ICCJ. Decizia nr. 12/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.12/2004
Dosar nr. 3105/2003
Şedinţa publică din 6 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 1258 din 23 decembrie 2002, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor, din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), f) şi h) C. pen. şi de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 33 lit. a) C. pen., într-o singură infracţiune, aceea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), f) şi h), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi în baza acestor din urmă texte de lege, a condamnat pe inculpatul C.C., la 8 ani închisoare, cu aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată, prevenţia de la 3 iulie 2001, la zi.
Potrivit art. 65 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) din acelaşi cod, pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.
În temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., a constatat acoperit prejudiciul cauzat părţii vătămate N.M., prin restituirea în natură a bunului sustras.
A luat act că partea vătămată S.N. şi martorul D.C., cumpărător de bună credinţă, nu s-au constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 118 lit. d) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 1.600.000 lei.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3 milioane lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 2 iulie 2001, inculpatul a pătruns prin efracţie şi escaladare în locuinţa părţii vătămate S.N., a lovit-o de mai multe ori cu pumnul la nivelul feţei, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral şi după ce partea vătămată a fost pusă în imposibilitate de a se apăra şi de a riposta, a sustras un televizor color, aparţinând numitului N.M.V., pe care l-a vândut în cursul aceleiaşi nopţi cu suma de 1.600.000 lei.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul.
În apelul parchetului, hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru greşita încadrare juridică a faptei, neaplicarea dispoziţiilor art. 169 C. proc. pen. şi lipsa de rol activ al instanţei.
În apelul declarat de inculpat, soluţia a fost criticată pentru greşita lui condamnare, solicitând achitarea, întrucât la dosar nu sunt probe ale vinovăţiei sale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 204 din 15 aprilie 2003 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul C.C., a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe şi pe fond, în baza art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a condamnat pe inculpat, la 4 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu.
În baza art. 211 alin. (2) lit. d), f) şi h), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a condamnat pe acelaşi inculpat la 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) din acelaşi cod.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) din acelaşi cod.
A dispus restituirea către inculpat a bunurilor ridicate în vederea cercetărilor prin procesul verbal din data de 3 iulie 2001.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut că, în mod greşit instanţa de fond a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor, considerând că violarea de domiciliu este absorbită în infracţiunea de tâlhărie comisă într-o locuinţă, întrucât inculpatul nu şi-ar fi putut atinge scopul decât prin pătrunderea fără drept în această locuinţă şi prin urmare, acţiunile inculpatului întrunind elementele ambelor infracţiuni de tâlhărie şi de violare de domiciliu, se impune condamnarea lui pentru aceste fapte.
Instanţa de control judiciar a mai reţinut că prin procesul-verbal din data de 30 iulie 2001, au fost ridicate în vederea cercetărilor o serie de bunuri aparţinând inculpatului, care nu aveau legătură cu faptele comise şi prin admiterea apelului declarat de inculpat a dispus restituirea acestor bunuri.
Cu privire la solicitarea inculpatului de a fi achitat pentru faptele reţinute în sarcina sa, instanţa de apel a arătat că nu poate fi primită, întrucât ansamblul probator de la dosar conturează vinovăţia inculpatului.
Împotriva deciziei penale, în termenul legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul C.C.
În recursul declarat de parchet, Decizia penală a fost criticată pentru greşita încadrare juridică a faptelor comise de inculpat, arătând că încadrarea juridică dată de instanţa de fond, în infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), f) şi h) C. pen., este corectă şi pentru greşita individualizare judicioasă şi netemeinicia pedepsei aplicate inculpatului, solicitând modificarea ei, în sensul de a fi majorată; în şedinţa publică de judecată, procurorul, susţinând însă numai acest din urmă motiv de casare.
În recursul său, inculpatul a solicitat, în principal, achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., susţinând că nu a săvârşit el infracţiunea, iar în subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor şi reducerea pedepsei aplicate.
Examinând hotărârea atacată, în raport de cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi pct. 14 C. proc. pen. şi din oficiu, în baza art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursurile fondate, pentru cele ce vor fi arătate în continuare.
1. Cât priveşte critica formulată de parchet şi de inculpat sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptelor, dată de instanţa de apel, în două infracţiuni distincte de tâlhărie şi violare de domiciliu, se constată că este fondată.
În acest sens, potrivit art. 41 alin. (3) C. pen., infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune, care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Aceasta înseamnă că infracţiunea absorbită în conţinutul infracţiunii complexe, ca element sau ca circumstanţă agravantă, trebuie să fie indicată în norma de drept incriminatoare, în mod expres.
Ori, în cauză, instanţa de apel a apreciat greşit că cele două infracţiuni sunt distincte şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tâlhărie şi violare de domiciliu, cu motivarea că, sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. d), f) şi h) C. pen., s-au reţinut circumstanţele calificate, constând în comiterea faptei pe timpul nopţii, din locuinţă şi cu urmările, prevăzute de art. 182 C. pen. şi deci, pătrunderea prin efracţie nu este avută în vedere pentru a exista absorbţia infracţiunii de violare de domiciliu, în infracţiunea complexă de tâlhărie.
Se constată că, această încadrare juridică este greşită, deoarece, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, caracterizată prin intenţia directă, fapta întruneşte numai elementele constitutive ale infracţiunii complexe de tâlhărie.
Art. 211 C. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996, incriminează fapta de furt săvârşită prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, prin modificarea textului incriminator, introducându-se forma calificată în cuprinsul alineatului 2, în cauză fiind incidente: lit. d) (în timpul nopţii), lit. f) (într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia) şi lit. h) (când fapta a avut una dintre urmările prevăzute de art. 182 C. pen.).
Elementul material al infracţiunii are o structură complexă şi este alcătuit, în primul rând, din elementul material al infracţiunii de furt, cel de-al doilea component, adiacent faţă de primul, fiind reprezentat de o violenţă fizică sau psihică, exercitată asupra subiectului pasiv. Între cele două componente există o relaţie de condiţionare ca de la mijloc la scop şi ori de câte ori, violenţele pierd legătura cu furtul, ele nu mai pot întregi structura infracţiunii complexe de tâlhărie.
Este de reţinut că violenţele pot fi anterioare, concomitente sau posterioare acţiunii de furt şi pot fi săvârşite nu numai asupra persoanei păgubite, ci şi asupra oricărei alte persoane care are posesia sau detenţia bunului sau chiar, numai paza bunului respectiv şi încearcă să-l împiedice pe făptuitor să comită furtul sau să-şi asigure scăparea sau păstrarea bunului.
Prin modificarea adusă textului de lege, legiuitorul a urmărit lărgirea sferei infracţiunii, prin introducerea de forme calificate, una dintre acestea fiind reprezentată de furtul comis într-o locuinţă sau dependinţe.
Modalitatea concretă de pătrundere a făptuitorului în domiciliul victimei, prin efracţie sau cu încuviinţarea acesteia, nu are relevanţă, deoarece la momentul consumării infracţiunii, pentru reţinerea formei calificate a faptei, prezintă importanţă împrejurarea obiectivă a aflării inculpatului, în domiciliul părţii vătămate, legea prevăzând expres această situaţie de fapt, căreia i-a conferit caracterul calificat, în cadrul aceleiaşi infracţiuni complexe.
Aşa fiind, se constată că încadrarea juridică corectă a faptelor comise de inculpat este aceea reţinută de instanţa de fond şi anume, infracţiunea complexă de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. d), f) şi h) C. pen. şi deci, critica formulată de parchet şi de inculpat referitoare la greşita încadrare juridică a faptelor, de către instanţa de apel, în două infracţiuni distincte, de tâlhărie şi de violare de domiciliu, fiind fondată, recursurile promovate în cauză urmează a fi admise sub acest aspect.
2. Cât priveşte solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu a săvârşit el infracţiunea de tâlhărie, se constată că este nefondată.
Din verificarea lucrărilor cauzei, se reţine că situaţia de fapt a fost corect stabilită, instanţele analizând cu rol activ, probele administrate în cele două faze ale procesului penal.
Plângerea şi declaraţiile constante ale părţilor vătămate S.N. şi N.M.V., coroborate cu ale martorilor D.I., S.G., D.C., V.F., U.M., N.P., R.F., P.F., B.V., S.A. şi B.M., din care reiese că inculpatul a fost văzut de martori pe str. Comişani, înainte şi imediat după săvârşirea tâlhăriei, au văzut-o şi pe partea vătămată S.N., care prezenta urme de lovituri, fiind plină de sânge, iar în timp ce aşteptau poliţia, în intervalul de timp 1,10-1,25, din noaptea de 3 iulie 2001, au văzut pe stradă un taxi care a oprit lângă un stâlp electric, de unde inculpatul împreună cu taximetristul, au luat televizorul din locul unde fusese ascuns şi l-au aşezat pe bancheta din spate a autoturismului, după care, s-au deplasat la martorul D.C., care a cumpărat televizorul cu suma de 1.600.000 lei, fără ca acesta să cunoască provenienţa ilicită a bunului, identificarea inculpatului în aceeaşi noapte pe platforma D., pe baza datelor furnizate de taximetrist, rapoartele de expertiză medico-legală A1/10126, A11/11534/26 noiembrie 2001, A11/12774/2001, 190310/4 septembrie 2001, procesele-verbale încheiate de organele de poliţie, inclusiv de recunoaştere a inculpatului după voce şi vorbire, de către partea vătămată, declaraţiile inculpatului, celelalte înscrisuri de la dosar, au conturat fără dubiu situaţia de fapt şi au stabilit vinovăţia inculpatului, astfel că solicitarea acestuia de a fi achitat nu poate fi primită.
3. Analizând soluţiile pronunţate în cauză şi sub aspectul individualizării pedepsei, se constată că aceasta a fost judicios realizată de către instanţa de fond, în strictă conformitate cu criteriile generale, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), având în vedere, atât pericolul social concret al faptelor, rezultat din împrejurările şi modalitatea în care a acţionat inculpatul ca şi din urmările produse, de limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a codului şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, care a avut o atitudine oscilantă, nesinceră pe parcursul procesului penal, este recidivist, nu are ocupaţie, este căsătorit şi are trei copii minori, astfel că, se apreciază că pedeapsa aplicată de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., este de natură a realiza şi scopul acesteia, preventiv şi educativ, aşa cum stipulează dispoziţiile art. 52 din acelaşi cod.
În consecinţă, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând în baza lucrărilor şi a materialului de la dosar, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul C.C., fondate pentru considerentele mai sus arătate, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., le va admite, va casa Decizia atacată şi va menţine hotărârea primei instanţe prin respingerea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei penale nr. 1258 din 23 decembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive, de la 3 iulie 2001, la 6 ianuarie 2004.
Onorariul în sumă de 300.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul C.C., împotriva deciziei penale nr. 204 din 15 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia atacată şi menţine hotărârea primei instanţe, prin respingerea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei penale nr. 1258 din 23 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive de la 3 iulie 2001, la 6 ianuarie 2004.
Onorariul în sumă de 300.000 lei cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 119/2004. Penal. Contestaţie în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 1202/2004. Penal. încheiere. Recurs → |
|---|
