Plângere împotriva rezoluţiei directorului ORC. Decizia nr. 910/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 910/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 23-09-2014 în dosarul nr. 6528/62/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE ,DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 910/R
Ședința publică din 23 Septembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. L.
Judecător G. Ș.
Judecător C. V.
Grefier șef secție I. I.
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra recursului declarat de petenta . SRL prin reprezentant legal A. D. D. ȘI TIMOTHY A. WILKINSON, împotriva sentinței civile nr. 351/CC din 25.10.2013 pronunțată de Tribunalul B..
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în cadrul ședinței de judecată din 2 septembrie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, a amânat pronunțarea în vederea deliberării și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise la data de 9 septembrie 2014, apoi la data de 16 septembrie 2014, apoi la data de 23 septembrie 2014.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 351/CC din 25.10.2013 pronunțată de Tribunalul B., s-a respins plângerea formulată de petenta . SRL împotriva Rezoluției nr._/28.08.2013 pronunțată de intimatul O. Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul B..
În motivarea hotărârii se arată că prin Hotărârea A. nr.1/18.04.2013 adoptată de societatea petentă a fost aprobată mutarea sediului social în Gibraltar 57/63 Line Wall Road, Regatul Unit al Marii Bitanii și Irlandei de Nord, la sediul profesional al agentului împuternicit Anthony Ladislaus din cadrul Casei de avocatură Hassans Gibraltar, în condițiile art.49 și art.54 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, cu consecința transformării într-o societate comercială de naționalitate britanică, supusă legilor în vigoare la noul sediu. S-a stabilit, prin aceeași hotărâre A., că . SRL va fi radiată din evidențele R. Comerțului B., pierzându-și pe această cale naționalitatea română, însă fără a interveni dizolvarea ori lichidarea acesteia urmând a fi reînregistrată la autoritatea competentă de la noul sediu social ca o persoană juridică de naționalitate britanică.
Societatea petentă a solicitat Oficiului R. Comerțului de pe lângă Tribunalul B., prin cererea înregistrată sub nr._/8.08.2013, înregistrarea mențiunilor din hotărârea A. mai sus identificată.
Cererea petentei a fost respinsă prin Rezoluția nr._/28.08.2013 cu motivarea că în prezent nu există un temei de drept pentru schimbarea sediului unei societăți din România în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. S-a reținut totodată că, în aplicarea art.49 și art.54 din TFUE, este posibilă schimbarea sediului unei societăți dintr-un stat membru în alt stat membru, concomitent cu schimbarea legislației naționale aplicabile societății respective, chiar în lipsa unei dispoziții în dreptul național, în măsura în care dreptul național al statului membru de destinație permite o astfel de transformare și fără ca statul în care societatea s-a constituit și funcționat să poată impune dizolvarea sau lichidarea. S-a precizat și că, în cauză, societatea petentă invocă această ultimă situație, însă nu face dovada că legislația Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord cuprinde dispoziții care să permită schimbarea sediului unei societăți din România, cu dobândirea de către aceasta a naționalității britanice.
Împotriva Rezoluției nr._/28.08.2013, petenta a formulat plângerea înregistrată la ORC de pe lângă Tribunalul B. la data de 10.09.2013 sub nr._.
Plângerea a fost înaintată Tribunalului B., în temeiul art.6 alin.4 din OUG nr.116/2009, în vederea soluționării.
Tribunalul a constatat că potrivit art.49 din TFUE, sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat stabiliți pe teritoriul unui alt stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile.
Conform art.54 din TFUE, societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea prezentei subsecțiuni, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Prin societăți se înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.
Din conținutul art.49 (fost art.43) și art.54 (fost art.48) ale TFUE rezultă că, în cazul societăților comerciale constituite potrivit legislației unui stat membru, dreptul comunitar le recunoaște dreptul de a înființa agenții, sucursale sau sedii secundare în cadrul Comunității, fără restricții sau discriminare în raport cu societățile înființate potrivit legii statului în care intenționează să-și înființeze sediile secundare.
În absența unei convenții pentru recunoașterea reciprocă a societăților comerciale și păstrarea personalității juridice a acestora în cazul transferului sediului lor dintr-o țară în alta și respectiv în lipsa unei legislații în acest sens a statului unde societatea își va muta sediul, societățile comerciale nu pot beneficia de o regulă comunitară care să le ofere efectiv dreptul de transfer al sediului social dintr-un stat în altul.
Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C. v. Enel, invocată de petentă, nu prezintă relevanță în speță.
S-a reținut în acest sens că CJUE a consacrat, în hotărârea C. împotriva Enel din data de 15 iulie 1964, principiul supremației. Astfel, dacă o regulă națională este contrară unei dispoziții europene, autoritatea statelor membre trebuie să aplice dispoziția europeană. Dreptul național nu este nici anulat și nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este suspendat.
Or, în cauză, față de lipsa unor reglementări în dreptul comunitar referitoare la transferul sediului social al unei societăți comerciale dintr-un stat membru într-un alt stat membru, nu se poate susține că legea națională se îndepărtează de Tratat, că produce efecte contrare Tratatului sau că Tratatul are prioritate în raport cu prevederile naționale.
Cauza C-210/06 (,,Cartesio”) invocată de asemenea de societatea petentă cu titlu de jurisprudență nu reglementează definitiv problema transferului sediului social al unei societăți dintr-un stat membru în alt stat membru.
Astfel, CJUE a stabilit că un stat membru poate interzice unei societăți comerciale, constituită în temeiul dreptului său, să își transfere sediul într-un alt stat membru al UE.
Totodată, CJUE a decis că libertatea de stabilire permite unei societăți să se deplaseze către un alt stat membru, transformându-se într-o formă de societate reglementată de dreptul acestui stat, fără ca dizolvarea și lichidarea acesteia să fie necesare în timpul transformării, dacă dreptul statului gazdă permite acest lucru.
S-a susținut de CJUE și că absența unei reglementări comunitare în materie a fost înlăturată prin normele comunitare privind transferul sediului într-un alt stat membru în cazul societăților cooperative europene.
CJUE consideră și că normele comunitare privind transferul sediului social în cazul societății cooperative europene ar putea – ar trebui să fie aplicate mutatis mutandis transferului transfrontalier al sediului unei societăți comerciale.
CJUE precizează însă că un asemenea transfer presupune totuși în mod obligatoriu modificarea în privința dreptului național aplicabil entității care efectuează transferul.
Concluzionând, se reține că dreptul comunitar nu reglementează transferul sediului social al unei societăți comerciale cu răspundere limitată dintr-un stat membru al UE în alt stat membru, iar Cauza C-210/06 (,,Cartesio”) nu rezolvă această problemă.
Susținerile petentei în sensul că îi este permisă mutarea sediului fără dizolvarea ori lichidarea societății, că este suficient ca legislația Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord să îi permită acest lucru, precum și că legislația britanică îi permite efectiv acest transfer, nu au fost reținute.
S-a constatat în acest sens, astfel cum am arătat mai sus, că CJUE a stabilit că transferul sediului social al unei societăți dintr-un stat membru în alt stat membru presupune în mod obligatoriu, în ipoteza în care se aplică prin analogie normele comunitare referitoare la societățile europene și societățile cooperative europene, modificarea legislației în materie în dreptul statului național aplicabil entității care efectuează transferul, în speță în dreptul românesc.
Într-adevăr, societatea europeană, reglementată de prevederile Titlului VII>1 din Legea nr.31/1990, își poate transfera sediul social într-un alt stat membru.
Însă, . SRL nu este societate europeană și nici societate cooperativă europeană astfel cum sunt acestea definite prin art.IV din OUG nr.52/2008.
După cum arată însuși petenta, în legislația românească nu există în prezent dispoziții referitoare la admisibilitatea și procedura de relocare transfrontalieră a sediului unei societăți cu răspundere limitată.
Nici dispozițiile din Ordinul MJ nr.2594/2008 Cap.III, secțiunea 3 – art.120 și urm., art.174 – nu reglementează procedura transferului sediului societății cu răspundere limitată dintr-un stat membru în alt stat membru.
Neîntemeiat susține petenta și că legislația Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord îi permite efectuarea operațiunii de mutare a sediului în Gibraltar.
S-a reținut în acest sens, din scrisoarea emisă la data de 8.03.2013, că redomicilierea unei societăți în Gibraltar este reglementată în primul rând de către Statutul privind companiile din 1966 (cu modificări).
Conform Regulamentului 2 din Statut, o societate domiciliată în afara Gibraltarului și cu domiciliul pe teritoriul unui stat relevant poate, dacă i se permite acest lucru prin constituție și prin legea aplicabilă în jurisdicția înființării sale, să depună cerere pentru stabilirea domiciliului în Gibraltar.
Se precizează în conținutul aceleiași scrisori că societatea poate, prin urmare, redomicilia în Gibraltar, cu condiția ca legislația românească să permită acest lucru și cu condiția ca cerințele prevăzute în regulamente să fie îndeplinite.
Rezultă din cele de mai sus că legislația Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord condiționează redomicilierea societății petentă în Gibraltar de existența în legislația românească a dispozițiilor care să îi permită acest lucru.
Or, față de faptul că legislația românească, așa cum am mai precizat, nu conține dispoziții referitoare la admisibilitatea și procedura de relocare transfrontalieră a sediului unei societăți cu răspundere limitată, se constată că petenta nu îndeplinește cel puțin una din condițiile impuse de legislația Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord pentru redomiciliere.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, instanța a respins ca fiind neîntemeiată plângerea formulată de petenta . SRL împotriva Rezoluției nr._/28.08.2013
Împotriva hotărârii au declarat recurs petenta . SRL solicitând modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii plângerii introductive.
Se arata ca prima instanța a apreciat în mod greșit ca redomicilierea societății ar fi interzisa întrucât legislația străina a permite-o doar atunci când și legislația romana o permite. Este adevărat ca legislația romana în vigoare nu are proceduri exprese cu privire la admisibilitatea și procedurile de relocare transfrontaliera a unei societăți cu răspundere limitata în interiorul UE, insa acest fapt înseamnă ca legea romana impune restricții dreptului absolut al libertății de stabilire a sediului persoanelor juridice în orice stat membru UE, îndepărtându-se de art. 49 și 54 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Nu se poate susține ca legea romana ar interzice operațiunea de redomiciliere a societății . membru, atâta vreme cit o asemenea interdicție a fi în mod evident contrara Tratatului.
Analizând hotărârea criticată în limitele motivelor de recurs și apărărilor formulate, Curtea retine următoarele considerente:
Tratatul UE recunoaște dreptul de libera stabilire a sediului persoanelor juridice în orice stat membru UE fără insa a oferi o regula comunitara care sa reglementeze efectiv dreptul de transfer al sediului social dintr-un stat în altul.
Referirile jurisprudențiale releva faptul ca libertatea de stabilire permite unei societăți sa se deplaseze către alt stat membru, transformându-se . societate reglementata de dreptul acestui stat, fără ca dizolvarea și lichidarea acesteia sa fie necesare în timpul transformării, daca dreptul statului gazda permite acest lucru. De asemenea, CJUE concluzionează ca transferul sediului social presupune totuși în mod obligatoriu modificarea dreptului național aplicabil entității care efectuează transferul. Or, în legislația româneasca nu exista în prezent dispoziții referitoare la admisibilitatea și procedura de relocare transfrontaliera a sediului unei societăți cu răspundere limitata.
In ceea ce privește legislația statului în care urmează sa se facă relocarea, Curtea retine
ca dovada conținutului legii străine nu a fost făcuta în condiții adecvate, prin atestări de legislație obținute de la organele statului care au edictat-o sau prin avizul unui expert, așa cum se prevede în art. 2562 din NCC. Cu toate acestea, extrasele de legislație oferite de avocații calificați sa practice în Gibraltar care nu au fost contestate de către părți, reclama existenta unor dispoziții în legislația româneasca – constituție și legea aplicabila în jurisdicția înființării societății comerciale - care sa permită relocarea sediului societății. După cum se poate observa, chiar legislația străina prevede existenta unor condiții legale reciproce în recunoașterea societăților comerciale și transferurilor de sedii sociale. Din aceasta perspectiva se poate concluziona ca petenta nu îndeplinește cel puțin una din condițiile impuse de legislația Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Aceeași legislație străina impune de altfel parcurgerea unei proceduri speciale de emitere a unui certificat de domiciliu acordat de grefier cu condiția ca societatea, . 6 luni de la data emiterii certificatului de înregistrare, sa facă dovada ca a încetat sa mai aibă domiciliul în tara de origine. După cum se poate observa, în speța, petenta nu a făcut dovada inițierii procedurii de înregistrare în statul străin în materializarea unei duble condiționări. Statul roman nu poate dispune radierea unei societăți înregistrate pe teritoriul sau fără dizolvare sau lichidare fără existenta unor norme legale în acest sens și doar în urma unei simple manifestări de intenție din partea societății în cauza în legătura cu o virtuala procedura de relocare ce urmează a fi parcursa.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 Cod procedură civilă, recursul va fi respins, cu consecința menținerii în totalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de petenta . SRL împotriva sentinței civile nr. 351/CC/2013 a Tribunalului B. - Secția a II a Civila, C. Administrativ și Fiscal, pe care o menține
Irevocabila.
Pronunțata în ședința publica, astăzi, 23.09.2014.
Președinte, M. L. | Judecător, G. Ș. | Judecător, C. V. |
Grefier șef sectie, I. I. | ||
Red. G.Ș./29.10.2014
Dact. I.I./05.11.2014
Jud. fond: D.U.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 901/2014. Curtea de Apel BRAŞOV | Acţiune în anulare a hotarârii AGA. Decizia nr. 97/2014.... → |
|---|
