CSJ. Decizia nr. 4427/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4427/2003
Dosar nr.2740/2003
Şedinţa publică din 10 octombrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 62 din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna, inculpatul C.I.A. a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de introducere în ţară de droguri de risc fără drept, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 74 şi art. 76 din acelaşi cod şi la un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri pentru consum propriu, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 74 şi art. 76 din acelaşi cod, dispunându-se, conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 18 august 2002, până la 19 august 2002 şi a arestării preventive de la 21 august 2002 până la zi.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea specială a cantităţii de 30,27 gr. de rezină de cannabis depusă la camera de corpuri delicte a Inspectoratului General de Poliţie.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., inculpatul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de îndemn la consumul ilicit de droguri, prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Pentru a pronunţa acea sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Inculpatul C.I.A., cetăţean român, încă din anul 1987, împreună cu părinţii, s-a stabilit în Franţa, unde în prezent îşi are domiciliul, obţinând astfel şi cetăţenia franceză.
Începând cu anul 1992, inculpatul a venit în fiecare an în vizită în România, de fiecare dată pe perioada verii. Fiind consumator de haşis – rezina de cannabis, a luat hotărârea ca de fiecare dată când venea în vizită în România, să introducă în ţară din acest drog, pentru consum propriu.
Potrivit declaraţiilor date în cursul cercetărilor penale, martorii C.A.V., O.V.A., P.R., S.D.O., K.M.C. şi G.I.D., au arătat că inculpatul, în cercul de prieteni din localitatea Întorsura Buzăului, era cunoscut ca fiind consumator de droguri, în concret de haşis.
Martorii au arătat că, au cunoştinţă despre faptul că începând cu anul 1999 şi până în prezent, în fiecare an, inculpatul a introdus în România diferite cantităţi de haşis, pe care le-a arătat şi acestora, a preparat ţigări cu acest drog şi a fumat şi în prezenţa lor.
În cursul cercetărilor şi urmăririlor penale a cauzei, inculpatul a recunoscut că în anii 1999 şi 2000 a introdus în românia aproximativ 10 gr. de haşis/an, în anul 2001, aproximativ 30 gr. de haşis, iar în anul 2002 o cantitate de aproximativ 40-50 gr. haşis. De fiecare dată aducea şi pachete de hârtie necesare confecţionării ţigaretelor. Toate acestea au fost relatate prietenilor arătaţi mai sus, în momentele preparării ţigărilor cu haşis şi fumarea acestora, în locuri mai retrase, cum ar fi la locuinţa sa, în piaţa sau autogara din Întorsura Buzăului, pe malul râului Buzău, în spatele blocurilor, la petreceri.
Aceste aspecte au fost confirmate de martori atât în cursul cercetărilor penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti a cauzei.
În faţa acestor prieteni inculpatul nu ascundea că este consumator de droguri, aceştia de mai multe ori au asistat la prepararea de către inculpat a ţigărilor şi fiind curioşi la cererea lor inculpatul i-a servit pe aceştia să fumeze şi ei din ţigările lui.
Din declaraţiile date în faţa instanţei de judecată, toţi martorii au susţinut că, inculpatul nu a invitat niciodată şi nu i-a îndemnat în nici o situaţie să fumeze şi ei din ţigările lui ci, de fiecare dată, ei au fost cei care din propria curiozitate au solicitat să fie serviţi de acesta.
Numai în aceste condiţii au fumat haşis din ţigările inculpatului martorii C.A.V., O.V.A., K.C., R.R. şi G.D., până în anul 2000.
În anul 2002, inculpatul a intrat în România la data de 7 iulie. Cu puţin timp mai târziu, dar tot în cursul lunii iulie, inculpatul a găzduit în locuinţa sa din Întorsura Buzăului pe prietenul său N., venit în vizită din Franţa, iar puţin mai târziu a venit un alt prieten J., tot din Franţa.
Şi aceşti doi prieteni ai inculpatului sunt consumatori de droguri, cum rezultă din declaraţiile martorilor arătaţi mai sus. Cum recunoaşte şi inculpatul, împreună cu aceşti prieteni de mai multe ori a fumat ţigări preparate cu droguri. În una din aceste ocazii, inculpatul, însoţit de prietenul J. şi martorul C.A.V., vărul inculpatului, l-au cunoscut în incinta unui club din Întorsura Buzăului, şi pe minorele B.F.M.L. şi F.R.A., ambele în vârstă de 17 ani. Mai târziu ajungând în locuinţa familiei B., unde erau prezenţi numai cei cinci tineri în cameră, inculpatul cu prietenul său francez J. şi-au aprins câte o ţigară, care l-a urmă au recunoscut că sunt confecţionate cu haşis.
După câteva zile, acelaşi grup de tineri s-au întâlnit la o discotecă şi la terminarea programului mergând acasă cu un autoturism, s-au oprit într-un loc mai retras, între blocuri, după care inculpatul şi prietenul său J. au aprins câte o ţigară cu haşis din care, din curiozitate şi cele două minore au tras fum de 2 sau 3 ori fără însă să se producă vreo consecinţă. Inculpatul nu a cunoscut faptul că cele două minore tinere aveau vârsta de numai 17 ani, fiecare.
La data de 16 august 2002, prietenul inculpatului J. s-a reîntors în Franţa.
La data de 17 august 2002, martora B.C., în satul de vacanţă din oraşul Covasna, a organizat o petrecere sărbătorindu-şi majoratul, la care a invitat aproximativ 30 de tineri, colegi de clasă, printre care şi grupul de prieteni din care face parte şi inculpatul.
Acesta din urmă, împreună cu vărul său C.A.V. a sosit, în jurul orelor 23,00, iar, în jurul orelor 2,00, dimineaţa, împreună cu martorii K.C. şi S.D.O. au ieşit din imobilul unde era organizată petrecerea şi s-au deplasat la maşina lui S.D.O. pentru a asculta muzică. Inculpatul aşezându-se în locul din spate a maşinii, şi-a confecţionat o ţigară cu haşis şi a început să fumeze. În maşină a urcat şi prietenul său P.R. care, deoarece mai fumase şi anterior, a tras şi el câteva fumuri din ţigara inculpatului.
La scurt timp după aceea, la faţa locului au apărut organele de poliţie care, au procedat la percheziţia corporală a inculpatului.
Din procesul-verbal încheiat cu acea ocazie a rezultat că, în buzunarul pantalonilor inculpatului s-a găsit 1 bucată pastilă de haşis şi mai multe foiţe de confecţionat ţigări, inculpatul recunoscând că acestea îi aparţine, şi au pornit cercetările.
În cursul cercetărilor, inculpatul a recunoscut că a cumpărat cantitatea de 40-50 gr. rezină de cannabis de la un cetăţean din Paris, pentru care a achitat suma de aproximativ 5 euro/gram, şi că a introdus această cantitate de stupefiante în România pentru consum propriu şi din care a consumat până la data respectivă, găsind asupra sa astfel doar cantitatea de 30,27 gr.
În urma efectuării analizei de către I.P.G. Laboratorul de analize fizico-chimice droguri, din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 114.030 din 19 august 2002 întocmit, a rezultat că rezina de cannabis-haşisul supus extracţiei de metanol Tetrahidrocannabinolul (T.H.C.) cu acţiune halucinogenă, substanţă psihotropă inclusă în tabelul I, anexă la Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
Acest drog, haşisul, face parte din tabelul III, anexă la acest act normativ.
Din adresa nr. 114.120 din 22 august 2002 a Laboratorului de analize fizico-chimice droguri din cadrul I.G.P. a rezultat că, rezina de cannabis se obţine prin secreţia periilor glandurari de pe frunzele tulpinii superioare şi de inflorescenţele plantei femele ale cannabisului, fiind răzuită şi presată în parte.
Conţinutul de T.H.C. al rezinei de cannabis este de 5–15 %, faţă de cannabisul (marihuanei) care poate avea doar o concentraţie de 0,02–2%.
Potrivit art. 3 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, calificarea ca drog a unui produs provenit din traficul şi consumul ilicit de droguri nu depinde de concentraţia substanţei sau psihotrope depistate în acest produs.
Rezina de cannabis, haşisul, ca produs obţinut din cannabis potrivit producerii descrisă mai sus, şi consumului prin fumare în amestec cu tutun sau prin injectare, iar crud este preparat sub formă de ulei, se consumă tot prin fumare, fiind suficientă o picătură de substanţă pe o ţigară obişnuită.
În urma adoptării Legii nr. 143/2000 prin HG nr. 1359/2000 s-a aprobat Regulamentul de aplicare al legii, în care rezina de cannabis împreună cu cannabisul şi uleiul de cannabis sunt considerare ca droguri de risc, iar substanţa activă cu acţiune stupefiantă, halucinogenă tetrahidrocannabinolul (T.C.H.) a fost înscris în tabelul nr. I, unde se află drogurile de mare risc.
Starea de fapt reţinută mai sus rezultă din procesele-verbale de constituire a infracţiunii flagrante şi de percheziţie domiciliară, procesul-verbal de cântărire a celor două bucăţi de rezină de cannabis găsite asupra inculpatului şi respectiv la domiciliul, reşedinţa acestuia din oraşul Întorsura Buzăului, raport de constatare tehnico ştiinţifică întocmit de către Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog din cadrul I.G.P., coroborate cu declaraţiile martorilor şi a inculpatului.
Astfel, în declaraţiile date în faza cercetării şi urmăririi penale a cauzei, inculpatul a recunoscut sincer că este consumator de haşis din anul 1996, aproximativ de la vârsta de 16 ani şi jumătate, fiind un consumator de obicei, întrucât fumează o ţigară preparată cu acest drog la o zi sau două.
Începând cu anul 1992, când a dobândit cetăţenia franceză, anual a venit în România în perioada vacanţei de vară, iar în anii 1999 şi 2000 când a venit în ţară a adus în bagajul personal cantitatea de 10 gr. de haşis, de fiecare dată. În anul 2001 aproximativ 30 gr. de haşis, iar în anul 2002 aproximativ 40-50 gr. În fiecare an drogul l-a adus pentru consum propriu.
În declaraţia dată, martorul C.A.V. a arătat că, în luna august 1999 a consumat pentru prima dată haşis sub formă de ţigară la domiciliul inculpatului din Întorsura Buzăului, care i-a satisfăcut curiozitatea martorului, dar în prealabil l-a avertizat cu privire la efectele drogului.
În declaraţia dată în faţa procurorului, martorul a arătat că în anul 1999 din cercul de prieteni făceau parte şi martorii O.V., K.C., P.R. şi S.D., care cu toţii au ştiut că încă în acea perioadă, inculpatul aducea în România, şi fuma haşis şi toţi, din curiozitate, au încercat mai multe fumuri din ţigările confecţionate de inculpat. Acest lucru s-a repetat şi în anii 2000 şi 2001.
Martorul a mai arătat că nu l-a întrebat niciodată pe inculpat cum reuşeşte să introducă drogul în România, fără a fi prins la frontieră, dar la întrebarea sa, i-a relatat exact cantităţile de droguri introduse în ţară în perioada 1999–2002, în ultimul an aproximativ 30 gr.
Martorul G.I.D. a arătat că ştie că din anul 2000 inculpatul aducea haşis când venea acasă în vacanţa de vară. În anul 2000 inculpatul i-a şi arătat ţigara confecţionată cu drog, pe care el l-a introdus în ţară pentru consum propriu.
Martorul l-a cunoscut pe inculpat ca un consumator obişnuit de droguri.
Martorul a asistat şi la faza când, în vara anului 2002, inculpatul împreună cu prietenul său din Franţa, fuma ţigara cu haşis, dar nu s-a purtat nici o discuţie între prieteni că drogul ar fi fost adus din Franţa de N.
Martorul K.M.C., în declaraţia sa arată că încă din anul 2000, inculpatul când venea în ţară aducea din Franţa drog care semăna cu răşina, căruia i-a dat foc după care l-a fărâmiţat şi l-a amestecat cu tutun, după care, folosind o foiţă a confecţionat o ţigară pe care după aceea a fumat-o, servind şi pe prieteni, inclusiv pe martor, care din curiozitate, au încercat şi ei ce efect provoacă drogul.
Martorul i-a cunoscut şi pe prietenii inculpatului N. şi J. veniţi în România în vara anului 2002, i-a văzut fumând împreună ţigări cu haşis, a cerut şi el două-trei fumuri din ţigară fiind curios, iar în faţa lui nici unul nu a afirmat că drogul ar fi fost introdus în România de cei doi francezi şi nu de inculpat.
Din declaraţie rezultă că, martorul O.V.A., prima dată, în vara anului 1999 a fumat din ţigara cu haşis confecţionată de inculpat, în piaţa agroalimentară din oraşul Întorsura Buzăului. Cercul de prieteni al inculpatului în acea perioadă după ce cunoştea că inculpatul este consumator de droguri, şi că aducea începând cu anul 1999, anual, droguri în România pentru consum propriu. La întrebarea martorului inculpatul i-a răspuns că reuşeşte să treacă drogurile prin vamă şi frontieră ascunzându-le în ciorapi. În vara anului 2000, într-o ocazie a mai tras câteva fumuri dintr-o ţigară cu haşis, confecţionată de inculpat.
În cursul lunii iulie 2002, într-o seară, în locuinţa inculpatului din Întorsura Buzăului, acesta fumând ţigară cu drog, la solicitarea persoanelor, a fost servit şi martorul care a tras câteva fumuri.
Inculpatul nu i-a făcut nici o afirmaţie că drogul ar fi fost adus din Franţa de prietenul său.
Martorul P.R. în declaraţia sa a arătat că, îl cunoaşte pe inculpat de aproximativ 4-5 ani, cu care este în relaţii de prietenie şi ştie că este consumator obişnuit de droguri şi obişnuieşte să aducă droguri pentru consum propriu cu ocazia vizitelor făcute în România.
Acest fapt era cunoscut de cercul de prieteni menţionaţi mai sus, tocmai de la inculpat. Martorul, prima dată, în anul 1999, fiind curios, a fumat din ţigara cu haşis a inculpatului, fapt pe care l-a repetat şi în anul 2001.
În anul 2002, martorul a luat la cunoştinţă de la prieteni că inculpatul a venit din Franţa şi din nou a adus haşis şi că, atât el cât şi prietenul său din Franţa, au fumat ţigări cu haşis.
În noaptea de 17 august 2002, martorul împreună cu S.D.O., K.C. şi inculpatul au fost surprinşi flagrant ascultând muzică într-un autoturism, inculpatul fumând ţigară cu haşis din care şi martorul P.R. a consumat, din curiozitate.
Martorul nu a fumat niciodată din ţigările cu haşis confecţionate de către inculpat.
Potrivit declaraţiilor, martorele B.M.L. şi F.R.A., amândouă minore, după ce au consumat cu inculpatul şi cu prietenul J. din Franţa, în luna iulie 2002, au ieşit în mai multe rânduri la distracţie, iar cei doi au fumat ţigări cu drog într-o ocazie, în locuinţa martorei B.M.L., iar într-o altă ocazie, noaptea, între blocurile din oraşul Întorsura Buzăului, când şi cele două minore, din curiozitate, au tras câte două fumuri din ţigara inculpatului.
Cu ocazia audierii, în cursul dezbaterilor judecătoreşti a cauzei inculpatul şi-a schimbat cele declarate în cursul cercetărilor şi urmăririlor penale, susţinând că, cantitatea de 60-70 gr. de haşis a fost adusă în ţară de unul din prietenii cu care a venit în România, în anul 1998. Din această cantitate a folosit pentru consum propriu şi a servit şi prietenii în anii următori şi care s-a terminat în anul 2001.
Cantitatea de drog găsită asupra sa în anul 2002 cu ocazia percheziţiei corporale şi cea găsită în locuinţa sa, ascunsă în celofan într-o cutie pusă în spatele sobei, a fost adusă de cei doi prieteni N. şi J., veniţi din Franţa, care sunt la fel consumatori al acestui tip de drog.
Această apărare a inculpatului este nelegală şi a fost respinsă în totalitate, pentru următoarele considerente:
Susţinerile inculpatului, în sensul celor de mai sus nu se coroborează cu nici una din probele aflate în dosar. Inculpatul a recunoscut faptul că este consumator obişnuit de drog din anul 1996, în fiecare 1 sau 2 zile consumă ţigări confecţionate cu haşis. Pentru a satisface acest obicei, pe perioadă mai lungă, săptămâni întregi, cât a stat în vacanţele de vară în România, trebuia să asigure cantitatea necesară consumului.
În cauză nu s-a pus problema, în nici un fel, că o anumită cantitate de drog ar fi fost procurată de inculpat pe teritoriul României. Acesta cu lux de amănunte, în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu, în faţa organului de urmărire penală, a descris modalitatea şi cantităţile de droguri introduse în ţară în perioada 1998-2002. Încercarea şi tendinţa de a denatura adevărul recunoscut, se datorează luării la cunoştinţă, în cursul cercetărilor, a schimbărilor intervenite în legislaţia României, care vizează perioada şi activitatea infracţională a inculpatului.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna şi inculpatul C.I.A.
În apelul său parchetul critică sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate. Astfel, se susţine prin acest apel că, în mod greşit s-a dispus achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în loc să se dispună schimbarea încadrării juridice în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ca şi modalitatea de stabilire a pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 ar fi greşită (fără menţiuni adecvate referitoare la pedeapsa complementară), ca şi temeiul confiscării speciale, precum şi cantitatea de droguri confiscate. S-a mai criticat şi greşita individualizare a pedepsei stabilită în dezacord cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), precum şi reţinerea în bloc a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen.
Prin apelul său, inculpatul C.I.A. susţine că nu s-a dovedit suficient fapta de introducere în ţară de droguri de risc. Se mai susţine că unele declaraţii ale inculpatului şi martorilor nu corespund realităţii, iar prima instanţă nu a analizat corect probatoriul şi în consecinţă nu a înlăturat probele ce nu reflectă adevărul.
Inculpatul mai menţionează în apelul său că întreaga cantitate de drog găsită la percheziţie, era pentru consumul propriu.
În subsidiar, în situaţia în care nu se va reţine că drogurile au fost aduse de o altă persoană, inculpatul solicită a se observa că nu se pot reţine decât actele materiale din 2001 – 2002, faţă de împrejurarea că în anul 2000, legea de bază căreia a fost trimis în judecată, nu era în vigoare.
Se mai susţine că, greşit s-a reţinut comiterea infracţiunii prevăzută de art. 3 din Legea nr. 143/2000 în formă continuată în loc de reţinerea concursului de infracţiuni.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia penală nr. 111/ Ap din 25 aprilie 2003, admite apelurile declarate şi desfiinţează sentinţa atacată cu privire la încadrarea juridică, pedeapsă şi confiscarea specială.
Rejudecând cauza în aceste limite, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică din art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., în infracţiunea de trafic de stupefiante, prevăzută de art. 312 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (pentru fapta din 1999) şi infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen. (trei acte materiale).
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., dispune achitarea inculpatului pentru infracţiunea de trafic de stupefiante, prevăzută de art. 312 C. pen.
În baza art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen. şi art. 74 C. pen., raportat la art. 76 lit. a) C. pen., stabileşte pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) şi pedeapsa complimentară a interzicerii pe perioada de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Pedeapsa rezultantă urmare aplicării art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., se reduce de la 4 ani la 3 ani închisoare şi pedeapsa complimentară de 2 ani a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Cu privire la confiscarea specială, modifică temeiul din art. 118 lit. b) C. pen. în art. 118 lit. e) C. pen., raportat la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi se dispune confiscarea cantităţii de 29,36 gr. rezină de cannabis în loc de 30,27 gr.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Deduce din pedeapsa aplicată perioada arestului preventiv în continuare din 6 decembrie 2002 la zi şi menţine starea de arest preventiv.
În motivarea acestei decizii, curtea de apel reţine următoarele:
În ceea ce priveşte apelul parchetului acesta este fondat cu privire la motivele privind temeiul confiscării drogurilor, cantitatea de drog confiscată, Astfel, în conformitate cu starea de fapt reţinută, temeiul corect al confiscării drogurilor este art. 118 lit. e) C. pen., raportat la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în loc de art. 118 lit. b) C. pen.
Referitor la cantitatea de rezină de cannabis supusă confiscării se constată că urmare determinărilor de laborator, probe distructive, cantitatea de rezină de cannabis ce a rămas este de 29,36 gr. şi nu de 30,27 gr. şi numai aceasta putea fi supusă măsurii de siguranţă a confiscării.
Referitor la celelalte motive din apelul parchetului se constată netemeinicia, pentru considerentele ce urmează:
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., parchetul nu critică nereţinerea de către prima instanţă a acestei infracţiuni, ci afirmarea greşită, neschimbare a încadrării juridice în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Având în vedere că infracţiunea prevăzută de art. 11 alin. (1) şi cea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 se comit prin activităţi, ce realizează elementul material, distincte (îndemn şi respectiv oferire), instanţa nu ar fi putut să dispună schimbarea încadrării juridice.
Procurorul, titular al acţiunii penale, ar fi putut să ceară în condiţiile art. 336 C. proc. pen., extinderea procesului penal pentru alte fapte, care s-ar fi încadrat în prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Susţinerea potrivit căreia instanţa ar fi sesizată cu infracţiunile rezultate din starea de fapt şi nu cu cele descrise în dispozitivul rechizitoriului, nu este în conformitate cu prevederile art. 317 C. pen., deoarece încalcă dreptul la apărare a inculpatului.
În ceea ce priveşte critica privind nemenţionarea perioadei concrete de executare a pedepsei complimentare, se motivează că nu se poate reţine ca motiv de desfiinţare al sentinţei, fiind o chestiune de executare, stabilită prin lege (art. 66 C. pen.).
Referitor la individualizarea pedepsei, critica privind greşita reţinere în bloc a circumstanţelor atenuante şi în general a unei circumstanţe atenuante se apreciază că este nefondată. Lipsa de sinceritate a inculpatului invocată poate fi în realitate determinată de modul concret de desfăşurare a activităţii de administrare a probelor specific unui proces penal, în condiţiile în care inculpatul nu a mai fost anterior arestat.
Înscrisurile depuse în dosar dovedesc temeinicia reţinerii circumstanţelor atenuante.
În raport de modul concret de comitere a infracţiunilor şi de persoana inculpatului C.I.A., prima instanţă a realizat şi o aplicare corectă a principiilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la individualizarea pedepselor, cu criticile ce se vor menţiona privind apelul inculpatului.
În ceea ce priveşte apelul inculpatului se constată că acesta este fondat cu privire la încadrarea juridică reţinută şi cu privire la pedeapsă. Starea de fapt a fost corect reţinută pe baza probelor, cu excepţia faptei din 1999.
Astfel, pe baza copiilor de pe paşapoartele inculpatului, se constată că inculpatul C.I.A. nu a fost în România în 1999. Această împrejurare are relevanţă atât cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât şi cu privire la inexactităţile din declaraţiile inculpatului, care fiind atât în favoarea, cât şi în defavoarea sa rezultă că se datorează, în principal impactului avut asupra sa de declanşarea procesului penal şi arestare.
Faţă de împrejurarea că inculpatul nu a fost în România în 1999, cu privire la actul material corespunzător reţinut prin rechizitoriu, ca şi în sentinţa primei instanţe, în conţinutul infracţiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, comisă în forma continuată, se va dispune schimbarea încadrării juridice din art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 şi art. 74 şi art. 76 lit. a) C. pen. (4 acte materiale), într-o infracţiune de trafic de stupefiante prevăzută de art. 312 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (privind fapta din 1999) şi într-o infracţiune prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen., art. 74, raportat la art. 76 lit. a) C. pen. (trei acte materiale).
Având în vedere împrejurarea dovedită că inculpatul nu a fost în România în 1999, deci nu putea introduce în ţară droguri, această faptă din 1999 nu există şi se dispune achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., privind infracţiunea prevăzută de art. 312 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Dând eficienţă achitării cu privire la o faptă reţinută de prima instanţă ca act material al infracţiunii considerând întemeiată reţinerea circumstanţelor atenuante, văzând şi temeinicia motivelor referitoare la individualizarea pedepsei, se reduce pedeapsa aplicată inculpatului de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare, constatând că maximul special al pedepsei nu permite alt mod de executare a pedepsei decât detenţia.
Se menţine pedeapsa complimentară stabilită.
Referitor la apărarea inculpatului privind necomiterea faptei de introducere de droguri în ţară, se reţine următoarele:
- prin declaraţia detaliată dată de inculpat la procuror în prezenţa apărătorului ales, acesta a relatat că fiind consumator de haşis din 1996, la fiecare venire în ţară, a adus cu sine de la Paris, cantităţi de haşis, cumpărate din Paris cu 5 euro/gr, haşisul fiind destinat consumului propriu.
Martorul O.V.A. în declaraţiile sale relatează că inculpatul i-a spus că aduce haşis din Franţa, spunându-i chiar şi în ce mod îl ascunde la vamă.
Ceilalţi martori care au cunoştinţă despre această împrejurare au aflat de la prieteni.
Relatarea mamei inculpatului privind împrejurarea că ea îi pregătea bagajul nu înlătură susţinerea inculpatului şi a martorului menţionat.
În ce priveşte declaraţia extrajudiciară a numitului F.P.C.G., cu care inculpatul tinde să dovedească că haşisul pe care l-a avut era lăsat în locuinţa sa de către acesta, din anul 1998, se reţin următoarele:
Susţinerea numitului F.P.C.G. nu este de natură a indica împrejurări diferite de cele reţinute de instanţă, cu atât mai mult cu cât nici nu se precizează o anumită cantitate (achiziţionată, consumată, lăsată inculpatului), în timp ce prin declaraţia sa precisă inculpatul menţionează cantităţile, preţul şi locul achiziţionării drogului.
Referitor la motivul de apel privind reţinerea concursului de infracţiuni în locul infracţiunii în formă continuată se constată că, şi acesta este nefondat.
Astfel, atât cu privire la introducerea drogurilor în ţară, cât şi cu privire la deţinerea lor, faţă de susţinerea inculpatului că este consumator al acestora din 1996, rezultă rezoluţia infracţională unică, iar condiţiile privind natura actelor materiale cu conţinut asemănător şi repetarea acestora la diferite intervale de timp, prevăzute de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), sunt de asemenea îndeplinite.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul C.I.A.
În recursul său procurorul, a reiterat critica formulată în apel privind greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în loc să se dispună schimbarea încadrării juridice în art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege. Astfel se susţine, că întrucât din probele administrate a rezultat o atitudine subiectivă a inculpatului cu privire la înmânarea drogurilor către martori (nefiind probat îndemnul ci doar darea lor efectivă spre consum martorilor, la cererea acestora), se impunea schimbarea încadrării juridice din art. 11 din Legea nr. 143/2000 în art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege.
De asemenea, procurorul a reiterat şi critica formulată în apel prin care se susţine că pedepsele nu au fost corect individualizate prin reţinerea circumstanţelor atenuante.
Prin recursul inculpatului se critică Decizia pentru aceleaşi motive invocate şi la instanţa de apel, respectiv că materialul probator de la dosar nu este în măsură să dovedească că el este autorul faptei de introducere în ţară de droguri fără drept, motiv pentru care a solicitat, în principal a se dispune achitarea sa, iar în subsidiar dacă se va aprecia că sunt probe, în sensul vinovăţiei sale să se dispună înlăturarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul de infracţiuni, precum şi reducerea pedepsei aplicate.
Recursurile declarate în cauză nu sunt fondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.
Cu alte cuvinte, obiectul judecăţii, care este în acelaşi timp obiectul învestirii, nu este legat de un act al instanţei, care să-i determine conţinutul şi limitele, ci este determinat numai de cuprinsul actului de sesizare, care este astfel implicit caracterizat şi ca act de învestire.
În contextul articolului menţionat, exprimarea de debut „judecata se mărgineşte” implică fixarea limitelor peste care nu se poate trece în cadrul desfăşurării procesului penal cu care instanţa este investită şi care sunt precizate, în continuare, prin cuvintele „la faptă şi la persoana arătate în actul de sesizare”, adică la fapta şi la persoana cu privire la care a avut loc trimiterea în judecată şi învestirea instanţei.
Pentru a determina, însă, ce se înţelege prin „fapta” şi „persoana” „arătate în actul de sesizare”, se impune ca textul art. 317 C. proc. pen., să fie raportat la cel al art. 263 din acelaşi cod, care se referă la „cuprinsul rechizitoriului”.
Or, prin art. 263 alin. (1) C. proc. pen., se prevede că „rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată”.
Este de observat că, dintre aceste menţiuni pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriu, art. 317 C. proc. pen., care fixează obiectul judecăţii, adică limitele învestirii, se referă numai la „faptă” şi „persoană”.
Dar, în accepţiunea acestui text de lege, prin fapta arătată în actul de sesizare nu se poate înţelege doar simpla referire la o anumită faptă menţionată în succesiunea activităţilor unei persoane, ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, respectiv a învestirii instanţei, o atare condiţie neputând fi îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată pentru acea faptă.
Astfel, s-ar putea ajunge la procedee arbitrare, de efectuare a urmăririi penale, cu asigurarea garanţiilor procesuale înscrise în lege doar pentru o singură faptă sau un număr restrâns de fapte, pentru ca în final, eventual pe calea exercitării apelului, a recursului de către procuror, sau chiar a recursului în anulare, să se ceară condamnarea şi pentru alte fapte, mai complexe, fără a se mai parcurge etapele obligatorii, cu inerente garanţii menite să asigure aflarea adevărului şi drepturile elementare la apărare ale celui judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.
Un asemenea procedeu nu poate fi considerat decât ca fiind contrar spiritului principiilor de bază ale dreptului procesual penal român.
În această privinţă trebuie avut în vedere că, în Codul de procedură penală, nu este reglementat nici un act procesual prin care instanţa să poată dispune învestirea sa pentru anumite fapte şi, totodată, să procedeze la judecarea lor, singură dispoziţia de trimitere în judecată din rechizitoriu atribuind instanţei abilitarea legală de a soluţiona cauza.
Un act procesual atât de important ca investirea, din care rezultă dreptul şi obligaţia instanţei de a judeca procesul, nu poate fi considerat implicit prin art. 300 C. proc. pen., care prevede obligaţia instanţei de a verifica, la primul termen, regularitatea actului de sesizare.
Este de observat că în cazurile în care legea a înţeles să prevadă, pentru instanţă, atribuţia de a se autoinvesti, a reglementat-o în mod expres şi anume în art. 335 C. proc. pen., în care s-a prevăzut că instanţa extinde acţiunea penală pentru alte acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii cu judecarea căreia a fost sesizată, precum şi în art. 336 alin. (2) din acelaşi cod, potrivit căruia, numai atunci când procurorul nu participă la judecată, instanţa extinde din oficiu procesul penal şi pentru alte fapte având legătură cu infracţiunea ce face obiectul sesizării.
În speţă, din cuprinsul rechizitoriului rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunile prevăzute de art. 3 alin. (1), art. 4 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, iar în expunerea situaţiei de fapt, care justifică trimiterea în judecată sub această calificare, s-a reţinut că numitul în perioada 1999 - 2002, a introdus în ţară, fără drept, droguri de risc, că a deţinut fără drept rezină de cannabis pentru consum propriu şi că i-a îndemnat pe martori la consum ilicit de droguri, îndemn ce a fost urmat de executare.
Din expunerea situaţiei de fapt reţinută prin actul de sesizare, nu rezultă împrejurări din care să se tragă concluzia că procurorul care a dispus trimiterea în judecată a înţeles să impute inculpatului, în afară de infracţiunile prevăzute de art. 3 alin. (1), art. 4 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, şi o altă activitate ilicită de natură a exprima alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept.
Împrejurarea menţionată în rechizitoriu, în sensul că „inculpatul fumând ţigări cu haşis în prezenţa martorilor, după ce în prealabil îi întreba dacă nu doresc să încerce şi ei, le oferea în acest sens din ţigările lui” este reţinută în scopul de a justifica îndemnul la consumul ilicit de droguri, urmat de executare.
Este adevărat că probele administrate în cauză au furnizat şi unele elemente de natură a privi activitatea inculpatului şi sub prisma infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, însă, aşa cum s-a arătat, pentru acest fapt, inculpatul nu a fost trimis în judecată, iar procurorul prezent la dezbateri nu şi-a extins învinuirea în condiţiile art. 336 C. proc. pen.
În această situaţie nu se poate aduce o critică instanţelor de judecată că nu au reţinut în sarcina inculpatului şi această infracţiune.
A admite o altă soluţie decât aceea adoptată de instanţe, ar fi inadmisibil, deoarece ar duce la ocolirea etapelor procesuale ce trebuie parcurse, cu realizarea garanţiilor instituite prin lege, în vederea aflării adevărului şi asigurării dreptului la apărare, ceea ce ar contraveni şi obligaţiei înscrise în art. 5 pct. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care România a aderat, potrivit căreia „orice persoană arestată trebuie să fie informată asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa”.
Mai mult, dacă se are în vedere că, în conformitate cu art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, este evident că instanţele nu puteau să judece pe inculpat şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu privire la care nu a fost investită cu respectarea prevederilor legii.
Aşa fiind, primul motiv de casare invocat de procuror nu poate fi primit.
În ceea ce priveşte cererea inculpatului de a se dispune achitarea lui pentru infracţiunea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), se constată că nu poate fi primită. Contrariu celor susţinute în cadrul acestei cereri, ansamblul materialului probator administrat în cauză confirmă neîndoielnic, aşa cum corect s-a relevat prin considerentele hotărârilor atacate, că faptele reţinute au fost săvârşite, fiind infirmată ipoteza introducerii în ţară a drogurilor de alte persoane, invocată de inculpat.
Astfel, la urmărirea penală, inculpatul a recunoscut că fiind consumator de haşiş din anul 1996, la fiecare venire în România, a adus în bagajul personal, rezină de cannabis, în cantităţi cuprinse între 10 şi 45 grame, cumpărate din Paris şi pentru care a achitat suma de aproximativ 5 euro/gram.
Recunoaşterile inculpatului se coroborează cu declaraţiile martorilor O.V.A., C.A.V., P.R., S.D.O., K.M.C. şi G.I.D., care au arătat că au cunoştinţă de faptul că inculpatul aducea droguri cu ocazia vizitelor făcute în România.
În faţa instanţei, inculpatul a retractat, este adevărat, toate declaraţiile date în cursul urmăririi penale, susţinând pentru prima dată, că drogurile au fost aduse în locuinţa sa de prietenii săi din Franţa; însă această retractare nu este cu nimic justificată; mai mult, probele administrate în apărare nu confirmă faptele, în sensul celor arătate în instanţă.
De altfel, instanţele de judecată corect şi motivat au înlăturat apărarea inculpatului, arătând în concret de ce nu poate fi primită, şi care sunt dovezile care contrazic acele susţineri.
În aceste condiţii, nu se poate reţine în hotărârile recurate nici o nelegalitate sau netemeinicie din împrejurarea că în stabilirea situaţiei de fapt, instanţele s-au bazat pe recunoaşterile iniţiale ale inculpatului, înlăturând ca nejustificată revenirea acestuia în faţa instanţei.
În consecinţă, se constată că starea de fapt reţinută este corectă, probele administrate dovedind vinovăţia acestuia, aşa încât, cererea de a se dispune achitarea lui este nejustificată.
Nu este, de asemenea, întemeiată nici cererea inculpatului de a se înlătura dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), referitor la infracţiunea continuată şi a se aplica acele ale art. 33 lit. a) C. pen., cu privire la concursul de infracţiuni.
Acţiunile de introducere de droguri în ţară fiind săvârşite în condiţiile de fapt similare, în acelaşi mod şi de către acelaşi participant, rezultă că acesta a avut de la început reprezentarea concretă şi de ansamblu, cel puţin în liniile cele mai generale, a activităţii infracţionale desfăşurată ulterior; prin urmare, el a acţionat în baza unei rezoluţii unice şi nu a unor hotărâri distincte, reînoite de fiecare dată când s-a ivit prilejul săvârşirii unor noi fapte de introducere în ţară de droguri.
Împrejurarea că intervalele de timp dintre acţiunile de introducere de droguri nu au fost foarte apropiate nu este de natură a învedera că inculpatul a renunţat, la un moment dat, la realizarea hotărârii luate iniţial şi a scinda activitatea infracţională în mai multe infracţiuni prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, autonome, în concurs.
In consecinţă, în cazul din speţă, referitor la faptele săvârşite de inculpat sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), referitoare la infracţiunea continuată şi nu acelea ale art. 33 lit. a) C. pen., cu privire la concursul de infracţiuni.
Aşa fiind, încadrarea faptei în dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), este legală, motiv pentru care critica formulată de inculpat sub acest aspect nu poate fi primită.
Critica formulată prin recursul procurorului privind acordarea circumstanţelor atenuante nu este fondată.
Din examinarea lucrărilor dosarului se constată că, inculpatul la data săvârşirii faptelor era în vârstă de 22 ani, nu este cunoscut cu antecedente penale şi a avut o comportare bună în familie şi societate.
Î acest sens, în mod temeinic instanţele au reţinut circumstanţe atenuante prin aplicarea art. 74 C. pen., raportând faptele săvârşite de inculpat la persoana acestuia.
Sub acest aspect deci, critica formulată de procuror nu poate fi primită.
Analizând şi critica formulată de inculpat în conformitate cu dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), se reţine că pedepsele stabilit, reflectă gradul concret de pericol social al faptelor, dar şi datele referitoare la persoana inculpatului, ele răspunzând astfel scopului pedepsei, aşa cum este definit în art. 52 C. pen.
Pentru considerentele ce preced şi cum verificând hotărârea atacată şi prin prisma prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa unor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate în cauză sunt nefondate şi a fi respinse în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a dispune potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul C.I.A. împotriva deciziei penale nr. 111/ Ap din 25 aprilie 2003 a Curţii de Apel Braşov.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 18 august 2002, la 10 octombrie 2003.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.
| ← CSJ. Decizia nr. 4426/2003. Penal. Art.197 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 4428/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
