CSJ. Decizia nr. 2279/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2279/2003
Dosar nr. 4915/2001
Şedinţa publică din 15 mai 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 29 din 25 ianuarie 2001, Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpatul S.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., a obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. C.L. S.R.L. Bârlad, să achite părţii civile S.C. A.C. S.R.L. Iaşi, suma de 60.588.898 lei reprezentând prejudiciu cauzat prin săvârşirea infracţiunii.
În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul să achite, în solidar cu partea responsabilă civilmente, suma de 2.500.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat, în care va fi inclus şi onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 200.000 lei, sumă ce va fi suportată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul S.C. în calitate de administrator al S.C. C.L. S.R.L. Bârlad a achiziţionat mărfuri de la S.C. A.C. S.R.L. Iaşi, în valoare de 35.926.818 lei, plătită parţial, respectiv suma de 3.500.000 lei, iar pentru diferenţă a întocmit un bilet la ordin, scadent la data de 12 ianuarie 1999.
Totodată la data de 29 decembrie 1998, a achiziţionat din nou, mărfuri de la aceeaşi societate, în valoare de 35.662.080 lei şi a plătit suma de 7.000.000 lei, iar pentru restul a emis un nou bilet la ordin cu scadenţă la data de 15 ianuarie 1999.
La datele scadente, S.C. A.C. S.R.L. a introdus biletele la ordin în bancă, dar plata a fost refuzată din lipsă de disponibil în cont.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunii, vinovăţia sa fiind dovedită pe baza probelor administrate la dosar, respectiv proba cu înscrisuri şi declaraţii de martori.
La individualizarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere împrejurările de fapt, valoarea prejudiciului şi circumstanţele personale, stabilind astfel cuantumul pedepsei spre limita inferioară a minimului special prevăzut de lege.
Împotriva sentinţei penale a declarat apel inculpatul S.C., invocând oral, prin apărător, netemeinicia cu privire la modalitatea de executare a pedepsei şi la lipsa intenţiei de a înşela partenerul de afaceri.
S-a susţinut de către apelant că la achiziţionarea mărfurilor a adus la cunoştinţă adevărata situaţie financiară a societăţii, motiv pentru care, neonorarea plăţii îmbracă aspect civil şi pe acest considerent s-a solicitat achitarea.
În subsidiar, faţă de circumstanţele personale şi conduita corectă în cursul procesului s-a cerut suspendarea executării pedepsei, conform dispoziţiilor art. 81 C. pen.
Instanţa de control judiciar a apreciat apelul întemeiat, însă pentru alte motive decât cele invocate de inculpat.
Astfel, prin Decizia penală nr. 370 din 30 octombrie 2001, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat în parte latura penală a cauzei cu privire la încadrarea juridică dată faptei şi la pedeapsă şi rejudecând, în fond, a dispus următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea, prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi l-a condamnat pe inculpata la pedeapsa de 2 ani închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
S-a motivat în sensul că, încadrarea juridică dată faptei, de prima instanţă este greşită, în raport de situaţia de fapt reţinută, pentru că, inculpatul nu a comis infracţiunea de înşelăciune prin folosire de mijloace frauduloase aşa cum o prevede dispoziţiile art. 215 alin. (2) C. pen., ci inculpatul a indus în eroare societatea comercială de la care a achiziţionat mărfurile prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, cu ocazia încheierii unui contract, respectiv prin întocmirea celor două bilete la ordin, deşi ştia că nu are disponibil în cont, săvârşind astfel infracţiunea de înşelăciune în condiţiile art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., situaţie în care, la stabilirea cuantumului pedepsei, au fost avute în vedere limitele de pedeapsă de la alin. (1) al articolului sus-menţionat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.C., care prin apărătorul său a reiterat criticile formulate şi în faţa instanţei de apel, solicitând în esenţă achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât inculpatul nu a acţionat cu intenţie, partea civilă cunoscând situaţia financiară a societăţii administrată de acesta.
În subsidiar, s-a cerut reducerea cuantumului pedepsei aplicate şi schimbarea modalităţii de executare a acesteia prin aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.
Deşi recurentul inculpat a avut termen în cunoştinţă, acesta nu s-a prezentat în instanţă, la dezbateri şi nici nu a depus motive scrise.
Recursul declarat este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prevederile legale, Curtea Supremă constată că situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţe, iar încadrarea juridică dată de instanţa de apel în concordanţă cu prevederile legale, vinovăţia inculpatului fiind pe deplin dovedită şi pedeapsa corect individualizată.
Din verificarea probatoriului administrat în cauză se confirmă, fără dubii, că inculpatul a săvârşit infracţiunea imputată cu intenţia vădită de a-l induce şi menţine în eroare pe reprezentantul părţii civile care a înţeles să deruleze afaceri comerciale fără să cunoască situaţia financiară a societăţii al cărei administrator era inculpatul.
Astfel, în declaraţiile date în cursul urmăririi penale (pentru că ulterior, în faţa primei instanţe acesta nu s-a mai prezentat, deşi a fost legal citat), inculpatul a confirmat în mod constant situaţia de fapt reţinută de instanţe, inclusiv împrejurarea că la data emiterii biletului la ordin nr. 08747 din 22 decembrie 1998, scadent la 12 ianuarie 1999 şi respectiv a biletului la ordin nr. 08748 din 29 decembrie 1998, scadent la data de 15 ianuarie 1999, nu avea acoperirea necesară în contul bancar şi nici posibilitatea imediată şi certă de a încasa sume de bani cu care să poată achita părţii civile contravaloarea produselor achiziţionate.
Această împrejurare este demonstrată şi de faptul că, nici măcar până la data de 30 octombrie 2001, când a avut loc judecarea apelului declarat în cauză de inculpat şi nici ulterior, acesta nu a reuşit să-şi onoreze obligaţiile contractuale asumate, deşi a solicitat instanţelor numeroase termene pentru acest motiv, pentru că, în realitate, el nu avea disponibilul necesar, iar emiterea acestor bilete la ordin, la intervale de timp diferit, dar şi plata unor sume mici de bani din totalul datorat, făcea parte, din acţiunea inculpatului de a-l induce şi menţine în eroare pe partenerul său de afaceri, cu scopul de a derula în continuare acte de comerţ, fără ca acesta să cunoască situaţia reală financiară a societăţii administrată de inculpat, pentru că, în caz contrar, contractele nu ar mai fi fost încheiate.
Apărarea formulată de inculpat, potrivit căreia partea civilă ar fi cunoscut situaţia financiară a societăţii inculpatului, sau aceea potrivit căreia onorarea obligaţiilor contractuale a fost împiedicată de blocajul financiar existent pe piaţă, este nesusţinută în plan probator, fiind contrazisă chiar de conduita ulterioară a inculpatului, care pe de o parte nici până în prezent nu a achitat părţii civile contravaloarea prejudiciului cauzat, iar pe de altă parte, ar fi cel puţin de neînţeles de ce partenerii de afaceri ai inculpatului, în speţă S.C. A.C. S.R.L. Bârlad ar fi încheiat contracte comerciale cu acesta, total dezavantajoase, ştiind de la început, că nu îşi vor mai recupera sumele investite.
Aşa fiind, fapta inculpatului S.C., care în calitate de administrator al S.C. C.L. S.R.L. Bârlad a emis bilete la ordin, ştiind că nu are disponibilul necesar în cont, cauzând astfel părţii civile S.C. A.C. S.R.L. Iaşi un prejudiciu, în valoare de 60.588.898 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii, faptă prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), situaţie în care recursul inculpatului pentru acest motiv urmează a fi respins, ca atare.
Referitor la pedeapsa aplicată, Curtea Supremă apreciază că, instanţa de apel a făcut o corectă individualizare în raport de criteriile generale cuprinse în dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), fiind avute în vedere limitele de pedeapsă pentru infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea, împrejurările de fapt şi circumstanţele personale ale inculpatului, neconstatându-se temeiuri noi care să conducă la o nouă reindividualizare, situaţie în care, şi pentru acest motiv recursul urmează a fi respins ca atare.
Prin urmare, întrucât motivele de recurs sunt nefondate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în examinare din oficiu, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.C. împotriva deciziei penale nr. 370 din 30 octombrie 2001 a Curţii de Apel Iaşi.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 300.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2277/2003. Penal. Art.197 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2280/2003. Penal. Art.215 c.pen. Recurs → |
|---|
