare-cumpărare, motivând că, pe de o parte, acestea urmau să fie perfectate în momentul în care ar fi intrat în posesia actelor de provenienţă, iar pe de altă parte, a mai susţinut că inculpatul G.D.M. i-a inspirat încredere datorită prietenului său C.F.V., care i I-a prezentat ca fiind angajat al Ministerului Afacerilor Externe, în cadrul Serviciului de Pază şi Protecţie. A mai arătat că această convingere i-a fost întărită şi de faptul că I-a văzut deseori pe inculpat la volanul unui autoturism marca "Jeep Grand Cherokee" dotat cu girofar, iar martorul C.F. I-a asigurat că urma să fie angajat de către inculpat ca şofer în cadrul Ambasadei României din Rhiad - Arabia Saudită.

Prima instanţă a reţinut că modalitatea prin care inculpatul a achiziţionat şi a înstrăinat autoturismele a fost următoarea: în perioada ianuarie - februarie 2005, inculpatul G.D.M. a închiriat în nume propriu un număr de 21 autoturisme de lux cu contract de închiriere pentru fiecare autoturism în parte, pe diverse termene (vol. 1, fila 292-305), iar la închiriere, inculpatul a achitat avansul în numerar pretinzând în faţa agenţilor de închiriere că vor fi folosite de membri unor delegaţii străine şi că el ar asigura paza acestor persoane (vol.1, fila 70-95).

S-a mai reţinut că inculpatul, după închirierea lor, parca autoturismele în diferite puncte din Bucureşti (Satul Francez, Hotelul Sofitel, Parcul Carol, etc), iar ulterior, o înştiinţa telefonic pe partea vătămată M.C., despre locul unde se aflau autoturismele care îl interesau, precum şi unde se află cheile, (de regulă erau lăsate la recepţia unor hoteluri sau restaurante).

Inculpatul, cu privire la cele 7 autoturisme vândute părţii vătămate M.C., a arătat că Ie-a închiriat la cererea expresă a părţii vătămate care, de fapt, urmărea să le revândă, după dublarea seriilor prin poansonare. Totodată, inculpatul a recunoscut că a primit de la partea vătămată, în mai multe rânduri, aproximativ 70.000 Euro, dar nu cu titlu de avans, ci drept contravaloare a închirierii lor, sumă din care el şi-ar fi însuşit 7.000 Euro, fără ştirea părţii vătămate.

Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, a reţinut că inculpatul a mai arătat că partea vătămată C.F.V. avea cunoştinţă de faptul că autoturismele care au ajuns în posesia părţii vătămate M.C., proveneau din închirieri. De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul a arătat în apărarea sa, că scopul închirierii era de fapt executarea de serii duble, care se copiau la autoturismele de lux aduse din străinătate cu seriile de la autoturismele închiriate în tară, apărând astfel două autoturisme cu aceeaşi serie. Prima instanţă a mai constatat că inculpatul a susţinut că operaţiunea ar fi fost făcută în înţelegere cu proprietarii din străinătate pentru ca aceştia să-şi recupereze asigurarea, condiţia fiind ca autoturismul poansonat cu seria falsă să nu părăsească ţara.

Prima instanţă a înlăturat aceste apărări ca fiind făcute „pro causa", întrucât din verificări, dar şi urmare percheziţiilor efectuate de către organele de poliţie la adresele din Bucureşti, indicate de către inculpat ca fiind garaje în care partea vătămată M.C. ar schimba seria autoturismelor, nu s-au confirmat aceste aspecte (vol. 1, fila 113; vol.2, fila 132).

Susţinerile inculpatului au mai fost infirmate şi de verificările autoturismelor în litigiu efectuate la Registrul Auto Român care prin adresa nr. 4450 din 12 iulie 2005, a atestat că elementele de identificare ale acestora nu prezintă urme de intervenţii.

S-a mai relevat că la data de 22 iunie 2005, inculpatul G.D.M. a fost supus tehnicii de investigare a comportamentului simulat, raportul de constatare concluzionând că răspunsurile acestuia au provocat în traseele diagramelor obţinute, modificări semnificative ale stresului emoţional, care sunt specifice comportamentului simulat (vol. 1, fila 245). S-a constatat, în timpul cercetării judecătoreşti că, deşi instanţa a făcut numeroase demersuri în acest sens, inculpatul nu a putut fi audiat, nefiind găsit la domiciliul său.

Au fost audiaţi în cauză şi martorii T.D., agent SPP S.C., C.M., care şi-au menţinut declaraţiile din faza de urmărire penală, arătând ca inculpatul s-a prezentat acestora ca fiind agent SPP şi ca având posibilitatea să le vândă la preţuri mici autoturisme de lux, pentru care însă, nu avea documente de înmatriculare. De asemenea, au mai fost audiaţi şi martorii E.M.G., D.A.C., I.V.M., P.P., I.E.V., M.M. şi C.L.N., care l-au cunoscut pe inculpat în calitate de recepţioneri la hotelurile la care acesta se caza şi unde, deseori, lăsa la recepţie cheile unor autoturisme pe care, le ridicau, apoi diverse persoane.

S-a mai reţinut că martora G.A. a arătat că firma la care acesta era angajată i-a închiriat inculpatului mai multe autoturisme, iar martorii P.G. şi P.E. au arătat că l-au cunoscut pe inculpat, ce Ie-a fost prezentat ca fiind procurator de maşini străine la preţuri rezonabile şi că acesta a adus în curtea lor un autoturism marca BMW X5 cu număr de Germania şi pentru care urma să fie achitat preţul în momentul în care se aduceau documentele justificative, autoturism ce a fost ridicat ulterior de către organele de poliţie, întrucât plana suspiciunea că maşina ar fi fost sustrasă.

Prima instanţă a constatat că partea vătămată M.C. şi-a menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală arătând ca inculpatul, ce-i fusese prezentat de un prieten ca fiind agent SPP, în perioada februarie-aprilie 2005, i-a oferit spre vânzare mai multe autoturisme, despre care i-a spus că îi aparţin, la un preţ mai mic decât preţul pieţei, dar pentru care nu i-a prezentat şi documentele aferente, motiv pentru care a şi formulat plângere împotriva acestuia. Acesta a mai arătat ca se constituie parte civilă cu suma de 100.000 Euro, reprezentând prejudiciul efectiv cauzat, respectiv contravaloarea maşinilor predate.

Tribunalul a reţinut că la data de 26 ianuarie 2006 partea vătămată SC R.T.S. SRL a depus la dosarul cauzei adresa de constituire parte civilă pentru suma de 26.650 Euro, reprezentând sumele neachitate de către inculpat în baza contractelor de închiriere a autoturismelor.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului pentru fiecare faptă în parte, prima instanţă a avut în vedere, pe de o parte, criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul de pericol social concret al fiecărei infracţiuni săvârşite de inculpat, modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, reţinându-se forma continuată a infracţiunilor, consecinţele deosebit de grave ale infracţiunilor săvârşite şi prejudiciile extrem de mari create părţilor civile, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului( recidivist postexecutoriu), aplicând disp. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi, pe de altă parte, faptul că acesta a avut o atitudine nesinceră şi nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată, dând dovadă de lipsă de interes pentru aceasta cauză, pentru administrarea probatoriului şi exercitarea dreptului la apărare al acestuia, considerente pentru care tribunalul a apreciat că scopul educativ şi coercitiv al pedepsei poate fi atins numai prin aplicarea unor pedepse cu închisoarea, orientate spre minimul special al pedepsei, dar cu executare în regim de detenţie.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul G.D.M., soluţionat prin Decizia penală nr. 113 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în sensul desfiinţării în parte a sentinţei şi urmare rejudecării, a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare, în pedepsele componente şi, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), I-a condamnat pe inculpatul G.D.M. la 12 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a si lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale (pct.4 din rechizitoriu).

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a fost condamnat acelaşi inculpat la 12 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale (pct. 1 din rechizitoriu).

Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., instanţa de prim control judiciar a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 12 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a si lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale cu aplicarea art. 71 - 64 lit. a) şi b) C. pen.

Prin aceeaşi decizie s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus prevenţia de la 27 noiembrie 2007 la zi, stabilindu-se, totodată să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare efectuate.

Prin Decizia penală nr. 3161 din 08 octombrie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă decizii, a fost casată integral Decizia penală nr. 113/2008 şi cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa de apel (Curtea de Apel Bucureşti) constatându-se că inculpatul este arestat în altă cauză.

Instanţa de recurs a reţinut în considerentele deciziei că instanţa de apel a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen. în sensul ascultării inculpatului, cu atât mai mult cu cât apelul parchetului era formulat în defavoarea inculpatului.

La rejudecarea cauzei, la termenul din 23 februarie 2009, s-a procedat la ascultarea inculpatului, potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul arătând că îşi menţine toate declaraţiile date la urmărirea penală şi recunoscând că a închiriat autoturismele în urma unei înţelegeri verbale cu partea vătămată M.C., aceasta din urmă comunicând inculpatului destinaţia autoturismelor, anterior închirierii, respectiv pentru folosirea la filmări. Inculpatul a mai susţinut că primea de la partea vătămată contravaloarea chiriei fără a întocmi vreun act doveditor al plăţii, inculpatul primind un comision pentru fiecare autoturism, potrivit înţelegerii dintre cei doi.

Totodată, inculpatul a mai menţionat că nu a avut intenţia de a înşela părţile vătămate, ulterior începerii anchetei aflând de destinaţia dată de partea vătămată autoturismelor şi, contrar susţinerilor părţii vătămate M.C., a arătat că nu şi-a declinat vreo altă calitate oficială la firmele de la care a închiriat autoturismele şi că partea vătămată cunoştea faptul că autoturismele nu pot fi vândute.

Inculpatul a invocat că a formulat un denunţ împotriva mai multor persoane pentru comiterea de fapte de corupţie, fiind comunicată instanţei de către DNA - Secţia de Combatere a Corupţiei ordonanţa din 07 septembrie 2006 dispusă în dosarul nr. 18/P/2006, prin care s-a dispus măsura scoaterii de sub urmărire penală ori cea a neînceperii urmăririi penale faţă de persoanele reclamate, avându-se drept temei juridic dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen. Prin aceeaşi ordonanţă s-a mai dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul G.D.M., sub aspectul comiterii mai multor infracţiuni de înşelăciune şi distrugere din culpă în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat sentinţa numai cu privire la greşita individualizare a pedepsei, arătându-se că în raport de circumstanţele reale ale cauzei, de persoana inculpatului (care este recidivist) şi poziţia procesuală nesinceră, de prejudiciul cauzat părţii vătămate, se impunea aplicarea unei pedepse în cuantum majorat.

Apelantul inculpat G.D.M. a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa, întrucât nu a avut niciodată intenţia de a înşela părţile vătămate şi că probele administrate în cauză nu au dovedit vinovăţia sa, că declaraţiile martorilor nu au fost credibile şi, fie nu s-au coroborat cu alte probe, fie erau contradictorii. A mai arătat că nici declaraţia părţii vătămate M.C. nu s-a coroborat cu alte dovezi pentru a proba vinovăţia inculpatului, iar din derularea acţiunilor a rezultat că partea vătămată ştia că maşinile provin de la societăţi de închiriere, fiind interesată doar de anumite tipuri de autoturisme. A mai solicitat instanţei să înlăture concluziile testului poligraf, întrucât nu a fost realizat şi întocmit profesionist, ci interesat. Totodată, a mai susţinut că din probatoriul administrat a rezultat că poziţia procesuală a părţii vătămate M.C. se impune a fi cenzurată, întrucât unele acţiuni efectuate de aceasta (abandonarea autoturismelor în diferite locaţii din Bucureşti) s-au pus, greşit, în sarcina inculpatului.

A conchis solicitând achitarea sa în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile, motivat de faptul că există posibilitatea dezdăunării părţilor vătămate prin acţiuni la instanţele comerciale, întrucât s-au încheiat contracte de închiriere pentru autoturisme, iar daunele solicitate sunt prea mari.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, prin Decizia penală nr. 69 din 23 martie 2009, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul G.D.M. împotriva sentinţei penale nr. 1547/F din data de 21 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, în dosarul nr. 43457/3/2005,a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând.

A majorat pedepsele principale aplicate inculpatului pentru infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) (pct. 4 şi respectiv, pct. 1 din rechizitoriu) de la 10 câte ani închisoare la câte 12 ani închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen. a contopit cele două pedepse, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 12 ani închisoare, alături de care urma să execute, conform art. 35 alin. (3) C. pen., şi pedeapsa complementară cea mai grea, dintre cele stabilite prin sentinţa penală apelată, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

Prin aceeaşi deciziei, instanţa de prim control judiciar, în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. pe perioada executării pedepsei principale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

A mai constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. a stabilit să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare.

Pentru a dispune astfel, instanţa de prim control judiciar, examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor art. 371 şi art. 378 C. proc. pen. a apreciat ca fiind întemeiate criticile formulate în cauză, constatând, în privinţa criticilor aduse de inculpat sentinţei, că acestea nu au în vedere nici probele administrate în cauză, nici faptul că toate apărările inculpatului sunt formulate prin interpretarea personală a dovezilor şi a situaţiilor faptice fără a opune o dovadă contrară (cum permite art. 66 alin. (2) C. proc. pen.), dar şi prin deplasarea vinovăţiei asupra altor persoane, cu care, de altfel, inculpatul s-a aflat anterior într-un anumit tip de relaţii. în sensul acestei modalităţi de interpretare a dovezilor s-a apreciat a fi atât solicitarea inculpatului de a înlătura concluziile testului poligraf, care au stabilit existenţa unui comportament simulat, (deşi nu exista nici un impediment tehnic ori procedural care să-l pună sub semnul îndoielii), cât şi constatarea desprinsă din ordonanţa din 07 septembrie 2008 a DNA, (dispusă în urma denunţului inculpatului cu privire la fapte de corupţie comise de mai multe persoane), ordonanţă care a reţinut că, după efectuarea unor ample activităţi de cercetare penală, s-a constatat că inculpatul G.D.M. are o abilitate deosebită în construirea de scenarii, în susţinerea cărora se foloseşte de documente false dublate de prezentarea unor calităţi mincinoase (ofiţer în cadrul unor structuri de informaţii), „arsenalul" folosit fiind de natură să câştige încrederea şi, pe această bază, să obţină un profit infracţional( fila 78).

Instanţa de apel a mai constatat că, în speţa de faţă, inculpatul, deşi aşa cum a recunoscut şi s-a dovedit, închiria autoturisme de la firme de specialitate, a ajuns să prezinte părţii vătămate M.C. o situaţie nereală în sensul procurării acestora (prin intermediul prietenului F.) din străinătate şi al vânzării lor în România, situaţie similară celei referitoare la autoturismul marca BMW X5, pentru care partea vătămată a plătit în avans 10.000 Euro din suma negociată de 38.000 Euro, aceasta fiind ulterior trimisă în judecată pentru conducere pe drumurile publice şi punere în circulaţie a unui autoturism cu numere false de înmatriculare.

S-a mai relevat că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă s-a bazat şi pe probele administrate nemijlocit, întrucât atât partea vătămată M.C. cât şi martorii audiaţi şi-au menţinut toate declaraţiile anterioare şi au arătat că inculpatul le prezenta iniţial situaţii fără dubii, pentru a le câştiga încrederea, iar ulterior se ajungea la nefinalizarea tranzacţiilor negociate privind vânzarea de autoturisme, deşi se plătise o parte din preţ.

Tot pentru a capta interesul şi a câştiga încrederea „victimelor" s-a mai reţinut că inculpatul se prezenta folosind calităţi mincinoase, (ofiţer în cadrul SPP), fapt confirmat de martorii C.S.V., T.D., S.C., iar acţiunea inculpatului de inducere în eroare a părţilor vătămate era laborioasă şi bine pusă la punct.

Astfel, s-a relevat că acesta închiria autoturisme de la firme de specialitate, dar numai mărci cunoscute şi bine cotate, le parca în anumite puncte din municipiul Bucureşti (Satul Francez, Hotel Sofitel, Parcul Carol, etc) după care o înştiinţa pe partea vătămată M.C. despre aceste locuri, comunicându-i unde se aflau cheile, partea vătămată folosind aceste autoturisme fără a cunoaşte că sunt închiriate, ci că sunt aduse din străinătate de inculpat în scopul vânzării.

S-a considerat că nu poate fi primită susţinerea de către inculpat a lipsei intenţiei de a înşela, întrucât inculpatul nu doar că nu a produs dovezi, dar, din modalitatea concretă de comitere, a rezultat un plan minuţios şi bine organizat de a procura şi a vinde autoturisme prezentându-le potenţialilor cumpărători situaţii nereale, după ce iniţial, le câştigase încrederea. S-a constatat că apărările inculpatului în sensul că partea vătămată M.C. deţinea în diferite garaje autoturisme în vederea schimbării seriilor nu s-au dovedit plauzibile, întrucât la percheziţiile domiciliare nu au fost găsite asemenea autoturisme şi nici nu au fost depistate astfel de activităţi, iar verificările efectuate la RAR nu au condus la constatări de natură a susţine apărările inculpatului.

S-a constatat de către instanţa de prim control judiciar, în al doilea ciclu procesual că, cele anterior reţinute converg însă spre concluziile testului poligraf cu privire la comportamentul simulat al inculpatului, conturând clar personalitatea inculpatului.

Aşa fiind, nu a fost primită de către instanţa de apel solicitarea de achitare a inculpatului, constatându-se că acesta a acţionat cu intenţie directă în comiterea faptelor, inculpatul prevăzând rezultatul faptelor, dar şi urmărind producerea lui, într-un mod organizat şi bine pus la punct.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a înlăturat şi susţinerea inculpatului în sensul lăsării nesoluţionate a acţiunii civile pe considerentul că părţile vătămate se puteau adresa instanţelor comerciale pentru a-şi acoperi pagubele constatând că în mod intenţionat s-a omis a se face vorbire de faptul că pagubele produse sunt rezultatul comiterii unor fapte penale, iar dispoziţiile art. 346 alin. (1) C. proc. pen. obligă instanţa ca, în caz de condamnare, să se pronunţe şi asupra acţiunii civile cu atât mai mult cu cât, în cauză, părţile vătămate s-au constituit părţi civile cu diferite sume de bani, iar apărarea inculpatului în acel moment, în sensul că preţul închirierii era prea mare, nu poate conduce la o altă soluţie. S-a apreciat că între inculpat şi firmele de închiriere exista o convenţie, cu un preţ negociat, necontestat de inculpat şi care reprezenta valoarea daunei produse, pentru care inculpatul trebuie să răspundă.

S-a mai apreciat că sentinţa penală era nelegală, în ce-l priveşte pe inculpat, doar sub aspectul aplicării unei pedepse accesorii prev. de art. 71 rap. la art. 64 lit. a) C. pen. prin interzicerea şi a dreptului electoral de a alege, ceea ce era contrar conţinutului acestui drept, în raport cu infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, stabilind ca referitor la pedeapsa accesorie, aceasta să privească doar interzicerea drepturilor prev. de art. 71 rap. la art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.

În ceea ce priveşte apelul parchetului instanţa de prim control judiciar a constatat că era întemeiat întrucât prima instanţă a făcut o greşită individualizare a pedepsei, întrucât cuantumul acesteia la nivelul minimului special de 10 ani închisoare (pentru fiecare infracţiune comisă) nu a ţinut seama nici de criteriile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dar nici nu a avut în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei, reale şi personale.

Instanţa de apel a apreciat că o pedeapsă de câte 12 ani închisoare este aptă să asigure dublul scop al pedepsei, preventiv şi educativ, dar şi cerinţele art. 52 C. pen., având în vedere că, pe de o parte, infracţiunile comise de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social prin modul laborios de săvârşire, perioada îndelungată de acţiune, scopul urmărit, folosirea de calităţi mincinoase, dar şi prin consecinţele deosebit de grave produse, iar pe de altă parte, că nu poate fi ignorată persoana inculpatului care a comis faptele în stare de recidivă postexecutorie, dar nici poziţia procesuală nesinceră avută pe parcursul procesului, din actele dosarului rezultând o solidă specializare a inculpatului în comiterea de infracţiuni de înşelăciune, atât în trecut, cât şi în prezent, fiind cercetat, urmare disjungerii ordonanţei din 07 septembrie 2006, tot pentru acest gen de fapte.

S-a considerat, având în vedere principiul neagravării situaţiei inculpatului în propria cale de atac, motivat de faptul că prima hotărâre a instanţei de apel din 22 aprilie 2008 a fost casată prin exercitarea recursului doar de către inculpat, că la rejudecare nu se putea aplica o pedeapsă peste cuantumul de 12 ani închisoare, întrucât ar fi fost contrar art. 372 C. proc. pen.

Împotriva deciziei mai sus menţionate în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.D.M. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru motivele detaliate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la data de 8 februarie 2010, termen când s-a acordat cuvântul părţilor la dezbateri.

Deşi apărătorul ales al recurentului inculpat a solicitat amânarea pronunţării deciziei penale pentru a depune note de concluzii scrise, cerere admisă de instanţa de ultim control judiciar, ulterior, acesta nu a mai depus nici note scrise şi nici alte înscrisuri în susţinerea recursului formulat.

În esenţă, recurentul inculpat, prin apărătorul ales, a invocat dispoziţiile art. 385⁹ pct. 13 şi pct. 14 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi, în principal, să se constate că fapta imputată inculpatului nu este prevăzută de legea penală, că probele administrate în cauză nu sunt de natură să convingă instanţa că inculpatul a avut intenţia de a înşela partea vătămată, întrucât acesta, aşa cum constant a susţinut, a dorit să subînchirieze maşinile, desfăşurând practic activităţi de natură comercială.

A mai precizat că solicită achitarea inculpatului, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., considerând că faptele de înşelăciune în formă continuată, cu urmări deosebit de grave, reţinute în actul de inculpare în sarcina acestuia, nu sunt prevăzute de legea penală. De asemenea, a mai susţinut că sumele de bani la care a fost obligat inculpatul prin hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior nu sunt reale şi nici nu au fost dovedite.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi, în rejudecare, reindividualizarea pedepselor aplicate inculpatului, urmare reaprecierii materialului probator, funcţie de circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor, dar şi de circumstanţele personale ale acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen. combinate cu art. 385⁶ alin. (1) şi art. 385⁷ alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 385⁹ pct. 13 C. proc. pen. şi că nu poate fi primită solicitarea de achitare formulată de apărătorul recurentului inculpat pe considerentul că fapta nu ar fi prevăzută de legea penală, întrucât ambele instanţe au reţinut, în mod corect, situaţia de fapt şi au stabilit vinovăţia inculpatului G.M.D. dispunând, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa [înşelăciune în formă continuată prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2)], instanţa de prim control judiciar aplicându-i acestuia, justificat, o pedeapsă rezultantă într-un cuantum majorat - 12 ani închisoare , fată de cel stabilit de către instanţa de fond (10 ani închisoare), raportat atât la criteriile prevăzute în dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cât şi la persoana şi la atitudinea procesuală oscilantă a acestuia.

De asemenea, Înalta Curte, examinând actele dosarului cu privire la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, constată că instanţa de apel, în mod justificat, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 64 lit. a) teza I C. pen., apreciind, în mod corect, că nu-i pot fi interzise inculpatului în totalitate drepturile electorale, menţinând doar interdicţia de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective, prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen., nu şi interdicţia de a alege, prev. de art. 64 lit. a) teza I C. pen.

Nici critica vizând greşita soluţionare a laturii civile nu poate fi primită, întrucât inculpatul, prin apărător ales deşi s-a obligat să depună note de concluzii scrise în sprijinul susţinerilor sale precum şi alte înscrisuri prin care să motiveze netemeinicia sau nelegalitatea soluţiei pronunţate, caz de casare ce mai degrabă s-ar circumscrie dispoziţiilor art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., ulterior nu s-a mai conformat obligaţiei asumate Jar susţinerile formulate ,sub acest aspect, nu sunt fondate neavând nici un suport probator.

Astfel, se reţine că afirmaţiile inculpatului potrivit cărora părţile vătămate s-ar fi putut adresa instanţelor comerciale pentru a-şi recupera pagubele produse din activităţile de natură comercială şi că sumele la plata cărora a fost obligat sunt exagerate, fiind incorect stabilite, pe de o parte, nu au nici un suport probator, iar pe de altă parte sunt simple aserţiuni, lipsite de conţinut, făcute în scopul vădit de a induce instanţei părerea că activitatea desfăşurată de inculpat ar fi avut conotaţii de ordin comercial, fapt contrazis în mod cert de probatoriul administrat în cauză din care a rezultat fără echivoc că inculpatul G.M.D. în perioada ianuarie - februarie 2005, declinându-şi calitatea de agent SPP, a închiriat de la diverse societăţi comerciale în nume propriu, pe diverse perioade de timp, un număr de 21 autoturisme de lux, iar la închiriere inculpatul achita avansul, în numerar, pretinzând în faţa agenţilor de închiriere că vor fi folosite de membrii unor delegaţii străine şi că el ar asigura paza acestor persoane. După închiriere, inculpatul parca autoturismele în diferite locaţii din Bucureşti, înştiinţându-l telefonic pe partea vătămată M.C. atât despre locurile unde se aflau acestea cât şi despre faptul că lăsa cheile autoturismelor respective la recepţiile unor hoteluri sau restaurante. Cu privire la 7 dintre aceste autoturisme, instanţele au reţinut corect, în baza declaraţiilor martorilor şi părţii vătămate, ce s-au coroborat între ele, că inculpatul Ie-a vândut părţii vătămate M.C. fără a-i remite şi actele de provenienţă şi nici documentele de înmatriculare, însă a pretins că le-ar fi importat din Rhiad , chiar inculpatul recunoscând in declaraţiile date că a primit în mai multe rânduri bani de la partea vătămată, dar nu cu titlu de avans ci drept contravaloare a închirierii lor.

Prin urmare, în mod justificat, instanţele anterioare au reţinut că inculpatul, conform unui plan amănunţit, dinainte stabilit, s-a prezentat atât martorilor audiaţi (C.S.V., T.D. şi S.C.) cât şi părţii vătămate M.C. ca fiind ofiţer din cadrul SPP, tocmai pentru a le întări convingerea în cele ce susţinea, prezentând potenţialilor cumpărători ai autoturismelor de lux (dornici să le achiziţioneze sub preţul pieţei), drept adevărate, situaţii ce nu corespundeau realităţii, pentru a le capta interesul şi a le câştiga încrederea, iar ulterior, tranzacţiile negociate nu se mai finalizau, fiind deci evidentă intenţia inculpatului de a înşela persoanele din modul în care a acţionat în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Aşa fiind, se constată că instanţa de prim control judiciar a procedat în mod corect atunci când a înlăturat solicitarea de achitare a inculpatului, apreciind că inculpatul a acţionat cu intenţie directă în comiterea faptelor, acesta prevăzând rezultatul faptelor sale şi urmărind producerea lui, într-un mod organizat şi bine pus la punct.

Totodată Înalta Curte mai constată că instanţa de prim control judiciar, în mod justificat, a înlăturat ca neplauzibile şi apărările inculpatului în sensul că partea vătămată M.C. deţinea în diferite garaje autoturisme în vederea schimbării seriilor, întrucât la percheziţiile domiciliare efectuate nu au fost găsite asemenea autoturisme şi nici nu au fost depistate astfel de activităţi, iar verificările efectuate la RAR nu au condus la constatări de natură a susţine apărările inculpatului.

De altfel, se mai constată că, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în considerentele hotărârii, că atitudinea inculpatului pe parcursul desfăşurării procesului penal a evidenţiat elemente care caracterizează şi conturează o personalitate cu un comportament disimulat, având abilităţi evidente în crearea unor scenarii aparent verosimile, care ulterior, au fost rând pe rând infirmate de probatoriul administrat în cauză, toate acestea cu scopul de minimaliza urmările activităţii sale „de natură comercială" şi a deplasa vinovăţia pe umerii şi în sarcina altor persoane.

Nici solicitarea de reindividualizare a pedepsei rezultante aplicate inculpatului, sub aspectul cuantumului acesteia nu poate fi primită, raportat la atitudinea procesuală a acestuia, dar şi la circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor.

Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) , la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pe de altă parte, art. 52 C. pen. prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

În speţă, pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare, aplicată inculpatului G.D.M. de instanţa de prim control judiciar, este aptă să atingă scopul preventiv şi educativ, întrucât această instanţă a ţinut cont de atitudinea procesuală a acestuia, care acţionând în scopul înşelării părţii vătămate s-a sustras cercetării judecătoreşti, fiind, de altfel, cercetat şi într-un alt dosar penal pentru fapte de acelaşi gen.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată ca o nouă individualizare a cuantumului pedepsei aplicată inculpatului nu ar fi temeinică, lipsind de conţinut dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen. şi creând o vădită disproporţie între scopul şi rezultatul acesteia.

Totodată, Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.D.M. împotriva deciziei penale nr. 69 din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, urmând a constata, totodată, că inculpatul este arestat în altă cauză.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.D.M. împotriva deciziei penale nr. 69 din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 februarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 1521/2010. Penal		ICCJ. Decizia nr. 154/2010. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 498/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 511/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 55/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond ICCJ. Decizia nr. 598/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 611/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 614/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 618/2010. Penal ICCJ. Decizia nr. 79/2010. Penal