Art. 397 Noul cod civil Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi Efectele divorţului Desfacerea căsătoriei
| Comentarii |
|
CAPITOLUL VII
Desfacerea căsătoriei
SECŢIUNEA a 2-a
Efectele divorţului
Desfacerea căsătoriei
SECŢIUNEA a 2-a
Efectele divorţului
Art. 397
Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi
După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.
| ← Art. 396 Noul cod civil Raporturile dintre părinţii... | Art. 398 Noul cod civil Exercitarea autorităţii părinteşti... → |
|---|
Citește mai mult
la telefon si a si schimbat numărul intre timp,eu nu am mai trimis suna stabilita .va rog să mi spuneti cui sa ma adresez , si daca el poate sa ma scoată din drepturi avand in vedere ca a hotărât el singur sa nu ma mai lase sa comunic in nici un fel cu copilul meu .Citește mai mult
vacanta de vara. Deci în concluzie o pot lua fără probleme?1. Decizia de încredinţare a minorei spre creştere şi educare tatălui, prin care se asigură stabilitate, continuitate şi echilibru în viaţa copilului, respectă principiul interesului superior al copilului proclamat prin art. 2 din Legea nr. 272/2004, într-o măsură mai mare decât ipoteza în care copilul ar fi încredinţat mamei, împrejurare ce ar atrage schimbări majore pentru acesta: schimbarea locuinţei, a persoanelor aflate în preajma minorei, eventual a grădiniţei, în condiţiile în care locuinţa tatălui constituie domiciliul pe care l-a avut copilul încă de la naştere, aici
Citește mai mult
este mediul în care s-a aflat până la vârsta de 4 ani, o perioadă alături de ambii părinţi, în localitatea de domiciliu minora frecventează grădiniţa, iar mama a fost angajată în legături extraconjugale, împrejurare care poate să impieteze asupra preocupărilor privind creşterea şi educarea unui copil de 4 ani, într-un mediu corespunzător. Măsura încredinţării nu este irevocabilă până la majorat. Părintele căruia copilul nu i-a fost încredinţat poate, în ipoteza în care condiţiile care au stat la baza măsurii încredinţării se schimbă şi nu mai corespund interesului superior al copilului, să solicite reîncredinţarea. în ipoteza în care părinţii nu se înţeleg asupra modalităţii stabilirii legăturilor între copil şi părintele căruia nu i-a fost încredinţat, acesta are posibilitatea de a solicita instanţei reglementarea unui program de vizită (C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 900/2011, nepublicată).2. La dosarul cauzei s-a încheiat, redactat şi ataşat un înscris ce conţine „tranzacţia" părţilor, care şi-au exprimat în faţa instanţei opţiunea stingerii litigiului conform menţiunilor din cuprinsul tranzacţiei şi care vizează încredinţarea spre creştere şi educare a minorilor rezultaţi din relaţiile de concubinaj în favoarea ambilor părinţi şi cu compensarea obligaţiilor de întreţinere datorate de către părinţi. Potrivit prevederilor art. 1704 şi urm. C. civ. 1864 [art. 2267 şi urm. NCC), coroborat cu art. 271 şi art. 273 C. proc. civ., învoiala părţilor trebuie înfăţişată în scris, deci trebuie constatată printr-un act scris care va alcătui dispozitivul hotărârii. în doctrină şi în practică hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor sunt denumite „hotărâri de expedient". Raportat la poziţia exprimată de părţi, procesul-verbal încheiat şi semnat de părţi, care sintetizează concesiile reciproce ale acestora şi în temeiul dispoziţiilor legale anterior menţionate, instanţa va lua act de tranzacţia intervenită între părţi, conform dispozitivului. Această hotărâre nu reprezintă rezultatul unei judecăţi de fond, dar fiind o hotărâre definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care una dintre părţi nu-şi exercită de bunăvoie obligaţiile asumate, ea va putea fi învestită cu formulă executorie şi pusă imediat în executare. Conform prevederilor art. 273 C. proc. civ., hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept de apel, deci cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare (Jud. Nâsâud, sent. civ. nr. 2969/2011, nepublicatâ).
3. în ceea ce priveşte legea aplicabilă fondului cauzei, respectiv divorţului şi capetelor accesorii, se reţine că, deşi la data pronunţării sentinţei apelate, respectiv la 19 noiembrie 2010, erau în vigoare dispoziţiile Codului familiei, ale Codului civil din 1864, în prezent, la data judecării apelului, atât instituţia divorţului, cât şi cea a exercitării autorităţii părinteşti asupra minorului sunt guvernate de dispoziţiile noului Cod civil, de imediată aplicabilitate. Astfel, potrivit art. 39 alin. (2) din LPA a NCC, divorţul pronunţat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat hotărârea rămasă irevocabilă. Aceste dispoziţii impun instanţei de control judiciar să verifice motivele de divorţ invocate de părţi din perspectiva Codului civil actual. Mai mult, aceste prevederi se coroborează şi cu art. 6 alin. (6) NCC, care prevăd că dispoziţiile legii noi se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice ivite sub imperiul legii vechi derivate din starea de căsătorie, obligaţia legală de întreţinere. Totodată, în acelaşi sens, art. 46 din LPA a NCC prevede că hotărârile privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor, divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, pot fi modificate potrivit art. 403. Printr-o interpretarea a fortiori a acestui text se ajunge la concluzia că prevederile noii legi se vor aplica relaţiilor dintre părinţi şi copii cu atât mai mult dacă divorţul se află încă pe rol, într-o cale de atac ordinară, respectiv în apel, divorţul nefiind încă pronunţat. Practic, dacă instanţa va considera apelul ca fiind întemeiat, va rejudeca cauza şi, dacă consideră cererea de divorţ întemeiată, va pronunţa o hotărâre de divorţ sub imperiul legii noi. în consecinţă, judecarea în apel a cererii de divorţ şi a capetelor accesorii acestuia reclamă o analiză din perspectiva dispoziţiilor noului Cod civil, în vigoare la data judecării apelului.
Sub imperiul vechii reglementări, desfacerea căsătoriei nu era posibilă din vina exclusivă a reclamantului, în condiţiile în care pârâta se opunea ferm cererii şi dacă nu se putea face dovada unei culpe comune şi a unor motive temeinice care să facă imposibilă continuarea relaţiilor de familie. în calea de atac însă părţile şi-au modificat poziţia procesuală şi au arătat că doresc desfacerea căsătoriei prin acord. Chiar dacă forma iniţială a art. 38 C. fam. nu permitea desfacerea căsătoriei prin acord dacă din căsătorie au rezultat copii, chiar şi anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, la data judecării cauzei în faţa instanţei de fond, existenţa copiilor minori ai familiei nu mai împiedica desfacerea căsătoriei prin acord, aşa cum rezultă din prevederile art. 613J C. proc. civ. şi art. 38 C. fam., modificate prin Legea nr. 202/2010, instanţa putând lua act de acordul părţilor în privinţa desfacerii căsătoriei, cât şi în privinţa unor convenţii asupra capetelor de cerere accesorii divorţului. Totodată, şi art. 373 alin. (1) lit. a) NCC prevede că divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre ei, acceptată de celălalt soţ, iar art. 374 alin. (1) NCC prevede că divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
în condiţiile art. 396 NCC, instanţa, odată cu admiterea cererii de divorţ, se va pronunţa în mod obligatoriu şi asupra raporturilor dintre părinţi şi copii, ţinând seama de interesul superior al copilului, de ancheta socială ce s-a efectuat în cauză, de poziţia minorei audiate în camera de consiliu şi de învoiala părţilor. Referitor la stabilirea domiciliului minorei, instanţa apreciază că înţelegerea părinţilor privind stabilirea domiciliul acesteia la mamă este în interesul superior al copilului, întrucât mama a reprezentat mereu o prezenţă constantă şi susţinută în viaţa fiicei sale, oferind acesteia întreţinere, îngrijire de zi cu zi, un sprijin material şi moral substanţial în formarea profesională a fiicei, care şi-a exprimat intenţia clară de a locui alături de mama sa, cu care se înţelege bine şi care se implică atât în educaţia, cât şi în creşterea sa. Totodată, se reţine că şi în prezent, de la părăsirea domiciliului conjugal de tată, minora locuieşte împreună cu mama sa, în aceleaşi condiţii şi împrejurări cu care s-a obişnuit în decursul timpului, astfel încât stabilirea domiciliului la mamă oferă copilului stabilitate şi nu l-ar expune la noi experienţe şi la o nouă adaptare. De asemenea, potrivit avizului autorităţii tutelare, mama poate oferi condiţii bune de creştere şi educare minorei, iar în privinţa condiţiilor locative, se arată că acestea locuiesc într-un apartament cu trei camere şi, potrivit declaraţiilor minorei, în acest apartament, fostul domiciliu conjugal al soţilor, are camera proprie şi condiţii optime de trai şi învăţătură. Cât priveşte exercitarea autorităţii părinteşti, aceasta revine ambilor părinţi şi după divorţ, iar numai cu titlu excepţional, dacă există motive temeinice şi interesul superior al copilului o reclamă, instanţa poate hotărî ca exercitarea acestei autorităţi să revină doar unuia dintre părinţi. Totodată, părintele care nu locuieşte împreună cu minora, respectiv tatăl, are dreptul de a păstra legături personale cu aceasta, în condiţiile art. 401 NCC. Programul de vizită se va stabili de comun acord de părinţi şi copil în funcţie de activitatea profesională, timpul liber şi nevoia de comunicare a fiecărei părţi implicate şi având în vedere că părţile au declarat în faţa instanţei, iar minora în cameră de consiliu, că nu există niciun impediment în calea întâlnirilor periodice dintre tată şi fiică, instanţa constată că nu se impune stabilirea prin hotărâre a unui program de vizită. în condiţiile art. 401 alin. (2) coroborat cu art. 496 alin. (5) NCC, instanţa va putea impune un asemenea program de vizită, limitând astfel dreptul părintelui şi a copilului de a avea legături personale, numai în cazul în care părţile nu se înţeleg şi dacă interesul superior al copilului o reclamă.
în ceea ce priveşte contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare şi învăţare, tatăl şi mama sunt obligaţi în solidar să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională, în condiţiile art. 499 NCC. în consecinţă, se va analiza situaţia ambilor părinţi. Astfel, potrivit înscrisurilor de la dosar, mama minorei, la care s-a stabilit domiciliul acesteia, realizează un salariu net de 788 lei lunar, care îi permite să aloce o sumă necesară nevoilor de întreţinere ale fiicei. Totodată, se constată că tatăl nu este în prezent angajat, fiind şomer, iar potrivit acordului părţilor, acesta s-a angajat să achite lunar suma de 200 lei cu titlu de pensie de întreţinere, sumă ce depăşeşte cota legală maximă din salariul minim net pe economie, la care ar fi îndreptăţită minora în cazul în care părintele ce prestează întreţinerea nu are un loc de muncă. Cu privire la cuantumul pensiei de întreţinere la care urmează a fi obligat reclamantul, faţă de prevederile art. 499 alin. (4) coroborat cu art. 529 alin. (2) NCC, coroborat cu art. 613' alin. (4) teza finală C. proc. civ., instanţa va stabili cuantumul acesteia la nivelul indicat de părţi prin acord, mai exact la 200 de lei lunar, constatând că acest acord se încadrează în dispoziţiile legale enunţate şi este în conformitate cu interesul superior al minorei, având în vedere că suma astfel stabilită este îndestulătoare pentru asigurarea nevoilor materiale şi spirituale din prezent ale minorei, cu atât mai mult cu cât la această sumă se adaugă şi întreţinerea prestată de mamă (Trib. Bihor, s. I civ., dec. nr. 312/2011, www.juridice.ro). Notă. întrucât acţiunea s-a promovat anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, iar hotărârea s-a pronunţat tot înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ, apreciem că acţiunea trebuia soluţionată în temeiul dispoziţiilor legale în vigoare la momentul promovării acţiunii. A se vedea, în acest sens, comentariile de la art. 379 pct. 34-47.
4. Cererea de desfacere a căsătoriei a fost formulată de ambii soţi, care au fost prezenţi în instanţă şi şi-au exprimat consimţământul liber şi neviciat la desfacerea căsătoriei, conform art. 374 alin. (3) NCC. Ca atare, având în vedere poziţia părţilor, exprimată în faţa instanţei, văzând îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul civil, precum şi cele ale art. 613'C. proc. civ., instanţa, în baza art. 373 lit. a) NCC, a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părţi, prin divorţ prin acordul soţilor. în baza art. 383 alin. (3) NCC, neexistând în cauză o înţelegere contrară, reclamanta urmează să revină la numele purtat anterior încheierii căsătoriei.
Conform art. 396 alin. (1) din acelaşi act normativ, „instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă". Astfel, odată cu pronunţarea divorţului, instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la toate aspectele legate de situaţia minorilor rezultaţi din căsătorie. Conform art. 397 NCC, „după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel", iar potrivit art. 398 alin. (1) NCC, „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi". Din aceste dispoziţii legale rezultă că noul Cod civil instituie, în privinţa exercitării autorităţii părinteşti după divorţ, regula ca aceasta să se exercite în comun de ambii părinţi şi numai în mod excepţional, atunci când există motive temeinice, din punct de vedere al interesului superior al minorului, instanţa va hotărî ca autoritatea părintească să se exercite de unul dintre părinţi, învoiala părinţilor este unul dintre criteriile care pot fi avute în vedere de instanţă atunci când va lua o hotărâre cu privire la minor, însă, aşa cum rezultă din prevederile art. 396 NCC, aceasta va fi avută în vedere numai dacă este în concordanţă cu interesul minorului, acesta fiind criteriul primordial pe care trebuie să îl aibă în vedere autorităţile în luarea deciziilor cu privire la minori. Din dispoziţiile art. 483 alin. (1) NCC rezultă că autoritatea părintească nu este doar un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului, drept având ca obligaţii corelative îndatoririle părinteşti, astfel încât instanţa apreciază că înţelegerea părinţilor ca autoritatea părintească să se exercite doar de unul dintre părinţi nu este în concordanţă cu interesul superior al minorului; a lua act de această înţelegere ar avea ca efect lipsirea minorului de ocrotirea părintească a unui părinte, fără a exista motive temeinice. Pe de altă parte, nu poate fi primită o astfel de înţelegere deoarece renunţarea unui părinte la autoritatea părintească echivalează nu numai cu renunţarea lui la exercitarea unor drepturi părinteşti, dar şi la îndatoririle părinteşti, ceea ce nu poate fi primit, nimănui nefiindu-i îngăduit să renunţe la obligaţii. Pentru aceste considerente, instanţa a dispus ca autoritatea părintească cu privire la minoră să se exercite în comun de ambii părinţi, în ceea ce priveşte locuinţa minorei, instanţa, având în vedere înţelegerea părţilor, care este în concordanţă cu interesul superior al minorului, precum şi concluziile autorităţii tutelare, în temeiul art. 400 NCC, a stabilit locuinţa minorei la domiciliul mamei. Având în vedere faptul că locuinţa minorei a fost stabilită la mamă, prezumându-se că aceasta prestează în natură întreţinerea minorei, tatăl va fi obligat la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei în funcţie de mijloacele de care dispune. în condiţiile în care pârâtul realizează un venit lunar în medie de 1492,5 lei, iar în ceea ce priveşte nevoile minorei, acesta fiind la o vârstă fragedă, are nevoie de îngrijire şi educare, conform specificului vârstei, instanţa a admis cererea şi a obligat pârâtul la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei, în valoare de 373 lei lunar, începând cu data introducerii acţiunii şi în continuare, până la majoratul minorei, sumă reprezentând o pătrime din venitul lunar realizat de pârât, având în vedere şi prevederile art. 529 alin. (1) NCC (Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 10014/2011, nepublicatâ).
5. Pentru un părinte şi copilul său faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile interne care împiedică acest lucru constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 al Convenţiei. Curtea a arătat că este conştientă de problemele cu care se confruntă autorităţile în situaţiile în care trebuie luate urgent măsuri de protecţie. Dacă nu se ia nicio măsură, există riscul real al vătămării copilului şi autorităţile vor răspunde pentru că nu au intervenit. în acelaşi timp, dacă sunt luate măsuri de protecţie, autorităţile pot fi blamate pentru o ingerinţă inacceptabilă în dreptul la respectarea vieţii de familie. Totuşi, atunci când se analizează posibilitatea luării unei măsuri atât de drastice pentru mamă, ce o privează de copilul nou-născut imediat după naştere, revine autorităţilor naţionale competente sarcina de a examina dacă nu ar fi posibilă o ingerinţă mai mică în viaţa de familie, într-un moment atât de critic din viaţa părinţilor şi a copilului. Curtea a considerat că trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare impuse de autorităţi după separarea copilului prin luarea faţă de acesta a măsurii plasamentului, cum ar fi cele vizând exercitarea drepturilor părinteşti sau dreptul la vizită al părinţilor sau orice alte garanţii legale destinate să asigure o protecţie efectivă a drepturilor părinţilor şi copiilor cu privire la respectarea vieţii lor de familie. Asemenea limitări suplimentare implică riscul de a rupe definitiv relaţiile familiale dintre părinţi şi un copil mic şi de aceea Curtea acordă autorităţilor o marjă de apreciere mai mică (C.E.D.O., Hasse c. Germaniei, 8 aprilie 2004, www.echr.coe.int, în rezumat în A.F. Moteescu, I.C. Gheorghe-Bădescu, Protecţia copilului şi adopţia. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 294-295).
1. Norma consacră regula generală potrivit căreia, în caz de divorţ, autoritatea părintească se exercită de ambii părinţi în comun.
2. Autoritatea părintească este definită în art. 483 alin. (1) NCC, ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului. Problema exercitării autorităţii părinteşti nu apare atunci când ambii părinţi ai copilului locuiesc împreună, dat fiind faptul că fiecare dintre aceştia exercită autoritatea părintească în fiecare zi. Problema exerciţiului autorităţii părinteşti se ridică
Citește mai mult
atunci când părinţii copilului nu locuiesc împreună.3. Regula nu este aplicabilă atunci când instanţa de tutelă care pronunţă divorţul decide ca aceasta să se exercite exclusiv de unul dintre părinţi.
4. Considerăm că, odată cu divorţul, atunci când instanţa de tutelă constată că interesul superior al copilului reclamă ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinţi, când concluziile raportului de anchetă psihosocială sunt în acelaşi sens, se va aplica regula generală, aceea a exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, pentru aceasta nefiind necesar acordul părinţilor.
5. Obligatorie este însă ascultarea părinţilor, pentru a se cunoaşte poziţia acestora în raporturile cu copilul minor, atunci când aceştia nu îşi exprimă poziţia cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
6. Ceea ce primează nu este interesul părinţilor, ci interesul superior al copilului, interes care rezultă din concluziile raportului de anchetă psihosocială, dar şi din probele care se administrează în cauză, în ipoteza divorţului întemeiat pe culpă sau a divorţului prin acord, când soţii nu cad de acord cu privire la cererile accesorii divorţului.
7. Eventual, acordul părinţilor în privinţa exercitării autorităţii părinteşti poate constitui o probă, atunci când un asemenea acord concordă cu interesul superior al copilului.
8. Ca atare, atunci când unul dintre părinţi solicită instanţei de tutelă să nu îi acorde autoritate părintească, apreciem că instanţa nu poate accepta de plano o asemenea cerere, ci trebuie să analizeze, raportat la interesul superior al copilului, dacă există motive întemeiate care să admită derogarea de la regula generală a exercitării autorităţii părinteşti de ambii părinţi (cum ar fi abuzul, neglijenţa, exploatarea copilului).
9. Exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.
10. Autoritatea părintească comună nu presupune ca ambii părinţi să se ocupe de copil zi de zi, ci înseamnă luarea de decizii comune, consultarea părinţilor în problemele esenţiale privitoare la copil, cum ar fi alegerea grădiniţei, a şcolii unde urmează să înveţe, alegerea medicului curant în caz de boală, a medicului de familie, a tratamentului medical, orientarea religioasă sau filozofică a copilului, formarea sau timpul liber al copilului ce include şi stabilirea activităţilor extraşcolare, administrarea bunurilor copilului, schimbarea felului învăţăturii sau al pregătirii profesionale etc. Actele cu caracter curent, cum ar fi alimentaţia zilnică a copilului, programul de lecţii, alegerea îmbrăcămintei, cad în sarcina părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului. Ca atare, trebuie făcută distincţie între autoritatea părintească (ce presupune, aşa cum arătam mai sus, consultarea părinţilor în luarea deciziilor importante ce privesc minorul lor) şi îngrijirea cotidiană (ce incumbă părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului).
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
DECIZIA Nr. 4 din 18 martie 2013
Dosar nr. 1/2013
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1/2013 este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 3306alin. 4 din Codul de procedură civilă raportat la art. 272alin. 2 lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
Citește mai mult
şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare.
La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent desemnat pentru această cauză, doamna Ileana Peligrad, din cadrul Secţiei a II a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti ca urmare a divorţului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil şi aflate, în prezent, pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.
Reprezentantul procurorului general, doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arată că, în ceea ce priveşte divorţul, aplicarea legii noi în cauzele în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil este reglementată în art. 40 şi 42 din Legea nr. 71/2011, iar efectele divorţului se vor produce de la data pronunţării hotărârii de divorţ, deci ulterior intrării în vigoare a Codului civil. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil instituie principiul exercitării comune a autorităţii părinteşti, care corespunde interesului superior al copilului, fiind o reflecţie a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În aceste condiţii, această dispoziţie legală edictată tocmai în interesul superior al copilului trebuie să fie de imediată aplicabilitate, inclusiv în căile de atac, apel sau recurs, instanţa de divorţ fiind obligată să se pronunţe, indiferent dacă a fost sau nu învestită cu o astfel de solicitare de către una dintre părţi.
Pe cale de consecinţă, este evident că şi în situaţia în care părţile nu solicită aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil în soluţionarea cererilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti în căile de atac, instanţa poate face aplicarea lor imediată, prioritar fiind interesul superior al copilului. Precizează că s-au avut în vedere dispoziţiile art. 397 din noul Cod civil, acest articol constituind regula, celelalte două texte instituind excepţiile, respectiv situaţiile în care autoritatea părintească poate fi exercitată de către un singur părinte sau de către alte persoane. În concluzie, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Preşedintele completului, doamna judecător Rodica Aida Popa, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problemele de drept ce au generat practica neunitară
Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, în practica instanţelor de judecată, nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti ca urmare a divorţului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, şi aflate, în prezent, pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.
2. Examenul jurisprudenţial
În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări s-a constatat că nu există practică unitară în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti ca urmare a divorţului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, şi aflate, în prezent, pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe au reţinut că, faţă de prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele şi cererile aflate pe rol la data intrării în vigoare a noului Cod civil se soluţionează conform dispoziţiilor legale, materiale şi procedurale în vigoare la data la care au fost pornite procesele sau formulate cererile, cu excepţia cazului în care Legea nr. 71/2011 cuprinde dispoziţii tranzitorii care prevăd altfel.
Or, Legea nr. 71/2011 nu cuprinde dispoziţii speciale derogatorii de la acest principiu, iar prevederile art. 6 alin. (6) din noul Cod civil trebuie coroborate cu dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 71/2011, care prevăd expres situaţia în care legea nouă este de imediată aplicare, respectiv consacră aplicabilitatea legii în vigoare la data sesizării instanţei pentru acele situaţii care nu se încadrează în normele de excepţie.
De asemenea, art. 6 alin. (6) din noul Cod civil nu trebuie interpretat automat în sensul că ar reglementa aplicarea imediată a legii noi, ci doar că instituie principiul aplicării legii noi efectelor viitoare (consecinţelor) ale unor situaţii născute anterior intrării în vigoare a acesteia, expres şi limitativ enunţate (derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate), dacă situaţiile există şi după intrarea în vigoare a legii noi.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că, în sensul art. 6 alin. (6) din noul Cod civil, legea nouă se aplică, în lipsa unor dispoziţii legale care să prevadă expres aplicarea legii noi, aşa cum sunt normele din art. 40 şi 42 din Legea nr. 71/2011, numai cererilor formulate după intrarea în vigoare, chiar dacă privesc efecte viitoare ale unor situaţii născute anterior datei de 1 octombrie 2011.
3.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că, în această materie, în cauzele aflate în curs de soluţionare se aplică dispoziţiile noului Cod civil, iar efectele divorţului se produc de la data pronunţării hotărârii de divorţ.
Astfel, se arată că, în ceea ce priveşte divorţul, aplicarea legii noi în cauzele în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a noului Cod civil este reglementată în art. 40 şi 42 din Legea nr. 71/2011, iar efectele divorţului se vor produce de la data pronunţării hotărârii de divorţ, deci ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
În argumentarea acestei opinii au fost invocate şi prevederile art. 46 din Legea nr. 71/2011.
Prin urmare, se apreciază că, în situaţia cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a noului Cod civil, efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori vor fi supuse dispoziţiilor noului Cod civil, cu atât mai mult cu cât instanţa de tutelă are obligaţia de a se pronunţa cu privire la exerciţiul autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei copiilor şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, chiar din oficiu, dacă nu au fost formulate cereri în acest sens.
De asemenea, se arată că interesul superior al copilului va fi cel care va călăuzi instanţa în pronunţarea unei soluţii în toate cauzele care privesc situaţia acestuia.
Or, este evident faptul că interesul copilului este acela de a fi crescut de ambii părinţi şi după divorţul acestora, noua reglementare prevăzând regula exercitării în comun a autorităţii părinteşti.
Aceasta este, de altfel, raţiunea modificării legii în sensul înlocuirii încredinţării copilului minor spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, cu exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.
4. Opinia procurorului general
Procurorul general a statuat că dispoziţiile noului Cod civil sunt de imediată aplicare chiar şi în cererile formulate anterior intrării sale în vigoare, aflate în căile de atac, iar soluţia se justifică în considerarea interesului superior al copilului şi pe faptul că, în această materie specială, asistăm la o atenuare a principiului disponibilităţii.
Totodată, s-a apreciat că, deşi la data formulării acestor cereri şi chiar la data pronunţării sentinţei de către instanţa de fond erau în vigoare dispoziţiile Codului familiei şi ale Codului civil din 1864, în măsura în care soluţionarea cauzei în căile de atac are loc după intrarea în vigoare a noului Cod civil, atât instituţia divorţului, cât şi cea a exercitării autorităţii părinteşti asupra minoruiui sunt guvernate de dispoziţiile acestui nou Cod civil, dispoziţii de imediată aplicabilitate.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, divorţul pronunţat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat hotărârea rămasă irevocabilă.
Aceste dispoziţii impun instanţei de control judiciar să soluţioneze cererile accesorii divorţului referitoare la copiii minori, din perspectiva noului Cod civil.
De altfel, aceste prevederi legale se coroborează şi cu cele ale art. 6 alin. (6) din noul Cod civil, care prevăd că dispoziţiile legii noi se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice ivite sub imperiul legii vechi derivate din starea de căsătorie.
Prin urmare, prevederile legii noi se vor aplica relaţiilor dintre părinţi şi copii, în situaţia în care divorţul se află încă pe rol, în calea de atac, apel sau recurs, divorţul nefiind încă pronunţat, soluţionat irevocabil.
În consecinţă, judecarea în căile de atac a cererii de divorţ şi a capetelor de cerere accesorii acestuia, referitoare la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, reclamă o analiză din perspectiva dispoziţiilor noului Cod civil, în vigoare la data soluţionării căilor de atac.
De altfel, în privinţa efectelor divorţului asupra raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, astfel încât orice decizie dispusă de către instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere, cu prioritate, acest interes superior al copilului.
Or, este evident faptul că interesul copilului este acela de a fi crescut de ambii părinţi şi după divorţul acestora, noua reglementare prevăzând regula exercitării în comun a autorităţii părinteşti, doar prin excepţie, pentru motive temeinice care ţin de interesul superior al copilului, instanţa de tutelă putând să dispună exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte.
Aceasta este, de altfel, raţiunea modificării legii în sensul înlocuirii încredinţării copilului minor spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, cu exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.
A dispune cu privire la relaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţi şi copiii lor minori prin aplicarea legii în vigoare la data introducerii cererii de divorţ, anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, ar conduce la crearea unor situaţii absurde, în care, pentru soluţia pronunţată prin hotărârea de divorţ, ar trebui solicitată imediat modificarea impusă de noile norme legale, pentru a se respecta interesul superior al copilului.
Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv, la viaţa de familie, drept afirmat şi prin art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Or, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, prevăzută de art. 397 din noul Cod civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.
Prin urmare, atât timp cât, pe parcursul soluţionării cauzei, a intervenit această dispoziţie legală edictată tocmai în interesul superior al copilului, aceasta trebuie să fie de imediată aplicabilitate, inclusiv în căile de atac, apel sau recurs.
De altfel, în conformitate atât cu prevederile art. 42 din Codul familiei, cât şi potrivit dispoziţiilor art. 396 din noul Cod civil, asupra cererilor accesorii divorţului, referitoare la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, instanţa de divorţ este obligată să se pronunţe, indiferent dacă a fost sau nu învestită cu o atare solicitare de către una dintre părţi, pe cale principală ori pe cale reconvenţională.
Pe cale de consecinţă, este evident că şi în situaţia în care părţile nu solicită aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil în soluţionarea cererilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, în căile de atac, instanţa poate face aplicarea lor imediată, fără a se încălca principiul disponibilităţii, având în vedere că, în această materie, primează interesul superior al copilului.
5. Rapoartele asupra recursului în interesul legii
Raportul întocmit de judecătorul-raportor al Secţiei I civile asupra recursului în interesul legii, conform art. 3306alin. (6) din Codul de procedură civilă în vigoare, a statuat că prevederile art. 396 şi urm. din noul Cod civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, aflate în faza apelului sau a recursului, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 reprezentând o normă derogatorie de la prevederile art. 223 din aceeaşi lege.
Raportul întocmit de judecătorul-raportor al Secţiei a II-a civile asupra recursului în interesul legii, conform art. 3306alin. (6) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că dispoziţiile noului Cod civil privind exercitarea autorităţii părinteşti ca urmare a divorţului prevăzute la art. 397–399 sunt aplicabile şi cererilor formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, şi aflate pe rolul instanţelor de judecată specializate în căile de atac, faţă de prevederile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 conform cărora „divorţul pronunţat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat hotărârea rămasă irevocabilă“, coroborate cu dispoziţiile art. 6 alin. (6) din acelaşi act normativ potrivit cărora „dispoziţiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din … căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere … dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi“.
6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, cu referire la autorul sesizării şi existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.
Practica neunitară ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii a fost generată de aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti ca urmare a divorţului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, şi aflate, în prezent, pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.
Prevederea care a stat, în principal, la baza practicii neunitare menţionate anterior este cea conţinută de art. 397 din noul Cod civil (Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi), potrivit căreia, „după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, în afară de cazul în care instanţa decide altfel“, care instituie regula exercitării în comun a autorităţii părinteşti.
Potrivit legislaţiei anterioare, şi anume art. 42 şi 43 din Codul familiei, regula era cea a exercitării drepturilor părinteşti de către un singur părinte căruia i se încredinţa copilul.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a prevederilor noului Cod civil, aşa cum se reţine în doctrina recentă, la care s-a făcut trimitere în raport, art. 6 din noul Cod civil conţine anumite dispoziţii privind aplicarea în timp a legii civile, însă textul stabileşte reguli generale în materie, deci reguli care au vocaţia să se aplice şi în cazul unor acte normative viitoare, în măsura în care acestea nu vor conţine dispoziţii exprese privind succesiunea legilor în timp.
Astfel, în ceea ce priveşte aplicarea în timp a Codului civil din 2009 în raport cu reglementările anterioare, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 71/2011.
Potrivit art. 223 aflat în cadrul cap. X intitulat „Dispoziţii finale“ al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite“.
Ca atare, prevederile art. 223 se aplică doar dacă Legea nr. 71/2011 nu conţine norme derogatorii.
Or, potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 (articol aflat în secţiunea 1 „Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a II-a «Despre familie» a Codului civil“ din cap. IV intitulat „Dispoziţii cu privire la cartea a II-a «Despre familie» a Codului civil şi cu privire la unele legi“), „divorţul pronunţat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat hotărârea rămasă irevocabilă“.
Astfel, legiuitorul leagă, ca regulă, momentul în funcţie de care trebuie determinată legea aplicabilă efectelor divorţului nu de data formulării cererii de divorţ, ci de cea a rămânerii irevocabile a hotărârii.
Aceste dispoziţii legale sunt consecvente legislaţiei aplicabile în materia divorţului. Astfel, atât potrivit vechilor norme, art. 39 alin. 1 din Codul familiei, cât şi normelor noului Cod civil,art. 382 alin. (1) (interpretat în sensul prevăzut de art. 222 din Legea nr. 71/2011), căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.
Referirea la cerinţa ca „hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul să fi rămas irevocabilă“ rămâne valabilă inclusiv în contextul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, atâta timp cât prezentul recurs în interesul legii vizează cereri de chemare în judecată formulate chiar înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, iar potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.
Efectele divorţului sunt reglementate de prevederile art. 382 şi urm. din noul Cod civil, cele cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori regăsindu-se la art. 396 şi urm.
În aceeaşi secţiune menţionată anterior (Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a II-a „Despre familie“ a Codului civil) se regăsesc prevederi derogatorii de la regula menţionată în art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, pentru anumite situaţii, de exemplu, art. 44 (referitor la aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 386 din noul Cod civil, ce reglementează regimul juridic al actelor încheiate în frauda celuilalt soţ) şi art. 45 (privitor la aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 388 din noul Cod civil privind acordarea despăgubirilor şi cele ale art. 390 din noul Cod civil privind acordarea prestaţiei compensatorii).
Printre acestea nu se află dispoziţiile ce reglementează efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori.
Mai mult, prin art. 46 din Legea nr. 71/2011 se prevede expres posibilitatea modificării inclusiv a dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, potrivit dispoziţiilor art. 403 din noul Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul pronunţării divorţului.
Sintagma „divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil“ nu poate însemna decât divorţaţi prin hotărâre irevocabilă, întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, doar de la această dată se produc efectele divorţului, cererile accesorii, aşa cum sunt cele privind numele purtat după divorţ sau custodia copilului, neputând în mod logic deveni irevocabile separat sau mai devreme.
Interpretând a fortiori acest text de lege se ajunge la concluzia că prevederile legii noi se aplică relaţiilor dintre părinţi şi copii cu atât mai mult dacă divorţul se află pe rol într-o cale de atac.
În cazul în care părţile solicită în apel sau recurs aplicarea normelor noului Cod civil în ceea ce priveşte custodia comună, conform art. 397 din noul Cod civil, nu se poate aprecia că această cerere ar fi inadmisibilă conform art. 294 alin. (1) din Codul de procedură civilă, aşa cum s-a reţinut în unele hotărâri în care s-a îmbrăţişat prima opinie prezentată în cadrul pct. 3.1.
Astfel, pe de-o parte, nu s-ar putea reţine schimbarea cauzei sau a obiectului litigiului, prin solicitarea aplicării art. 397 din noul Cod civil, având în vedere că în acest caz este vorba despre aplicarea legii în timp, iar nu de modificarea unor elemente ale acţiunii civile.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că ar fi vorba despre o cerere nouă formulată direct în apel sau recurs, luând în considerare că încredinţarea spre creştere şi educare unuia dintre părinţi/exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi reprezintă modalităţi de exercitare a unei singure măsuri de ocrotire care se dispune, potrivit legii, în interesul superior al copilului minor, chiar fără a exista o cerere expresă a soţilor în acest sens, tocmai pentru a se evita lăsarea minorilor fără întreţinere şi îngrijire în perioada de timp până la formularea în mod expres a unei astfel de cereri de către părinţi sau alte persoane prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte normele de drept a căror aplicare în timp este supusă interpretării Înaltei Curţi în cadrul prezentului recurs în interesul legii, aşa cum s-a reţinut mai sus, practica neunitară a fost generată de aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti ca urmare a divorţului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, şi aflate, în prezent, pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.
Conţinutul instituţiei autorităţii părinteşti este prevăzut la art. 483 şi urm. din noul Cod civil.
Analizând aceste prevederi, concluzia este în sensul că „exercitarea autorităţii părinteşti ca urmare a divorţului“ implică nu numai luarea unei decizii cu privire la custodia comună, reglementată de art. 397 din noul Cod civil care instituie regula în materie, ci şi posibila statuare asupra celorlalte aspecte incluse în instituţia complexă a autorităţii părinteşti, care privesc, de exemplu, situaţia existenţei excepţiilor de la regula menţionată anterior, locuinţa copilului după divorţ, drepturile părintelui separat de copil, stabilirea contribuţiei părinţilor, dispoziţiile procedurale specifice.
În concluzie, prevederile art. 396–404 din noul Cod civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 reprezentând o normă derogatorie de la prevederile art. 223 din aceeaşi lege.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileşte că prevederile art. 396–404 din noul Cod civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.
Obligatorie, potrivit art. 3307alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2013.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA
Magistrat-asistent,
Ileana Peligrad